Locul ungerii

   După cum avea să se întâmple, următorul eveniment plănuit de Păstorul fu cu adevărat foarte frumos. La scurtă vreme după această discuţie poteca îşi sfârşi drumul şerpuitor prin vale şi le conduse la poalele munţilor de pe cealaltă parte, spre un loc unde aceştia se ridicau precum un zid, mult mai înalt şi mai abrupt decât aceia din Prăpastia Lezării. Totuşi, când Mult-Temătoarea şi tovarăşele ei ajunseră în acest punct, Păstorul le aştepta lângă o căbănuţă şi, ce să vezi! Exact acolo unde stâncile erau mai abrupte şi mai înalte se vedea un cablu suspendat între locul acela şi vârful din departare. De cablu erau fixate scaune, în care puteau şedea câte două persoane, care urmau să fie astfel purtate spre vârf fără nici un efort din partea lor. Este adevărat că la început priveliştea acestor scaune aparent fragile balansându-se pe deasupra unui abis o făcu pe Mult-Temătoarea să simtă din nou panică şi ameţeală. Nu crezu că va avea putere să se aşeze de bună voie pe unul din ele pentru a putea fi purtată până sus pe deasupra prăpastiei înfricoşătoare, cu un mic sprijin pentru picioare şi nimic altceva care să o poată împiedica să sară din scaun, în cazul în care ar fi simţit nevoia unui asemenea gest. Dar senzaţiile descrise dispărură dintr-o dată, deoarece Păstorul spuse:

   "Vino, Mult-Temătoareo să ne aşezăm pe primele două locuri iar Tristeţe şi Suferinţă ne vor urma. Tot ceea ce trebuie să faci e să te încrezi că scaunul acesta te va duce în siguranţă până sus, către locul în care doresc să ajungi, şi aceasta fără ca tu să depui vreun efort."

..................

   Când într-un final coborâră din scaunele suspendate, se găsiră într-un loc mult mai frumos decât oricare altul văzut de Mult-Tematoarea pâna atunci. Acestea nu erau adevăratele Înălţimi ale Împărăţiei Dragostei, ci doar zona de frontieră a ţinutului. De jur împrejur se vedeau păşuni alpine cu iarbă deasă, acoperite aproape complet de flori. Pârâiaşe susurau şi clipoceau printre insule de piciorul cocoşului, în timp ce ciuboţica cucului, violete şi primule roz îmbrăcau pământul. Deasupra, piscurile albite de nea se ridicau până la cerul fără nori ca un acoperiş de safire şi turcoaze. Soarele strălucea atât de intens încât aveai impresia că poţi vedea florile întinzându-se către el, străbătând solul pentru a primi slava razelor sale.

..................

   În ultima zi a şederii lor în acel loc, Păstorul făcu ceva nespus de minunat. El o duse pe Mult-Tematoarea în duhul ei tocmai pe unul din piscurile Înălţimilor - chiar în Împărăţia Dragostei. O duse pe un vârf înalt, strălucitor de alb, având înfăţişarea unui trom mareţ înconjurat de numeroase piscuri. Acolo pe vârful muntelui El Se schimbă la faţă înaintea ei, iar ea Îl cunoscuse aşa cum Îl simţise în timpul călatoriei - ca pe Însuşi Regele Dragostei, al întregului ţinut al Dragostei. Era înveşmântat într-o haina strălucind de puritate, dar pe deasupra avea o mantie purpurie cu albastru stacojiu, cusută cu aur şi pietre preţioase. Pe cap purta coroană regală, iar în timp ce Mult-Temătoarea îngenunche şi I se închină, chipul care o privi fu Acela al Păstorului pe care Il iubise şi Îl urmase din primele ţinuturi şi până la Înalţimi. Ochii Săi erau la fel de blânzi şi plini de bunatate, dar în acelaşi timp privirea Îi era plină de putere şi autoritate.

.......................

   Pe cel mai înalt pisc pe care El o conduse se afla un altar de aur curat, lucind în soare, de o frumuseţe nemaivăzută de ea. Imaginea fu prea măreaţă astfel încât Mult-Tematoarea trebui să-şi aplece privirea de îndată, având însa timp sa observe focul arzând deasupra şui un nou de fum înmiresmat ridicându-se din el.

   Apoi Regele îi spuse sa îngenuncheze şi cu niste cleşti auriţi luă un carbune de pe altar. Atingând-o cu aceste, El spuse:

   "Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepartată şi pacatul tău este ispăşit."

   Mult-Tematoarea avu senzaţia ca o flacără aprinsă, copleşitor de minunată şi de gozavă, îi străbatu fiinţa şi căzu în nesimţire, nemaiamintindu-şi nimic.

   Dintr-o dată, în mijlocul pădurii o pasăre porni să cânte:

   "A Lui este victoria, ura!

   A Lui este victoria, ura!"

   "Mult-Temătoareo, ai putut arunca o privire în Împărăţia în care te voi duce; mâine, tu şi tovarăşele tale veţi porni pe ultima bucată de drum a călătoriei voastre care vă va duce într-acolo."

   El adăugă apoi cu o gingăşie ireală:

   "Ai puţină putere şi ai păzit Cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu. Iată că voi face sa vină vrăjmaşii şi sa ţi se închine la picioarele tale şi sa ştie ca te-am iubit. Eu vin curând. PĂSTREAZĂ CE AI CA NIMENI SĂ NU-ŢI IA CUNUNA. P e cea care va birui o voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie Numele Dumnezeului MEU ... ŞI NUMELE MEU CEL NOU."

   "DOAMNE, CE LOC ESTE ACESTA ÎN CARE NE-AM ODIHNIT ŞI NE-AM REÎMPROSPĂTAT PUTERILE ÎN CURSUL ULTIMELOR ZILE?"

   "ACESTA ESTE LOCUL ÎN CARE ÎI ADUC PE PREAIUBIŢII MEI, PENTRU A FI UNŞI ŞI PREGĂTIŢI PENTRU ÎNGROPĂCIUNEA LOR."

   ... ... Mult-Temătoarea repeta necontenit:

   "El a zis: Îndrăzneşte să începi să fii fericită, căci nu mai este mult şi îţi voi da acel lucru după care tânjeşte inima ta..."