Înviorare reciprocă

   În Evanghelia după Ioan găsim scris despre un eveniment pe care niciunul dintre ceilalţi evanghelişti nu-l relatează. Este un eveniment plin de înţeles divin, unul care aduce lumină în problema trăirii în lume. Mă refer la întâmplarea relatată la capitolul 13, unde Domnul nostru Se încinge cu un ştergar şi, luând un lighean, spală picioarele ucenicilor Lui. Această acţiune a Lui Isus are semnificaţii pe care nu intenţionez să le tratez în întregime aici. În schimb, vreau să ne oprim în special asupra poruncii de care este urmată: 

   "...şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu... Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceţi."

   Ce este aceasta înviorare reciprocă? Ce înseamnă că eu trebuie să spăl picioarele fratelui meu şi că picioarele mele trebuie spălate de fratele meu?

   Aspectul pe care se pune în mod special accentul aici este ÎNVIORAREA. După cum vom vedea imediat, un lucru foarte plăcut Domnului este ca noi, copiii Lui să învăţăm să facem această slujbă de înviorare pentru fraţii noştri, şi ca ei, la rândul lor, să fie un mijloc de înviorare pentru duhurile noastre.

   Aş vrea să spun clar că acest pasaj nu se referă la păcat. Fie că merg desculţ, fie că port sandale sau chiar pantofi, praful care se adună pe picioarele mele este de neevitat. Nu-l pot ocoli. Însă, a cădea, iar dupa ce am căzut, sa ma mai si rostogolesc în praf, astfel încât acesta sa se depună pe hainele şi pe trupul meu, aceasta nu mai e ceva inevitabil, ci este de-a dreptul rău. Pentru a mă deplasa dintr-un loc în altul nu este necesar să mă rostogolesc de-a lungul străzii. Pot sa fac acest lucru fără să mă bălăcesc în mocirlă!

   La fel se întâmplă şi în viaţa creştină: să mă poticnesc şi să cad şi apoi să mă tăvălesc în mizerie este, bineînţeles, păcat. În acest caz este necesară pocăinţa şi iertarea lui Dumnezeu, fiindcă nu pot merge cu Domnul în felul acesta, ascunzându-mă dupa scuza: "Trebuie sa cad din când în când, este inevitabil!" Suntem cu toţii de acord că acest lucru este greşit.

   Însă ideea în legătură cu praful care se depune pe picioarele noastre este aceasta: umblând prin lume, indiferent cine suntem sau cât de atenţi suntem, este absolut sigur că pe picioarele nostre se va depune ceva. Dacă nu am atinge deloc pământul, cu siguranţă că nici un fir de praf nu s-ar aşeza pe picioarele noastre, dar ca să realizăm acest lucru trebuie să fim purtaţi pe sus de cineva. Dacă atingem pământul - şi cine s-ar aştepta să nu facem aceasta? -în mod sigur ceva de acolo se lipeşte de noi. Chiar Domnul nostru Isus Şi-a mustrat gazda cu cuvintele "..nu Mi-aţi dat apă pentru spălat picioarele". Prin urmare, vă rog sa reţineţi ca înviorarea reciprocă despre care se vorbeşte în capitolul 13 nu este legată de pacatele comise, pentru care întotdeauna există iertare prin SÂNGE. Nu, ea este legată mai degrabă de umblarea noastră zilnică prin lume, când este inevitabil să nu se prinda ceva de noi. "Sunteţi curaţi", le-a spus Isus. Sângele scump se îngrijeşte de aceasta. "Cine s-a scăldat nu are trebuinţă...". Cât priveşte păcatul, fraza s-ar putea încheia aici. Dar este de ajuns sa ne mişcăm în împărăţia lui Satan şi, în mod sigur, ceva se va agăţa de noi. Ca un strat subţire, acest CEVA se interpune între noi şi Domnul nostru. Nu putem ocoli aceasta, deoarece noi venim în contact cu lucrurile lumii tot timpul, cu afacerile şi plăcerile ei, cu scara ei de valori corupte şi cu aspectul ei exterior total ireverenţios. De aici şi cuvintele cu care Isus îşi încheie afirmaţia: "...să-şi spele decât picioarele".

   Să ne oprim acum la punerea în practică a acestui lucru. Unii dintre voi, fraţi si surori în Cristos, trebuie să mergeţi şi să lucraţi în birouri sau magazine timp de şapte sau opt ore pe zi. Nu este rău să faceţi aceasta. Nu e păcat a lucra într-un magazin sau o fabrică. Dar când vii acasă de la locul de muncă, nu te simţi obosit, demoralizat, indispus? Te întâlneşti cu un frate, dar nu poţi să treci uşor şi direct la un subiect legat de lucruri divine. Este ca şi cum ai fi acoperit de o învelitoare. Repet! Aici nu e vorba de pacat; e doar contactul cu lumea care a depus peste tine acel strat de impurităţi. Nu poţi să nu-l sesizezi, deoarece apare o inacapacitate de a intra dintr-o dată în partăşie cu Domnul. Atingerea luminoasă pe care ai avut-o cu El dimineaţă pare ca s-a estompat; prospeţimea ei s-a dus de la tine. Am trecut cu toţii prin acest gen de experienţă.

..............

   Când ne plecăm genunchii să ne rugăm, simţim că trebuie să aşteptă câtva timp pentru a intra în legătură cu cerul... sau dacă stăm jos şi citim Cuvântul ne dăm seama că e necesar un efort hotărât ca să regăsim acea plăcere pentru primirea mesajului Lui. Dar ce bine este  când, pe drum spre casă, ne întâlnim cu un frate din a cărui inimă bucuria se revarsă proaspătă, cu putere! Fără intenţia să facă un anumit lucru pentru noi, el ne strânge mâna spontan şi spune: "Frate, slăvit să fie Domnul!" Poate el nu îşi da seama, dar este ca şi cum ar fi venit cu un burete şi ar fi curăţit totul. Imediat simţim că legătura noastră cu Dumnezeu a fost restabilită.

..................

   Dacă umblam cu Dumnezeu, nu există nici o zi în care să nu putem, dacă dorim, să fim o înviorare pentru fraţii noştri. Aceasta este una dintre cele mai mari lucrări. Poate să fie mai mult decât o strângere de mână. Poate fi un cuvânt de încurajare rostit aproape întâmplător. Poate fi doar lumina cerului pe feţele noastre. Dar dacă Domnul este cu noi, şi dacă între noi şi El nu se interpune nimic, ne vom da seama că fără multă zarvă, suntem folosiţi de El. Putem să nu ştim aceasta, pentru că e mai bine chiar să nu căutăm să o ştim - poate e bine să nu o ştim niciodată! Dar fie că ştim sau nu, noi suntem în mod constant folosiţi pentru a înviora pe fratele nostru. Când el e deprimat şi în întuneric, când are o povară pe inimă, o ceaţă pe ochi, când a fost pătat şi întinat atunci el va veni la noi. Poate că nu va sta mult, doar câteva minute. Caută această lucrare. Găseşte har de la Dumnezeu ca să-l ajuţi. Noi adeseori ne gândim ca să ţinem predici lungi la care să participe un public numeros, dar puţini au acest dar şi mulţi nu ajung să intre în contact cu aceşti puţini care au darul acesta. Dar a înviora inimile sfinţilor e acel gen de slujire pe care o poate împlini fiecare dintre noi. În faţa lui Dumnezeu, ea este un lucru de nepreţuit.