Căutarea unui pelerin

   Scriu despre rugăciune din postura unui pelerin, nu a unui expert. Am aceeleaşi întrebări pe care le au cei mai mulţi oameni la un moment dat.

   Îmi ascultă Dumnezeu rugăciunea? De ce I-ar păsa lui Dumnezeu de mine? Dacă Dumnezeu ştie tot, ce rost mai are să mă rog? De ce par atât de inconsecvente răspunsurile la rugăciune, ba chiar dictate de un capriciu? Oare o persoană înconjurată de o mulţime de prieteni care se roagă pentru ea are mai multe şanse de vindecare decât una care se luptă cu cancerul şi are doar o mână de oameni care o susţin în rugăciune? De ce uneori Dumnezeu pare atât de departe, iar uneori prea aproape? Rugăciunile Îl schimbă pe Dumnezeu sau mă schimbă pe mine?

   Înainte de a începe să scriu această carte, evitam deseori subiectul rugăciunii, dintr-un sentiment de vinovăţie sau de inferioritate. Mă simt jenat să recunosc că nu ţin un jurnal, nu am un îndrumător spiritual şi nu frecventez în mod regulat un grup de rugăciune. Şi, mărturisesc, fără ezitare că am tendinţa de a vedea rugăciunea din perspectiva unui sceptic, mai degrabă obsedat de rugăciunile care nu au primit răspuns decât bucurându-mă de cele care au primit un răspuns. Pe scurt, principala mea calificare în abordarea temei rugăciunii constă tocmai în faptul că mă simt necalificat - şi îmi doresc să învăţ mai mult.

   Îmi doresc să-L cunosc pe Dumnezeu mai mult ca orice pe lume. Psihiatrul Gerald C. May observa: 

   "După douăzeci de ani în care am ascultat cele mai adânci aleanuri ale sufletului omenesc, am ajuns la convingerea că fiinţa umană are o dorinţă înnăscută pentru Dumnezeu. Fie că suntem religioşi în mod conştient, fie că nu, această dorinţă este năzuinţa noastră cea mai profundă şi comoara noastră cea mai de preţ."

   Cu siguranţă, dacă suntem făcuţi după chipul lui Dumnezeu, El va găsi o cale de a împlini această năzuinţă. Iar această cale este rugăciunea.

   Instinctul de jurnalist m-a făcut să cer opinia multor categorii de oameni despre rugăciune: vecini de-ai mei, alţi scriitori, membri din biserică, mentori spirituali, oameni obişnuiţi. (Am inclus unele din gândurile lor în rubrici aparte pe tot parcursul cărţii, ca exemple cât se poate de consecvente ale unor întâlniri cu rugăciunea şi ca un semn de aducere aminte pentru mine care să nu mă lase să divaghez de la întrebările lor.) Când e vorba de rugăciune, toţi suntem începători.

   Nu mi-am propus nici o clipă să scriu un soi de ghid care detailează metode precum postul, taberele de rugăciune, îndrumarea spirituală. Am pornit să cercetez tema rugăciunii din postura unui pelerin, mergând agale, contemplând monumentele, ridicând întrebări, cumpănind îndelung, cautând să aflu în ce ape ne scăldăm. Recunosc că există un dezechilibru, o reacţie exagerată de timpul petrecut printre creştini care au promis prea mult şi au gândit prea puţin şi, prin urmare, greşelile pe care le fac sunt pe un fond de sinceritate, nicidecum de falsitate.

   În timp ce lucram la carte, am ajuns, totuşi, să văd rugăciunea ca pe un privilegiu, nu ca pe o îndatorire. Ca orice lucrubun, rugăciunea cere şi ea o anumită disciplină. Şi totuşi, cred că viaţa cu Dumnezeu ar trebui să se asemene mai mult cu o prietenie decât cu o obligaţie. Rugăciunea cuprinde şi clipe de extaz şi momente de apatie, un spirit absent, dar şi o concentrare maximă, străfulgerări de bucurie, dar şi accese de iritare. Cu alte cuvinte, rugăciunea are trăsături comune ca toate celelalte relaţii importante.

   Dacă rugăciunea reprezintă locul unde făptura umană se întâlneşte cu Dumnezeu, înseamnă că trebuie să aflu mai multe despre rugăciune. Cele mai mari frământări din viaţa mea de creştin gravitează în jurul aceloraşi două teme: de ce nu acţionează Dumnezeu aşa cum am vrea noi şi de ce nu acţionez eu aşa cum ar dori El?

   Rugăciunea este tocmai punctul de convergenţă al celor două teme.