Escaladarea Prăpastiei Lezării

   Ajunsă pe potecă, Mult-Temătoarea descoperi spre surprinderea şi adânca ei recunoştinţă, că realitatea nu era atât de groaznică după cum şi-o imaginase. Desigur că era greu, abrupt şi lunecos şi totodată extrem de îngust, dar sentimentul ce i-l dădea siguranţa legăturii cu frânghia era foarte reconfortant. De asemenea, întăritorul Duhul Harului şi al Mângâierii, din care tocmai băuse, o împiedica să se simtă ameţită şi să leşine atunci când privea abisul, lucrul care o îngrozise cel mai tare. În plus, timp de o jumătate de oră de când începuseră ascensiunea, curcubeul continua să le lumineze şi cu toate că Păstorul dispăruse din faţa ochilor lor, Mult-Temătoarea avu o senzaţie plăcută a prezenţei Lui în imediata apropiere.

..................

   Plăcutul ţinut împădurit pe care-l traversaseră dispăruse, iar pe vasta întindere dinaintea ei nu era de găsit nici un tufiş sau un copac. "Cât de trist" gândi Mult-Temătoarea, "iar stâncile acelea de jos arată într-adevar sinistru, de parcă ar aştepta să rănească şi să distrugă orice ar cădea pe ele. Se pare că nimic nu poate creşte aici în acest pustiu." Tocmai în acel moment ea îşi ridică privirea înspre stâncile de deasupra capului ei şi rămase plăcut surprinsă. Acolo, într-o mică nişă a stâncii, unde din când în când stropeau câteva picături din cascadă, exista o plăntuţă, una singură. Avea doar două sau trei frunzuliţe, o tulpină fragilă şi subţire, aproape ca un fir de păr, şi creştea perpendicular pe peretele prăpastiei. Pe tulpină era o singură inflorescenţă, roşie ca sângele, care strălucea asemenea unei lumini sau a unei flăcări de foc ale primelor raze solare.

   Mult-Temătoarea o privi, remarcând zidul care o înconjura ca pe o prizonieră, deschizătura prin care se întinsese spre lumină şi singurătatea dezolantă a mediului înconjurător. Rădăcinile îi erau presate de stânca dură, frunzele se strecurau cu greu de sub fortăreaţa stâncoasă, şi cu toate acestea se încăpăţănă să înflorească, să-şi ridice micuţul chip înspre soare şi să strălucească ca o scânteie de bucurie. Uitându-se la ea, Mult-Temătoarea o întrebă, după cum făcuse şi în deşert, "Care îţi este numele, mică floare, căci într-adevăr nu mi-a mai fost dat să văd ceva asemanător ţie?"

   În acea clipă soarele atinse petalele sângerii astfel încât ele străluciră şi mai aprins, iar o şoaptă de-abia perceptibiă veni din frunze. "Numele meu este Suport-Preţul, dar unii mă numesc Iertare". Atunci Mult-Temătoarea îşi reaminti cuvintele Păstorului, "Pe drumul ascendent prin prăpastie vei afla cea de-a doua literă din alfabetul Dragostei. Să o aplici de îndată."

   "De ce te numeşti aşa?"

   "Am fost despărţită de toţi prietenii mei, am fost exilată de acasă, adusă aici şi întemniţată în această stâncă. Nu a fost alegerea mea, ci lucrarea altora care, după ce m-au aşezat aici, au plecat şi m-au lăsat să suport rezultatele la ceea ce făcuseră ei. Am rezistat şi nu am pălit; nu am încetat să iubesc, şi Dragostea m-a ajutat să ies biruitoare prin crăpatura stâncii până când am putut să privesc direct spre Dragostea mea, Însuşi Soarele! Vezi, acum nu mai există nimic între Dragostea mea şi inima mea, nimic care să ma îndepărteze de El. El străluceşte deasupra mea şi mă face să mă bucur, şi a RĂSCUMPĂRAT pentru mine tot ceea ce mi-a fost luat şi tot ceea ce s-a uneltit împotriva mea. Nu există în lumea toată o floare mai binecuvântată şi mai mulţumită decât mine, căci privesc spre El ca un copil înţărcat şi zic "Pe cine altul am eu în cer afară de Tine, şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine."

   Mult-Temătoarea privi această flacără de petale de deasupra creştetului ei şi un dor aproape de gelozie se strecură în inima ei. Ştia ce avea de făcut. Îngenunchind pe cărarea îngustă de dedesubtul florii captive, ea spuse: "O, Domnul meu, iată-mă - sunt mica Ta slujitoare Suport-Preţul".

   În momentul acela o bucată din fortăreaţa stâncoasă a rădăcinilor florii se desprinse şi căzu la picioarele ei. Ea o ridică şi o puse alături de celelalate şapte pietre din punguţă, apoi se întoarse la peşteră. Tristeţe şi Suferinţă o aşteptau cu pâine, stafide şi nuci şi după ce mulţumiră şi mâncară, se legară din nou una de cealalta pentru a continua urcuşul. După o scurtă vreme au ajuns într-un loc abrupt şi alunecos; Mult-Temătoarea avu parte de prima ei căzătură şi se tăie destul de rău în bucăţile de stâncă de care se împiedicase. Imediat Tristeţe trase mai tare de frânghie iar Suferinţă veni spre ea o luă în braţe spunând: "Bea puţin din întăritorul pe care ţi l-a dat Păstorul."

   Mult-Temătoarea era atât de slăbită şi speriată că nu a fost în stare decât să rostească: "Nu ştiu unde este sticluţa, nu mă pot mişca să o caut..."

   Atunci Suferinţă duse mâna la pieptul fetei, scoase sticluţa şi îi turnă printre buze câteva picături. După câteva clipe, culoarea îi reveni în obraji şi starea de leşin începu să dispară, dar ea nu se putea încă mişca... în cădere, se tăiase rău la ambii genunchi încât nu mai putea să înainteze decât şchiopătând cu mare durere, gemând necontenit şi oprindu-se în mod constant. Tovarăşele ei fură deosebit de răbdătoare... Într-un târziu, Suferinţă se înclină sprea ea întrebând-o: "Mult-Temătoareo, ce ai făcut după ce ai părăsit peştera azi dimineaţă de una singură?"

   "Am privit o floare pe care nu am mai văzut-o până acum, crescând pe stânca de lângă cascadă".

   "Ce floare era aceea?"

   "Era Floarea Suport-Preţul, pe care unii o mai numesc Iertare. Mă întreb dacă ar folosi genunchilor mei dacă aş turna câteva picături de întăritor pe ei."

   "Să încercăm!" ziseră Tristeţe şi Suferinţă; "E o propunere excelentă".

   După ce turnară puţin întăritor pe ambii genunchi, sângerarea încetă apropae instantaneu iar cea mai mare parte a durerii încetă. Picioarele ei rămasera însă foarte ţepene şi a fost obligată să mai şchiopăteze destul de tare, dar reuşiră sa avanseze într-un ritm mai vioi. După-amiaza, reuşiră să ajungă într-o pădure de pini tineri; se aşezară să se odihnească pe unul din covoarele de muşchi şi auziră o voce cântând în imediata apropiere: "Eşti frumoasă de tot, iubito, Şi n-ai nici un cusur... ... "

   Şi iată-L, venind spre ele din dreptul unui luminiş, pe Însuşi Păstorul! (fragmente din capitolul X)