În ceaţă

   Într-un sfârşit furtuna se potoli încetul cu încetul, vuietul de pe munţi se estompă şi veni timpul reluării calatoriei. Cu toate că vremea se schimbase şi furtuna trecuse de tot, rămaseră nori şi o ceaţă groasă care învăluia totul pe înalţimi. În momentul în care porniseră, ceaţa era aşa de deasă că nu putură sa vadă decât copacii care margineau cărarea, şi chiar şi aceia care arătau ireal, ca nişte fantome... dupa câteva ore Mult-Tematoarea descoperi spre mirarea ei că ducea dorul tăvălugului tunetului şi chair a trosnetului groaznic al copacilor despicaţi de fulger; începu sa constate că, pe cât de fricoasă era, exista ceva înauntrul ei care răspundea cu un val de emoţie mai degrabă încercărilor şi dificultăţilor de pe cale decât evenimentelor mai uşoare şi obişnuite. Era adevărat că frica îi transmitea fiori reci, dar erau totuşi fiori, şi îşi dădu seama surprinsă că până chiar şi ameţitoarea prăpastie îi fusese mai pe plac decât acest monoton marş continuu prin ceaţa supărătoare...

   "Mă întreb, oare ceaţa asta plictisitoare nu se va mai ridica niciodată?"

   "Nu, nu se va ridica, chiar mai mult, ar fi bine să afli că va dura şi nu se ştie cât... cu cât te urci mai sus ceaţa devine mai groasă; nici să nu te aşteţi la altceva până la sfârşitul călătoriei; N-ai observat, Mult-Temătoareo că poteca pe care mergi nu a mai urcat deloc, ci se menţine la acelaşi nivel? Ai greşit drumul ascendent iar acum te învârţi în cercuri în jurul muntelui..."

................

   Până la urmă, într-una din dupa-amiezi, în care singura expresie potrivită descrierii progresului ei fu aceea că se târa de-a lungul potecii, plină toată de noroi, udă şi mânjită după atâtea alunecări, ea se hotărî să cânte. Ce-i drept, nu-i era drag cântatul, iar dacă Păstorul o acompania, ea putea păstra ritmul şi melodia destul de bine dar dacă încerca singură, rezultatele erau pe deperate de a fi bune... nu era prea plăcut gândul că rudele ei ar fi avut acum ocazia să se distreze pe seama ei şi a vocii lipsite de muzicalitate, dar ea se hotărî să rişte declanşarea comentariilor lor răutăcioase; "Daca voi cânta destul de tare nu voi mai auzi ce vor spune ei!"... îşi înălţă vocea, cântând cu tremur:

   "Ce frumoase îţi sunt picioarele

   În încălţămintea ta, fată de domn!"

   Pe toată durata cântării domni o tăcere profundă...

   Vocile gălăgioase şi repezite ale vrăjmaşilor ei amuţiră.

   "O, Mult-Temătoareo, nu am mai auzit acest cântec până acum; de unde l-ai învăţat?

   ...şi iată-L venind înspre ea, cu un zâmbet pe chip, pe Însuşi Păstorul! e imposibil de descris ce bucurie o cuprinse; odată cu sosirea Lui, ceaţa se risipi...

...............

   Ea Îi povesti istoria drumului lor lung şi deprimant prin ceaţă, despre felul în care Revoltă, Amărăciune şi Autocompătimire o necăjiseră, şi apoi despre teama ei ca nu care cumva să se fi îndepărtat de drumul cel bun şi să se fi rătăcit.

   "Le consideri călăuze bune pe Tristeţe şi pe Suferinţă"

   "Da, foarte bune! Păstorule, dar într-un fel am ajuns să le iubesc. Când le-am văzut pentru prima oară mi s-au părut grozave de puternice şi de aspre şi am fost convinsă că aveau sa fie dure cu mine, târându-mă după ele fără să ţină seama de simţămintele mele; ce rău îmi pare acum, dar s-au descurcat cu mine cu multă bunătate. Cred că s-au deprins să fie atât de blânde şi de răbdătoare cu mine vâzându-Ţi bunătatea Ta. Nu m-aş fi descurcat fără ele iar cel mai ciudat lucru este că am sentimentul că lor chiar le place să ajute o fiinţă oloagă ca mine... ele vor cu adevărat să mă ducă pe Înălţimi, nu doar fiindcă e o poruncă dată de Tine, ci pentru că doresc ca o groaznică laşă ca mine să ajungă acolo şi să fie transformată... ... le privesc ca pe nişte prietene care vor să ma ajute... uneori am sentimentul că ele chiar mă iubesc şi că vor să mă însoţească de bună voie."

   Cele două călauze stăteau undeva într-un fundal şi nu au observat că sunt privite; şedeau una lângă alta  şi se uitau în sus, spre Înălţimi... maramele lor erau date la o parte... ea fu surprinsă de faptul ca ele pareau acum mult mai înalte... exista ceva atât de maiestuos în fiinţa lor...

   Păstorul spuse apoi grav:

   "Mă iubeşti tu suficient de mult pentru a te încrede în Mine complet, Mult-Temătoareo?"

   "Tu ştii că eu Te iubesc cu adevărat, Păstorule, atât cât poate de mult inima mea rece... Tu ştii că Te iubesc şi doresc să mă încred în Tine... chiar mai mult de atât... ... la sfârşit ştiu că voi putea spune că bunătatea Ta m-a ridicat."

   ...................

   Mult-Temătoarea ridică o pietricică rece din locul unde stătuse El mai devreme, o puse în pungunţă, apoi se apropie tremurând de Tristeţe şi Suferinţă şi îşi continuară împreuna drumul.

   (fragmente din capitolul XII)