Întâlnirea cu Mândru

   De la bun început drumul ascendent în munţi se dovedi a fi mai abrut decât orice şi-ar fi imaginat Mult-Temătoarea că ar suporta, şi nu după mult timp se văzu nevoită să caute ajutorul tovarăşelor ei. De fiecare dată când luă cu reţinere mâna Tristeţii sau a Suferinţei o străbătu un junghi, dar odată ce mâinile lor se prindeau strâns de ea observă o putere surprinzătoare în ele, ce părea să o tragă şi să o ridice pe locuri pe care le-ar fi considerat imposibil de atins. Într-adevăr, fără ajutorul lor ar fi fost imposibil chiar şi pentru o persoană puternică şi cu pas sigur.

   În scurtă vreme ea îşi dădu totodată seama câtă nevoie avea de ajutorul lor în alt sens, căci greutatea călătoriei nu consta doar în înclinaţia pantelor, a handicapului şi a slăbiciunii ei. Spre surprinderea şi nefericirea ei, află că pe drum avea să întâlnească duşmani, care cu siguranţă ar fi reuşit să o determine să se întoarcă din drum, în cazul în care ar fi fost singură. Pentru a explica aceasta, va trebui să revenim în Valea Umilinţei şi să vedem ce se întâmplă acolo. Mare fu amărăciunea şi consternarea întregului clan Frica atunci când descoperiră că Mult-Temătoarea fugise din Vale şi plecase cu adevărat în munţi, în tovărăşia Păstorului pe care Îl urau atât de mult. Câtă vreme fusese doar urâtă, oloagă şi nefericită micuţa Mult-Temătoarea, rudele ei nu manifestară nici un interes faţă de ea. Dar acum găsiseră de-a dreptul insuportabil faptul că dintre toţi doar ea singură fusese aleasă în acest fel şi dusă să locuiască pe Înălţimi. Poate i se va da chiar şi un serviciu în palatul marelui Rege.

   Cine se credea Mult-Temătoarea ca acestea să i se întâmple tocmai ei, în timp ce restul familiei se trudea în Valea Umilinţei? Nu că ei înşişi ar fi dorit să meargă în munţi, departe de ei gândul acesta, dar era intolerabil ca Mult-Temătoarea să o facă. Aşa că se întâmplă ca, în loc să fie un nimeni în ochii rudelor ei, Mult-Temătoarea deveni brusc figura centrala a gândurilor şi a intereselor lor. Nu doar rudele erau interesate de această problemă, ci chiar membrii cei mai îndepărtaţi ai cercului Frica. Într-adevăr, toţi locuitorii Văii, cu excepţia slujitorilor Regelui, erau supăraţi din cauza plecării ei şi hotărâră ca printr-un mijloc oarecare ea să fie adusă înapoi, iar Păstorul Cel dispreţuit să fie deposedat de victoria Sa asupra lor.

   Avu loc o mare dezbatere între rudele mai influente, discutându-se căile şi mijloacele prin care ea ar fi putut fi capturată cel mai sigur şi adusă înapoi în Vale, ca sclavă pentru totdeauna... nu putură să treacă cu vederea faptul că forţa s-ar fi putut dovedi ineficientă căci în aparenţă micuţa se aşezase sub protecţia Marelui Păstor...

   Într-un sfârşit, se hotărâră în unanimitate să trimită o rudă îndepărtată a familiei, pe nume Mândru. Fusese ales din mai multe motive. În primul rând, nu era numai foarte puternic, ci şi un tânăr chipeş... în plus, era binecunoscut faptul că tânărul era din fire mult prea mândru pentru a recunoaşte înfrângerea sau lipsa de succes a vreunei acţiuni întreprinse de el, şi că nu ar fi renunţat deloc până nu şi-ar fi atins scopul.

   Mult-Temătoarea şi cele două tovarăşe ale ei se aflau, deci, de numai câteva zile pe drum şi făcuseră progrese mici, dar sigure, când, într-o dimineaţă, la o cotitură stâncoasă il văzura pe Mândru venind spre ele. Ea fu desigur surprinsă şi deranjată de apariţia sa neaşteptată, dar nu se alrmă.

   Mândru, care spionase câteva ore înainte de a se arăta, era încântat sa vadă ca Mult-Tematoarea părea sa călatorească în compania a două tovarăşe puternice, dar totuşi făra Păstor.

...............

   "Mult-Temătoareo", spuse Mândru serios, "am făcut această călătorie cu scopul de a te ajuta; te rog să-mi permiţi să fac aceasta... draga mea verişoară, ar trebui să renunţi la această călătorie şi să te întorci cu mine în Vale. Nu realizezi de fapt starea în care ai ajuns, nici viitorul sumbru pe care-l ai în faţă. Ştii ce ţi se va întâmpla dacă vei merge mai departe? Toate acele promisiuni minunate pe care ţi le-a făcut legat de intrarea ta în Împarăţia Sa şi de fericirea ta veşnică, se vor dovedi a fi false. După ce te va fi dus în locurile sălbatice şi izolate ale munţilor, El te va abandona şi vei fi dată de ruşine pentru multă vreme"... ... "Întoarce-te Mult-Temătoareo... renunţă până nu e prea târziu... merită simpla promisiune de a trăi pe Înălţimi preţul care ţi se cere să-l plăteşti? Ce cauţi tu acolo în Împărăţia mitologică de sus?"

   "Caut Împărăţia Dragostei" răspunse ea încet...

   Sărmana Mult-Temătoare! Dorinţa de întoarcere părea aproape irezistibilă, dar în momentul acela în care se afla în strânsoarea Mândrului, părându-i-se că fiecare cuvânt al lui era hidosul adevăr, ea avu o viziune lăuntrică a chipului Păstorului. Ea îşi reaminti privirea care însoţise promisiunea Lui, "Mă leg cu jurământ să te duc acolo şi că nu vei fi dată de ruşine". Apoi i se păru că-L aude din nou, repetând încet, privind către o imagine minunată din depărtare: "Ce frumoasă eşti, iubito, ce frumoasă eşti! Ochii tăi sunt ochi de porumbiţă, sub măhrama ta. Eşti frumoasă de tot, iubito, şi n-ai nici un cusur."

   Înainte ca Mândru să realizeze ce se întâmplă, Mult-Temătoarea rosti un strigăt disperat de ajutor către vârful munţilor. "Vino la mine, Păstorule! Vino repede! Nu întârzia, o, Domnul meu!"

   Se auzi un zgomot de pietre căzând şi cel al unei sărituri de anvergură, iar în următorul moment Păstorul se afla pe cărare lângă ei, cu un chip cumplit şi cu toiagul ridicat deasupra capului Său. Nu a fost nevoie decât de o singură suflare şi Mândru dădu drumul mâinii pe care o strânsese până atunci, coborî pe cărare şi coti, alunecând şi împiedicându-se de pietre şi dispărând din ochii lor intr-o clipă.

   "Mult-Temătoareo", zise Păstorul cu o voce blândă dar fermă, "de ce l-ai lăsat pe Mândru să se apropie de tine şi să te prindă de mână? Dacă te-ai fi ţinut de mâinile tovarăşelor tale aceasta nu s-ar fi întâmplat". Mult-Temătoarea întinse pentru prima dată mâinile amândouă spre tovarăşele ei şi o porniseră cu putere; astfel, ea învăţă pentru prima dată cea mai importantă lecţie a călătoriei ei ascendente, aceea că dacă cineva se opreşte la discuţii cu Mândru şi pleacă urechea la sugestiile lui otrăvitoare, Tristeţea devine apoi cu mult mai greu de suportat, iar durerea inimii are şi un plus de amărăciune. Mai mult de atât, pentru o vreme ea şchiopătă chiar mai rău ca înainte decât atunci când părăsise Vale deoarece Mândru o călcase pe picioare în clipa când ea strigă după ajutor, lăsându-i-le mai rănite şi mai neputincioase ca niciodată. (fragmente din capitolul V)