Educaţia pentru încrederea în Dumnezeu

         În cele pământeşti

"Toate îngrijorările voastre aruncaţi-le asupra Lui, căci El Însuşi îngrijeşte de voi"

   O, cine se încrede în Dumnezeu, ce bine poate să-L cunoască!

   Mulţi ar trăi cu totul altfel dacă s-ar gândi aşa: "N-am adus nimic în lumea aceasta şi nu voi lua nimic din ea." Astăzi adunările se văd şi se aud cerşind, jeluindu-se şi plângându-se, în loc să se încreadă în Dumnezeul cel viu! Mie mi-a arătat că are grijă de mine. La început, aduceam la cunoştinţă fraţilor nevoile mele. Ca urmare, mi s-a trimis ceva, dar nu de fraţii respectivi, ci de alţii, cărora ei le povestiseră... M-am ruşinat şi nu am vrut să mai spun nevoile mele, dar ici şi colo am mai vorbit aşa că oamenii au băgat de seamă. Atunci m-am întrebat: Oare îmi dă Dumnezeu dacă nu va şti nici un om de lipsurile mele? Când am putut să tac, cu totul altfel a răspuns Dumnezeu. Cu totul altfel s-au petrecut lucrurile. Acum ştiam că mi-a dat Dumnezeu, nu oamenii, chiar dacă intervenţia s-a făcut prin oameni. El poate să facă şi altfel. Se poate folosi şi de corbi!

   La câţiva ani după întoarcerea mea, m-am îmbolnăvit. Eram extenuat. Dimineaţa mă sculam devreme; la ora cinci eram deja la lucru. Adesea, oamenii erau încă în pat când apăream eu. Munceam toată ziua fără oră de prânz, mâncam repede şi seara târziu încetam lucrul. În fiecare seară, în afară de sâmbăta, trebuia să ţin adunări. Rămâneam la lucru multă vreme, nu opt sau zece ore pe zi. Uneori, nu aveam timp să mănânc, trebuia să ţin adunarea. După adunare mi se dădea o cafea sau un ceai. Apoi era nevoie să stau de vorbă şi ajungeam acasă la miezul nopţii iar dimineaţa trebuia să mă scol devreme. Aşa au mers lucrurile cam şase ani; într-o dimineaţă, când să mă scol, nu am putut... eram bolnav; aveam o slăbiciune şi îmi era din ce în ce mai rău. În necazul acesta, a venit Satana şi mi-a zis: "Tu ai trebuit să lucrezi din greu şi acum eşti bolnav şi nu mai poţi câştiga nimic. Ceilalţi evanghelişti au salariu şi n-au nevoie să lucreze ca tine; ei ţin doar trei adunări pe saptămână iar tu ţii sase şi nu capeţi nici un ban; pe lânga aceastea trebuie să-ţi plăteşti transportul; tu, prea te-ai surmenat." Aşa mi-a şoptit Satana, iar eu am repetat acest lucru, toată ziua... La adunare, eu nu ma văitam ci doar lăudam pe Domnul şi aceasta mă ţinea cumva în picioare; cam aşa au mers trei sferturi dintr-un an în şcoala lui Satana şi mi se părea că am dreptate să gândesc aşa. Interesant este că în acest timp nu a trebuit să fac nicio datorie. Aveam capre, aveam cartofi şi legume. Şi am văzut atunci cât de bine stau; m-am plecat înaintea lui Dumnezeu şi m-am pocăit. Apoi, m-am făcut bine. Eram mulţumit şi fericit şi am avut apoi binecuvântări în adunare de care m-am bucurat. Eram într-o mare fericire chiar şi aşa fără salariu; nimic nu-mi lipsea. Dumnezeu m-a trecut prin jale şi tot El m-a scos afară. Privind înapoi la această experienţă, la îngrijorările mele am înţeles că a te îngrijora nu este de la Dumnezeu. Am recunoscut cât de mult timp am umblat prin şcoala lui Satana. Ce prostie este să mergi prin această şcoală! Lui Satan nu îi este greu să repete aceleaşi lucruri; depinde dacă este ascultat sau dacă primim acele lucruri ca din mâna lui Dumnezeu. A trăi cu Dumnezeu e altceva decât a te îmbrăca într-o forma de evlavie, pentru paradă.

   Am întrebat odată în adunare: "Cine dintre voi a fost în şcoala lui Satan?" Nimeni nu a  ridicat mâna. Apoi eu am povestit cele ce mi s-au întâmplat. La final am pus din nou întrebarea; aproape toată adunarea a ridicat mâna. Cât de important e îndemnul "Bucuraţi-vă întotdeauna în Domnul!" Experienţa aceasta este pentru mine şi astăzi mai scumpă decât aurul.

   Din afară totul părea închis, dar atunci am putut să experimentez, ca niciodată, în viaţa mea, că Dumnezeu poartă de grijă.