Abaterea prin deşert

   După întâlnirea cu Mândru, Mult-Temătoarea şi tovarăşele ei îşi continuară drumul, însă ea fu nevoită să şchiopăteze dureros şi să înainteze încet. Totuşi, ea acceptă sprijinul celor două călăuze cu mult mai multă bunăvoinţă decât până atunci şi treptat efectele acelei întâlniri se estompară, iar ea fu capabilă de un progres mai semnificativ. Într-una din zile însă, drumul luă o cotitură şi, spre mirarea şi consternarea ei, ea observă o întindere mare dedesubtul lor. Cât vedeai cu ochii nu era decât deşert, o întindere nesfârşită de dune de nisip fără nici un copac în zare. Singurele obiecte care spărgeau monotonia deşertului erau nişte piramide ciudate, care se înălţau deasupra dunelor, îmbătrânite de vreme şi oferind o privelişte dezolantă. Spre groaza Mult-Temătoarei, cele două călăuze ale ei se pregăteau să coboare abrupta cărare.

   Ea se opri ca împietrită şi le spuse: "Nu ar trebui să mergem pe acolo. Păstorul m-a chemt spre Înălţimi. Trebuie să găsim o cărare care să urce, dar cu siguranţă nu acolo jos." Însă ele îi făcură semn să le urmeze pe drumul descendent spre deşert.

   Mult-Temătoarea privi spre dreapta şi spre stânga, dar cu toate că i se părea incredibil, nu exista nici un drum posibil pe care ar fi putut să continue să urce. Dealul pe care se aflaseră se sfârşise brusc în acest punct, iar stâncile în pantă se înalţau pe toate direcţiile ca nişte pereţi fără posibilitatea de căţărare.

   "Nu pot merge acolo jos:, icni Mult-Temătoarea, copleşită de şoc şi teamă. "El nu ar fi vrut una ca asta - niciodată! El m-a chemat spre Înalţimi, iar aceasta reprezintă o contradicţie absolută a tuturor lucrurilor promise de EL". Ea strigă apoi disperată: "Păstorule, vino la mine. O, am nevoie de Tine. Vino şi mă ajută." Într-o clipa El fu alături. "Păstorule" zise ea desnadăjduită, "nu pot înţelege aceasta. Călauzele pe care mi le-ai dat spun că ar trebui să mergem pe acolo jos prin deşert, îndepărtându-ne cu totul de Înălţimi. Dar Tu nu asta intenţionezi, nu-i aşa? Nu poţi să Te contrazici singur. Confirmă-mi că nu trebuie să merg pe acolo şi arată-mi un alt drum. Fă un drum pentru noi, Păstorule, după cum ai promis". El o privi cu blândeţe. "ACELA este drumul, Mult-Temătoareao, şi tu VA TREBUI  să mergi pe acolo." "O, nu!" strigă ea. "Doar nu vorbeşti serios. Ai spus că dacă mă voi încrede în Tine mă vei duce pe Înălţimi, iar această cărare tocmai că se îndepărtează de ele. Se contrazice tot ce ai promis."

   "NU!" - spuse Păstorul. "Nu este contradicţie, CI DOAR AMÂNAREA PENTRU CA SĂ AI PARTE DE CEEA CE ESTE MAI BUN."

   Mult-Temătoarea se simţi de parcă ar fi înjunghiat-o în inimă. "Vrei să spui", zise ea fără convingere, "chiar vrei să spui că eu va trebui să urmez cărarea aceea de jos spre acea sălbăticiune şi apoi prin deşert, departe de munţi pentru un timp nedefinit?... păi s-ar putea să dureze luni, poate chiar ani, înainte ca această cărare să ducă înapoi spre munţi. O, Păstorule, vrei să spui că este o amânare nedefinită?"

   El îşi plecă capul în tăcere, iar Mult-Temătoarea căzu în genunchi la picioarele Lui, aproape copleşită de situaţie. El avea să o poarte departe de dorinţa inimii ei, fără să-i ofere nici un fel de promisiune legată de revenirea ei. În timp ce privi peste ceea ce părea a fi un deşert nesfârşit, singura cărare pe care o putu zări se îndepărta tot mai mult de Înălţimi, iar totul în jur era numai deşert. El răspunse apoi liniştit: "Mult-Temătoareo, Mă iubeşti atât de mult încât să accepţi amânarea şi aparenta contradicţie a promisiunii şi să mergi acolo jos cu Mine, spre deşert?"

   Ea era încă în genunchi ghemuită la picioarele Lui suspinând de i se rupea inima, dar acum îşi ridică privirea înlăcrimată, Îi prinse mâna Pastorului într-a ei şi spuse tremurând: "Eu Te iubesc cu adevărat, Tu ştii că Te iubesc. O, iartă-mă că nu pot stăpâni lacrimile. Voi merge acolo cu Tine, prin salbăticiune, departe de cele promise, dacă aceasta e cu adevărat ceea ce doreşti Tu... Tu ai dreptul să alegi pentru mine orice doreşti".

   Era dis-de-dimineaţă, iar departe pe cer, deasupra lor şi a întinderii tăcute a deşertului, se zări luna nouă şi foarte aproape de ea luceafărul de dimineaţă strălucind ca un briliant. Acolo Mult-Temătoarea ridică primul ei altar pe munţi, o grămăjoară de stânci sfărâmate, iar apoi, având alături pe Păstor, puse pe altar voinţa ei rebelă şi agitată. O mică flacără veni de undeva şi într-o clipită nu mai rămăsese decât o moviliţă de cenuşă. La început aşa crezu ea dar Păstorul o puse să privească mai atentă iar printre praful din cenuşă, zări o pietricică obişnuită, rotundă, închisă la culoare. "Ridic-o şi ia-o cu tine" zise Păstorul, "ca amintire a acestui altar pe care l-ai ridicat şi a semnificaţiei sale".

.......................

   Atinseră deşertul surprinzător de repede, căci, chiar dacă drumul avea înclinaţie mare, ce-i drept, Mult-Temătoarea se sprijini de Păstor şi nu-şi simţi deloc slăbiciunea. Către sfârşitul acelei zile ajunseră pe dunele palide de nisip... apoi Păstorul îi spuse: "Mult-Temătoareo, toţi slujitorii Mei ar trebui să aibă parte de această abatere prin deşert în drumul lor către Înălţimi. Se numeşte ÎNCERCAREA DE FOC  A EGIPTULUI, GROAZA ŞI MARELE ÎNTUNERIC". Aici au învăţat multe lucruri pe care altfel nu le-ar fi cunoscut. Avraam a fost primul dintre slujitorii Mei care a trecut pe aici. Apoi a venit Iosif... de atunci încoace o nesfârşită succesiune de oamnei ai Mei au trecut pe aici. Au venit să înveţe secretul regalităţii iar acum e rândul tău. E un privilegiu deosebit şi dacă doreşti, poţi şi tu învăţa lecţia cuptorului şi a marelui întuneric. Aceia care ajung la încercarea de foc pleacă mai departe la drum ca bărbaţi şi femei de seminţie regală, prinţi şi prinţese de neam REGESC."

..............

   Nişte cuvinte ajunseră la urechile ei, iar ea le putu percepe desluşit: "Nu te teme, Mult-Temătoareo, să te cobori în Egipt; căci acolo te voi face să ajungi un neam mare; Eu Însumi voi coborî cu tine în Egipt; şi Eu Însumi te voi scoate iarăşi cu siguranţă de acolo".

..............

   Rămase câteva zile la colibele din deşert, iar Mult-Temătoarea învăţă multe lucruri pe care nu le mai auzise până atunci. Un lucru însa avu un impact deosebit asupra ei. Pe toată întinderea acelui uriaş deşert nu creştea nici un fir de iarbă, nici un copăcel, nici o floare, nici o plantă, cu excepţia vreunei umbre ocazionale de cactus ciufulit. În dimineaţa ultimei zile, Mult-Tematoarea se plimbă prinapropierea colibeleo şi a corturilor locuitorilor deşertului, când iată ca într-un colţ stingher în spatele unui perete ea descoperi o floricică galben-aurie, crescând de una singură. O ţeavă veche era legată de un rezervor de apă. Ţeava avea o singură gaură minusculă prin care se scurgeau ocazional picături de apa. Acolo unde se scurgeau ele, a crescut micuţa floare aurie cu toate că  Mult-Temătoarea nu îşi putu imagina de unde apăruse sămânţa aceasta. "Care ţi-e numele, micuţă floare, căci nu am mai văzut vreuna ca tine pâna acum?" Plăntuţa îi răspunse de îndată cu o voce la fel de aurie ca şi ea" "Priveşte-mă! Numele meu este ACCEPT-CU-BUCURIE!"

   Mult-Temătoarea se gândi la lucrurile pe care le văzuse în piramidă: încăperea de treierat, roata olarului şi cuptorul de foc. Oarecum răspunsul micuţei flori aurii, care creştea atât de singură în pustia deşertului, se strecură până în străfundul inimii ei şi răsuna acolo încet dar dulce, umplând-o de mângâiere. Ea îşi zise: "El m-a adus aici pe când nu voisem să vin pentru scopul Său. Dar eu mă uit în ochii Lui şi Îi voi zice, "Priveşte-mă! Eu sunt micuţa Ta slujitoare ACCEPT-CU- BUCURIE."

   APOI SE APLECĂ ŞI RIDICĂ O PIETRICICĂ, CARE SE AFLA ÎN NISIP ALĂTURI DE FLOARE, ŞI O PUSE LÂNGĂ PRIMA PIATRĂ A ALTARULUI.