Marea prăpastie a lezării

   După acestea, pentru o vreme Mult-Temătoarea avu inima plină de cântec, mergând peste câmpuri şi prin livezi şi peste dealurile joase ale ţinutului în care ajunseseră. Faptul că Tristeţe şi Suferinţă încă o însoţeau părea să nu mai conteze aproape deloc şi aceasta datorită speranţei crescânde din inima ei că în curând ele nu aveau să-i mai fie tovarăşe, deoarece odată ajunsă din nou în munţi, pe Înălţimi, ea nu ar mai fi avut nevoie de ele. La fel de puţin important era şi faptul că drumul pe care mergeau încă mai ducea spre sud, răsucindu-se printre dealuri şi traversând văi liniştite, deoarece acum avea însăşi promisiunea Păstorului, care o asigurase că în curând avea să se reîntoarcă la munţii de răsărit şi la locul viselor ei. După o vreme cărarea începu să urce spre vârfurile dealurilor.

   Într-o zi ele atinseră pe neaşteptate vârful celui mai înalt dintre dealuri şi tocmai pe când soarele răsări ajunseră pe un platou întins. Priviră spre est, spre globul de aur al dimineţii, iar Mult-Temătoarea izbucni într-un strigăt de bucurie şi recunoştinţă. Acolo, la o distanţă nu prea mare, pe partea mai îndepărtată a platoului, se aflau munţii, foarte vizibili, ridicându-se aidoma unui zid, împodobit cu turnuri şi metereze, toate strălucind trandafiriu şi auriu în soare. Niciodată nu văzuse ceva atât de minunat. Pe măsură ce soarele se ridică pe cer şi incandescenţa se risipi, ea observă că cele mai înalte piscuri erau acoperite de zăpadă, atât de albe şi de sclipitoare că ochii îi fură orbiţi de măreţie. Se uită de-a dreptul la Înălţimi! Lucrul cel mai minunat era însă că drumul pe care îl urmară coti spre est şi se îndrepta direct spre munţi.

   Mult-Temătoarea căzu pe genunchi acolo pe vârful dealului, îşi plecă capul şi se închină. I se păru în acea clipă că toată durerea, toată amânarea, toate tristeţile şi încercările de-a lungul călătoriei, nu însemnau nimic pe lângă slava care i se desfăşura înaintea ochilor. Avu de asemenea impresia că până şi tovarăşele ei zâmbeau împreună cu ea. După ce se închină şi se bucură, ea se ridică în picioare şi toate trei începură traversarea platoului. Era surprinzător cât de repede înaintau, căci cărarea era dreaptă şi relativ netedă, şi nici nu le veni să creadă când ajunseră în apropierea munţilor, tocmai la poalele stâncoase ale acestora.

   Mult-Temătoarea fu impresionată de înclinaţia mare a acestor pante, si pe măsură ce se apropiau de munţi ei căpătau aspectul de zid insurmontabil. Ea îşi zisese că urma să găsească o vale sau o trecătoare şi că nu are importanţă cât de abrupt e drumul atâta timp cât ducea în sus. După-amiază târziu sosiră la poalele munţilor; cărarea pe care meseseră se afla de fapt pe fundul unei prăpăstii de neescaladat şi ele se opriră înmărmurite. Nici urmă de vreun drum în altă direcţie şi nici vreo posibilitate de ascensiune a zidului înspăimântător de rocă care atârna deasupra. VOR FI NEVOITE SĂ SE ÎNTOARCĂ ÎNAPOI.

   În momentul în care ea coştientiză acest adevăr, Suferinţă o luă de mână şi o îndemnă să privească spre zidurile stâncoase. Un cerb, urmat de o căprioară, se ivi de după stâncile împrăştiate dimprejurul lor şi începu să urce prăpastia. În timp ce toate trei stăteau privind, pe Mult-Temătoarea o cuprinse leşinul văzând cum cerbul, care mergea înainte, o luă pe poteca îngustă şi extrem de abruptă care şerpuia pe peretele stâncos. Pe alocuri nu era decât o bordură îngustă iar pe alte porţiuni cărăruia avea aspect de trepte nefinisate, dar pe anumite zone ea putu observa că poteca pur şi simplu se întrerupea. Aici cerbul sărea pe deasupra golului, urmat în permanenţă de căprioară, care călca exact pe urma paşilor lui sărind dupa el aproape ireal de uşor, de sigur, de curajos. Astfel cei doi săltară perfect de graţios şi plini de siguranţă până la buza prăpastiei şi dispărură apoi peste margine.

   Mult-Temătoarea îşi acoperi faţa cu palmele şi se lăsă să cadă îngrozită pe un bolovan, simţindu-se mai rău ca niciodată. Apoi simţi cum cele două tovarăşe îi luară mâinile într-ale lor şi le auzi rostind: "Nu te teme, până la urmă aceasta nu este decât o înfundătură şi noi nu va trebui să ne întoarcem. Există o cale spre buza prăpastiei şi noi o vom putea urma şi vom urca.

.......................

   "Mult-Temătoareo, ştii de unde îţi vine ajutorul. Strigă dupa ajutor."

   "O, Doamne, sunt împovărată, intervino pentru mine. M-au cuprins temerile mele şi mi-e ruşine să-mi ridic privirea".

   "Mult-Temătoareo, ce s-a întâmplat? Veselă să-ţi fie inima. EU sunt, nu te teme!" Vocea Păstorului răsună atât de veselă şi de puternică şi, mai mult de atât, lipsită de orice nuanţă de reproş, încât Mult-Temătoarei i se păru că un elixir puternic şi revigorant fusese turnat în inima ei şi că o undă de curaj şi puterea se scurgea de la El sprea ea. Ea se ridică, Îl privi şi văzu că zâmbea. "O, Păstorule, ai zis că îmi vei face picioarele ca ale căprioarelor şi mă vei aşeza pe Înălţimi". "Singura cale pentru a-ţi forma picioare de căprioară este să mergi pe aceste poteci pe care le folosesc căprioarele. Te ştiu mai bine decât te cunoşti tu însăţi, Mult-Temătoareo. Îţi doreşti foarte mult şi Eu ţi le promit. Te-am adus intenţionat pe această parte a deşertului, unde munţii sunt deosebiţi de abrupţi şi unde nu sunt drumuri, şi ai la dispoziţie doar potecile căprioarelor... ... Chiar că nu cunosc nimic mai plăcut decât să transform slăbiciunea în putere, teama în credinţă şi ruinele în perfecţiune... aceasta e lucrarea Mea specială."

   Spunând acestea, se întâmplă ceva foarte frumos. Deasupra prăpastiei îşi făcu apariţia un curcubeu dublu, cuprinzând-o de la un capăt la altul, în aşa fel încât poteca şerpuitoare pe care urcaseră cerbul şi căprioara fu încadrat de culori strălucitoare. Era o privelişte atât de minunată şi de extraordinară încât Mult-Tematoarea îşi ţinu răsuflarea de uimire şi încântare. Dar exista altceva care făcea această privelişte atât de deosebită. Ea observă că Tristeţe şi Suferinţă, care se retraseseră în timp ce Păstorul vorbise cu ea, stăteau fiecare la câte un capăt al potecii acoolo unde capetele curcubeului atingeau pământul, unul atingând-o pe Tristeţe, iar celălalt pe Suferinţă. În slava glorioasă a culorilor curcubeului cele două figuri învăluite erau acum aşa de transfigurate de frumuseţe că Mult-Temătoarea nu putu să le privească decât o clipă, uluită... îngenuche pe fundul prăpastiei şi ridică un altar punând pe el voinţa, groaza şi ezitarea ei, iar după ce se stinse focul găsi în cenuşă o piatră mai mare, mai aspră ca celelalte, cu muchii ascuţite, închisă la culoare; o puse în punguliţa ei, se ridică...

   "Acum ai ajuns cu adevarat la poalele Înălţimilor şi va începe o nouă etapă a călătoriei tale. Se vor ivi lecţii noi pe care va trebui să le înveţi. Te anunţ că această prăpastie, se află la baza Muntelui Lezare. Toată zona muntoasă se întinde cale lungă spre cele patru zări şi drumul va fi din ce în ce mai abrupt. Există prăpăstii mai periculoase ca aceasta pe versanţii Muntelui Ocară, Muntelui Ură, Muntelui Persecuţie dar nu vei găsi nicăieri potecă spre Înalţimi şi Împărăţia Dragostei decât escaladând cel puţin unul dintre ei. Ţine minte că, în ciuda faptului că vei face cunoştinţă cu Lezarea şi o vei depăşi, nu există nimic pe această cărare ascendentă înspăimântătoare sau pe drum în continuare care să te poata atinge sau răni câtuşi de puţin, dacă şi numai dacă vei învăţa şi vei aplica conştiincios cea de-a doua lecţie a Ascensiunii Dragostei."

   Spunând acestea EL Îşi puse mâinile peste ea şi o binecuvântă. Apoi le chemă pe cele două tovarăşe, luă o frânghie şi le legă pe toate trei împreună; apoi scoase o sticluţă de întăritor pe care o dădu Mult-Temătoarei sfătuind-o să guste câte un pic de îndată ce se simţea ameţită. Eticheta de pe sticluţă avea inscripţionat: "Duhul Harul şi al Mângâierii".

   "Cu toate că nu veţi ajunge nicidecum în vârf până la miezul nopţii există o peşteră  ceva mai sus, pe care nu o puteţi vedea de aici, şi acolo vă veţi putea odihni şi petrece noaptea în siguranţă. Dacă veţi rămâne la poalele muntelui vrăjmaşii tăi se vor furişa şi te vor căuta să-ţi facă rău. Ei nu te vor urmări însă pe această potecă în sus, iar pe măsură ce avansezi în ascensiune vei fi în afara razei lor de acţiune." Spunând aceastea El le zâmbi încurajator, apoi Tristeţe puse imediat piciorul pe prima treaptă a potecii înguste care şerpuia pe faţa zidului. Mult-Temătoarea o urma, veni apoi la rând Suferinţă şi în câteva clipe începură ascensiunea. (fragmente din capitolul IX)