„Marele răsboiu...” - aşa a fost numit primul război mondial. Supravieţuitorii i-au dat în grabă acest nume, ca mărturie că aşa ceva nu mai văzuseră. Dar au greşit, pentru că uitaseră de războaiele mai lungi şi mai cumplite din Evul mediu; şi apoi, nu puteau întrezări surpriza pe care le-o rezerva viitorul, printr-un al doilea război mondial - ce avea să-l întreacă pe primul în toate privinţele...
Istoria lumii însăşi nu este altceva decât cronica sângeroasă a demonstraţiilor de forţă pentru preluarea stăpânirii; un şir nepotolit de intrigi şi conflicte, în care pârghiile intereselor câtorva au manipulat milioane de indivizi spre nimicire. Istoria însăşi merită supranumele de „Marele răsboiu”... Şi totuşi...
Locuitorii cerului urmăresc un alt război, mai dramatic decât oricare altul. Vă gândiţi, poate, la războiul din ceruri, din Apocalipsa 12:7...? O, nu! Acela s-a sfârşit demult, de două mii de ani, la cruce. Hristos a învins definitiv şi victoria Sa este incontestabilă...
E vorba în schimb de un alt mare război prezent, o veritabilă conflagraţie mondială, terestră, mai îndelungată ca oricare alta şi fără întrerupere; dar cea mai confuză bătălie, derulată pe miliarde de fronturi, atât la nivel individual cât şi la nivel colectiv, captând în sorbul său toate făpturile terestre inteligente.
L-aţi recunoscut? "Este cea mai mare şi cea mai grea luptă din câte s-au văzut vreodată" - dezvăluie Spiritul Profetic în Calea către Hristos. Da, e lupta neîmpăcată dintre fire, adică toată moştenirea genetică, cu toate tradiţiile, obiceiurile şi tendinţele sale spre în jos, pe de-o parte, şi de cealaltă parte, susurul blând al Duhului, cu chemarea Sa delicată, dar stăruitoare spre polul de sus al verticalei. E un război cumplit, dar mut, hărţuind uneori mintea chiar şi în vis; o luptă de care nu poate scăpa nici un suflet, indiferent de vârstă sau condiţie socială. Războiul acesta se duce într-un haos total, angajând bezmetic şapte miliarde de pământeni, din care numai puţini îşi dau seama de el, puţini recunosc duşmanul, puţini ştiu cine-i Comandantul şi care sunt regulile luptei.
Linia întâi
E adevărat că toată planeta este cuprinsă de vâlvătăile Marelui război. Dar frontul, locul unde se ciocnesc cele mai înverşunate forţe şi unde se hotărăşte, în cea mai mare măsură, soarta restului lumii - altfel zis „linia întâi” - este... chiar biserica. Mulţi nu v-aţi aştepta la această dezvăluire. Poate că unii privim biserica drept un loc de refugiu, un fel de oază... Realitatea este, însă, cu totul alta. Biserica, întrucât îi adună laolaltă, într-o tabără, pe toţi cei ce contestă stăpânirea diavolului şi declară credincioşie Prinţului Emanuel, tocmai ea constituie zona de maximă concentraţie a luptei. În timp ce omul fără Dumnezeu nu e conştient de conflictul spiritual şi se supune fără împotriviri tendinţelor firii lui rele, creştinul este omul care a devenit conştient că în sine însuşi se ciocnesc tendinţele vrăjmaşe, că aliatul cel mai ticălos al Satanei este firea sa veche, adică chiar o parte din el, şi că firea aceasta a avut timp suficient ca să-şi întindă rădăcinile în toate ungherele fiinţei sale, ca cea mai rea dintre buruieni. Aceasta este bătălia la nivelul individului.
Dar mai este şi un al doilea nivel! În mod inevitabil, biserica strânge laolaltă grâu... dar şi neghină; peşti buni... dar şi tot felul de alte lighioane (Matei 13:24-30; 47-50). Aşa se face că tocmai biserica, platforma care mărturiseşte cele mai sublime idealuri, ajunge, pentru a doua oară, locul de confruntare între firesc şi duhovnicesc, de data aceasta pe plan colectiv, la nivelul relaţiilor dintre confraţi. Iată biserica: locul în care firescul şi duhovnicescul se înfruntă, de două ori, şi încă... amarnic!
Protagoniştii
Primul personaj al acestei lupte se cheamă omul firesc (greceşte antropos sarkinos, de la sarks - carne sau fire pământească). Să nu credeţi însă că el este neapărat un om rău, nemernic, păgân, cineva care n-ar putea sta lângă noi. Nicidecum! Gândiţi-vă că oricine poate deveni membru al bisericii printr-o mărturisire de credinţă, prin acceptarea unei învăţături şi a unui stil de viaţă distinct. Iar acesta nu este un lucru foarte greu pentru un om firesc. Ba, se mai întâmplă ca omul firesc să se arate ca un campion al doctrinei şi al standardelor specifice, ca un om foarte religios! Dar gradul de religiozitate şi ataşamentul faţă de învăţătura corectă nu fac pe cineva duhovnicesc. E foarte clar că orice elev firesc poate repeta, învăţa şi susţine poziţii doctrinale corecte, întrucât aşa e logic şi teologic... Dar o doctrină perfectă nu schimbă cu nimic starea interioară a omului, inima lui. „Doctrina” este doar gramatica, nu şi mesajul însuşi. Omul firesc se înşeală crezând că prezenţa „adevărului” biblic în el rezolvă automat problema păcatului[1]. Firea pământească nu se schimbă în funcţie de jocul informaţiilor, ea fiind o chestiune de alegere.
Omul firesc din biserică se deosebeşte însă în mod flagrant de nelegiuitul din lume, întrucât el cultivă o dreptate, o neprihănire şi o bunătate în locul nelegiuirii şi răutăţii păgânului („Noi, când Te-am văzut flămând... Ţi-am dat şi Ţi-am făcut...” - Mat. 25:44); el este guvernat de principii şi îşi ţine viaţa în ordine, contrastând cu neprincipialitatea şi dezordinea păgânilor („Nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţ, desfrânat... postesc de două ori pe săptămână...” - Luca 18:11, 12); apoi el are credinţă şi o viaţă religioasă („Doamne, Doamne, n-am proorocit în Numele Tău...?” - Mat. 7:22). Şi-atunci, te întrebi nedumerit: la urma urmei, cu ce se deosebeşte omul firesc de cel duhovnicesc?
Secretul este unul singur şi se numeşte: „Eul încreştinat”! Aţi auzit de aşa ceva? E cea mai îndrăzneaţă provocare, cel mai genial plan al omului firesc: să transformi o fiară, într-un miel nevinovat! Această aventură cere o muncă titanică, îndelungată şi costă eforturi epuizante, până când „eul” începe, încet-încet, să semene cu învăţătorul galilean. Dar sesizaţi aberaţia? „Eul încreştinat” nu-i altul decât... bătrânul „eu”, cel stricat până-n măduva oaselor, dar având şi destule calităţi şi îndemânări, cel pe care stăpânul nu se îndură să-1 nimicească. „...O să-l sap de jur împrejur, am să-i pun gunoi la rădăcină şi... poate că va face roadă” - gândeşte, îndurător, omul firesc. Şi astfel începe lunga aventură a „încreştinării”, a dresării şi rafinării eului firesc. Iar eul se dovedeşte destul de binevoitor: se obişnuieşte cu Sabatul, cu rugăciunea la masă, cu o vorbire civilizată...
Dar iată şi rezultatul: cu toate succesele vizibile, acest „eu” din străfunduri va continua să gândească şi să hotărască în totală opoziţie cu gândirea Mântuitorului (de exemplu: „Auzi tu! Să rateze El oferta tânărului bogat, când acesta ne putea fi de folos cu averea şi influenţa lui!?” Sau: „învăţătorul e cam nechibzuit: să prăpădească El mirul acesta, care s-ar fi putut vinde cu mai mult de 300 dolari şi să fie dat săracilor...”). „Eul încreştinat” nu se poate îndepărta de magnetismul egoist, ego-centric, care este chiar principiul naturii sale păcătoase. Pe de o parte, continuând să se străduiască să semene cu omul duhovnicesc, pe de altă parte, omul firesc va exercita tot timpul o tendinţă contrară: va urmări înverşunat alte valori, alte priorităţi şi o altă cauzalitate; va avea alte criterii şi alte coordonate. Fiind orientat spre „bine”, dar un „bine” de concepţie şi natura diferită, va cultiva tendinţe şi metode contrare, încadrându-se într-un sistem cu totul şi cu totul opus Duhului! Ca şi Solomon, va descoperi eficienţa politicii, încheind alianţe cu Faraon şi cu regele Tirului (1Împ. 3:1; 9:11); ca şi Asa, va face pact cu sirienii şi va despresura cetăţi asediate (2 Cron. 16:2-5); sau ca şi Iuda cu ucenicii, va vrea să întroneze cu forţa pe Hristos ca împărat (Ioan 6:15). Dar toate aceste succese nu înseamnă decât răzvrătire şi înstrăinare de Dumnezeu! „Eul încreştinat” este cel mai teribil fals, cea mai reuşită imitaţie a lui Satana, înşelând fatal pe posesorii lui...
Celălalt erou, omul duhovnicesc (antropos pneumatikos, de la pneuma, duh, spirit), construieşte nu pe „eul încreştinat”, ci pe „eul crucificat”! Soluţia planului de mântuire nu este recondiţionarea eului, ci moartea, răstignirea firii pământeşti, urmată de o naştere din nou, din Duhul. Ori, aici se despart drumurile. Nu, omul firesc nu este neapărat ipocrit. El se simte în mod sincer atras de Evanghelie. Necazul e însă că „...el nu se supune cu totul lucrării Duhului Sfânt. El nu cade pe Stânca Isus Hristos şi nu lasă firea sa veche să fie sfărâmată... El este mulţumit cu o lucrare superficială” (Parabole, cap. 29, par. 9). El e înfăţişat prin pământul stâncos ce blochează rădăcinile să se înfigă adânc spre a aduce roadă (Mat. 13:5); sau prin omul care aşteaptă pe Mire şi intră cu bucurie în sala de ospăţ, dar... fără haina de nuntă (Mat. 22:11-14).
Prin urmare, în timp ce omul duhovnicesc însetează după aflarea şi înfăptuirea voii lui Dumnezeu şi a căilor Sale, omul firesc se preocupă intens de sfinţirea şi rafinarea voii mele sau chiar de înfăptuirea obiectivelor lui Dumnezeu, dar... prin căile mele. După cum vedeţi, în ciuda multor asemănări, între cei doi oameni există o deosebire cât o prăpastie veşnică: moartea eului!
Confruntarea
Fără ca cei din jur să ştie, omul e scena unei confruntări invizibile, în mintea şi în sufletul său se descarcă necontenit un flux de semnale negative, gânduri, imagini, îndemnuri sau simţăminte oarbe, un adevărat asediu de provocări. Scriptura le spune „ispite”. Cine este creştin are avantajul că a devenit conştient de originea lor. El nu le mai pune pe seama „subconştientului” sau a hazardului, ci le dă în vileag. Anume: toate alimentează egoismul primar, instinctul luciferic de conservare şi expansiune a eului, acela de „a fi mai presus”, de „a poseda”, „a acapara”. De regulă, fiecare tentaţie aduce cu sine o scuză, o explicaţie sau o intenţie, totdeauna împrumutate din „cele sfinte”.
Iar covorul de bombe al ispitelor este irezistibil: nimic nu poate smulge omul din lanţurile magnetului eului său, decât o putere din afară şi mai presus de el, contra-magnetul Duhului Sfânt, care îl aduce pe Hristos aproape de sufletul încercuit.
În această luptă invizibilă a cuiva, nici un alt om n-are dreptul să facă aprecieri sau să aducă sentinţe! Aici nu există decât un singur martor: „Martorul credincios...” (Apoc. 1:5). El vede şi raportează „orice ispită căreia i s-a rezistat, orice păcat biruit, orice cuvânt de milă duioasă, orice faptă de jertfire, orice suferinţă din pricina Sa...”; sau, dimpotrivă: „orice cuvânt rău, orice faptă egoistă, orice datorie neîmplinită, orice păcat ascuns, orice prefăcătorie iscusită, avertizările neglijate, clipele risipite, influenţa exercitată spre bine sau spre rău... sunt imortalizate în cartea de amintiri.” (Tragedia Veacurilor, cap. 28, paragr. 7 şi 9). Aici, sub bătaia săgeţilor arzătoare, se coace roada Duhului Sfânt. De aici se răspândeşte parfumul dătător de viaţă.
Pe planul vizibil, confruntarea cunoaşte alte aspecte, e drept, mai puţin importante, dar semnificative pentru roada Duhului Sfânt. Apostolul Pavel ne destăinuie: „Şi, cum s-a întâmplat atunci, când cel ce se născuse în chip firesc prigonea pe cel ce se născuse prin Duhul, tot aşa se întâmplă şi acum” (Gal. 4:29). Afirmaţia lui stabileşte un adevăr universal, pe pământul stăpânit de păcat: anume că, în orice loc şi în orice timp, biserica va fi teatrul unor lupte interne cu neputinţă de înlăturat, între cei ce slujesc cauza bună după firea lor pământească - şi între cei ce slujesc aceeaşi cauză bună, dar după viziunea Duhului. Pe când omul duhovnicesc îşi duce lupta în lăuntru (acolo unde şi-a descoperit şi duşmanul!), omul firesc se lansează în afara lui, luând ca duşman toate obstacolele din calea realizării planurilor sale. Iar în lupta dintre omul firesc şi omul duhovnicesc - oare cine câştigă? „O, desigur, duhovnicescul” - poate veţi zice – „pentru că are adevărul de partea lui, iar adevărul biruie întotdeauna”. Nici gând! Aici se dă o luptă inegală, în care principialitatea este adesea înfrântă de neprincipialitate, iar dragostea este dejucată de viclenie. De fapt, nici nu poate avea loc o „luptă”, ci doar o prigoană (cum zicea Pavel), un măcel... Şi până când? „Până când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot” (Dan. 12:7) „Dar e nedrept!”, veţi zice. „Şi de ce îngăduie Dumnezeu una ca asta?”
Lumină în întuneric
„O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu!” (Rom. 11:33). Cât de binecuvântată este „nebunia crucii”! Căci altfel cum se va dezvolta roada Duhului? Altfel cum ar îmboboci şi ar înflori dragostea aceea dumnezeiască, dacă n-ar avea motive să fie „îndelung răbdătoare, plină de bunătate, să acopere totul, să nădăjduiască totul şi să sufere totul...” (l Cor. 13:4-7)? Vedeţi, dragii mei fraţi, roada Duhului se poate realiza doar în condiţii de înfrângere, de zdrobire... Programul lui Dumnezeu pentru copiii Săi nu se cheamă: „dreptate pe pământ, între oamenii plăcuţi Lui”... ci „...să-şi ia crucea în fiecare zi”! Prin cruce a biruit Hristos, şi tot prin cruce trebuie să biruim şi noi! Iar crucea, sau răstignirea - e limpede - nu se poate fără... răstignitori! De ce să protestezi atunci? Generaţia noastră, sau viitorii 144.000, trebuie să înveţe de pe-acum Cântarea lui Moise şi a Mielului, o cântare ce vorbeşte de prigoană chiar din partea celor pe care i-ai iubit, despre mijlocire în favoarea celor ce te blamează, despre uitare de sine în faţa nedreptăţii, despre lepădare de sine „chiar până la moarte”... într-un cuvânt, despre întregul buchet minunat de roade ce se adapă numai din lacrimi. Orice ucenic adevărat, care a înţeles taina aceasta a împărăţiei, va putea repeta plin de o bucurie adâncă: „Ferice de cei săraci...”, „ferice de cei ce plâng...”, „ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii...” Numai aşa se şlefuiesc diamantele, ca să poată fi odată aşezate pe fruntea lui Isus!
Sir Ernest Shackleton, vestitul explorator al Antarcticii, a fost odată rugat să povestească despre cea mai teribilă clipă din viaţa sa. Iată-i povestirea:
„Era într-o noapte din 1916. Ne aflam în mijlocul întinderilor nesfârşite de gheţuri, adăpostiţi într-un refugiu de salvare. În seara aceea împărţisem băieţilor ultimul biscuit. Nu mai aveam nimic să le dau. De unde stăteam culcat, îi priveam pe sărmanii mei tovarăşi - lungiţi în sacii lor de dormit. Era linişte, dar cred că nimeni nu dormea... La un moment dat, am simţit un foşnet. Prin semiîntuneric, am zărit pe unul dintre ei ridicându-se în capul oaselor şi privind în jur. Când s-a convins că toată lumea doarme, a întins mâna, a deschis traista vecinului, i-a scos biscuiţii, i-a pus în traista lui şi apoi s-a culcat la loc... în momentul acela am simţit că mă prăbuşesc în neant. Îmi încredinţasem viaţa în mâinile lui. Să se dovedească el a fi un hoţ, în aceste împrejurări tragice? Să fure el fratelui său ultimul biscuit?
...Apoi am simţit din nou mişcare. L-am văzut pe acelaşi tânăr deschizându-şi din nou traista, scoţând de acolo biscuiţii furaţi şi punându-i la loc, iar apoi... scoţând şi biscuiţii săi şi punându-i tot în traista vecinului... O, prieteni, nu îndrăznesc să rostesc numele acelui om. Dar am simţământul că gestul acela era un act secret între el şi Dumnezeul lui.”
Firesc sau duhovnicesc... Prieteni, aici se dă Marele război... În această mută încleştare, o singură întrebare stăruieşte: tu - de care parte te găseşti?
Lucian Cristescu
[1] Analizat cu atenţie, versetul din l Ioan 1:8 afirmă tocmai contrariul: cunoştinţa "adevărului" nu elimină problema de fond, păcatul; dacă „adevărul” este prezent în noi, abia atunci nu ne mai înşelăm: când mărturisim că păcatul este o problemă acută şi activă.