Pe vechiul zid al mării

   Trecuseră deja câteva zile de la victoria asupra lui Mândru şi Mult-Temătoarea îşi continuă călătoria împreună cu tovarăşele ei de-a lungul ţărmului mării întinse. Într-o dimineaţă, cărarea coti pe neaşteptate din nou spre uscat şi se îndreptă spre munţi, cu toate că, desigur, erau prea departe pentru a putea fi zăriţi. Cu un fior de nespusă bucurie Mult-Temătoarea constată că, desigur, erau prea departe pentru a putea fi zăriţi. Cu un fior de nespusă bucurie ea constată că, în sfârşit, cărarea dădea spre răsărit, ceea ce însemna că le conduce înapoi spre Înălţimi. Ea dădu drumul mâinilor tovarăşelor ei pentru a bate din palme şi sări în sus de fericire. Indiferent cât de mare era distanţa până la munţi, aveau să meragă în fine, în direcţia bună. Toate trei porniră din nou prin deşert, însă Mult-Temătoarea nu mai putu să-şi aştepte călăuzele şi efectiv fugi înainte de parcă n-ar fi fost niciodată oloagă.

   Brusc cărarea luă o altă întorsătură cu unghi drept şi se continuă cât vedeai cu ochii nu către munţi, ci spre miazăzi, spre ceva deşert ce părea a fi un ţinut deluros. Mult-Temătoarea stătu nemişcată, mută de disperare şi şoc. Apoi începu să tremure din tot corpul. Nu putea fi adevărat, nu, nu se putea ca din nou Păstorul să spună "NU" şi să o întoarcă din nou din drumul spre Înălţimi. "O nădejde amânată îmbolnăveşte inima", spusese cândva înţeleptul şi câtă dreptate avea! Ea fugise şi sărise înainte pe cărare atât de entuziasmată încât le lăsase pe Tristeţe şi Suferinţă destul de în urmă, şi în timp ce ele încercau să o ajungă ea rămase singură în locul în care cărarea se îndepărta de munţi.

   Din spatele unei dune de nisip apăru duşmanul Amărăciune. Nu se apropie prea tare ca urmare a prudenţei învăţate şi nu avu de gând să o determine să-L strige pe Păstor, ci pur şi simplu stătu şi se uită la ea şi râse şi râse, cu cea mai amară voce pe care Mult-Temătoarea o auzise vreodată. Tristeţe şi sora ei o ajunseră pe Mult-Temătoarea şi rămaseră lângă ea în tăcere şi pentru scurt timp totul fu cuprins de durere, de groază şi mare întuneric. Un vârtej de vânt se ridică deodată asupra deşertului şi antrenă cu el un nor de praf şi nisip care le orbi.

   În liniştea care urmă furtunii Mult-Temătoarea zise: "Domnul meu, ce doreşti să-mi spui? Vorbeşte - căci robul Tău ascultă".

   În următoarea clipă Păstorul se află lângă ea. "Bucură-te, Eu sunt, nu te teme. Ridică-Mi un altar şi asează pe el întreaga ta voinţă ca ardere de tot." Mult-Temătoarea ridică o grămăjoară din nisip şi pietre, singurele pe care le găsi în deşert, şi aşeză din nou voinţa ei deasupra, spunând printre lacrimi: "Mă desfătez împlinindu-Ţi voia, Dumnezeul meu."

   De undeva, făra a putea preciza de unde, veni o flacără de foc care arse jertfa, lăsând în locul ei un pumn de cenuşă. Se auzi apoi vocea Păstorului: "Amânarea aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu; ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea".

   Se porni o altă rafală de vânt care împrăştie cenuşa în toate direcţiile; singurul lucru care rămase pe altar fiind o piatră obişnuită, aspră, pe care Mult-Temătoarea o puse în punguţă. Apoi se ridică în picioare, îşi întoarse faţa înspre munţi şi porniră cu toţii înspre miazăzi. Păstorul le însoţi o vreme astfel încât Revoltă şi Autocompătimire care erau ascunşi prin apropiere aşteptând ocazia unui atac, rămăseseră ascunşi în spatele unei dune de nisip şi nu se arătară deloc un timp.

   Ajunseră într-un loc în care marea, pe care o lăsaseră în urmă nu demult, venise spre uscat, formând un estuar mare. Un flux puternic îl umpluse complet cu ape care se revărsau lin. Un dig de piatră cu multe arcade fusese construit peste estuar şi o rampă de pământ făcea posibil accesul pe acesta. Păstorul o conduse până la baza rampei şi îi spuse să urmeze această cale peste mare. El repetă accentuând cuvintele pe care i le spusese lângă altar, apoi plecă.

   Mult-Temătoarea urmată de cele două tovarăşe, se căţără pe pantă şi descoperi că se aflau pe vechiul zid al mării. De la înalţimea la care se aflau ele puteau privi deşertul ce se întindea până la marginile lui. De o parte se afla marea, iar de cealaltă, destul de ceţos din cauza distanţei, părea a fi o porţiune de munte... privind apoi înainte, ele văzură că digul ducea într-adevăr pe deasupra estuarului spre un ţinut cu totul diferit, o zonă deluroasă împădurită şi văi cu căsuţe şi ogrăzi, înconjurate cu livezi şi câmpuri. Soarele strălucea cu putere, iar acolo pe zid simţea întreaga intensitate a vântului care determina valurile grăbite să-şi încetinească tot mai mult mişcarea. Sărind şi aruncându-se cu zgomot dedesubtul digului şi apoi înaintând mult înspre uscat, revărsându-se pe ţărmul estuarului, ele îi amintiră Mult-Temătoarei de o haită de ogari, îndemnată de gonaci, urmându-l unul pe celălalt. Într-un fel, urletul vântului şi talazul dădură impresia că-i pătrund în sânge şi o invadează aidoma unui vin tare. Vântul îi biciui obrajii şi o trase de păr şi de haine aproape răsturnând-o, însă ea rămase în picioare, strigând cu toata puterea, în ciuda faptului că sunetele ei erau purtate departe de vântul gălăgios: "Iată că mi se înalţă capul peste vrăjmaşii mei, care mă înconjoară: voi aduce jertfe în cortul Lui în sunetul trâmbiţei, voi cânta şi voi lauda pe Domnul".

   În timp ce cânta ea se gândi: "Trebuie să fie groaznic să fii vrăjmaşul Păstorului. Să te simţi întotdeauna frustat. Întotdeauna să ţi se ia prada. Probabil că te înnebuneşte pur şi simplu să-l vezi chiar şi pe cel mai mic şi slab aşezat pe Înălţimi, apărat de orice rău şi triumfând asupra tuturor duşmanilor. Trebuie să fie de nesuportat..."

   Aflându-se încă pe dig ea luă o nouă pietricică, de data aceasta ca aducere aminte a biruinţei Lui care o făcuse să triumfe asupra vrăjmaşilor ei, şi o băgă în punguţă cu preţioasele amintiri. (din capitolul VIII)