Ochii credinţei

   Am petrecut o după amiază întreagă cu un om a cărui viaţă a avut o traiectorie de succes în ambele lumi, atât cea materială, cât şi în cea spirituală. Jimmy Carter a izbutit în tot ceea ce şi-a propus: fie că a fost ofiţer în marina SUA, inginer nuclear, fermier sau guvernator al statului Georgia. A apărut de niciunde, ajungând cel mai puternic om din lume, preşedintele Statelor Unite.

   Jimmy Carter n-a făcut niciodată un secret din faptul că este creştin.

   Chiar şi în timpul perioadei sale ca preşedinte a predat catehismul la o Şcoală Duminicală din cadrul unei biserici baptiste. Le-a vorbit întotdeauna deschis liderilor străini despre credinţa sa şi continua să o facă ori de câte ori era întrebat.

   Carter înţelege mai bine decât oricare altă figură publică a vremurilor din urmă care este diferenţa între Împărăţia Cerurilor şi împărăţia acestei lumi.

   După un festin tipic sudist, bogat în colesterol, l-am rugat pe fostul preşedinte să mediteze asupra a ceea ce învăţase concretizându-şi darurile în zările celor două lumi. Spre surprinderea mea, Carter s-a oprit mai degrabă asupra eşecurilor. Cariera sa strălucită avea să intre pe o pantă descendentă îndată ce n-a mai beneficiat de prvilegiile funcţiei. Pierzând alegerile din 1980, s-a întors la Plains, Georgia, un om înfrânt, luat în răspăr până şi de colegii săi democraţi. Afacerea familiei sale, creditată la nesfârşit pe timpul mandatului, acumulase o datorie de un milion de dolari.

   Acceptând precaritatea situaţiei, Carter a început să-şi reclădească destinul. După ce a scris o carte pentru a-şi plăti datoriile, a instituit un centru în Atlanta menit să sprijine programele în care credea. Datorită, mai cu seamă, insistenţei cu care susţinuse întotdeauna drepturile omului, numeroase naţiuni în curs de dezvoltare îl căutau, pe mai departe, văzând în el un lider semnificativ, iar Carter a avut mereu grijă să le propună programe vizionare. Un proiect dedicat ideii de democraţie a iniţiat monitorizarea procesului electoral în societăţi din toată lumea. Sprijinul acordat de Carter de curând constituţiei Habitat pentru Umanitate i-a adus acesteia publicitate şi fonduri. Fundaţia sa a luat în colimator o serie de maladii majore specifice naţiunilor sărace şi, drept urmare, atât bolile provocate de viermii cilindrici paraziţi, cât şi anchocerciaza au fost aproape în întregime eradicate.

   Ori de câte ori era în oraş, preda la Şcoala Duminicală. Aflându-se, curând au început să-şi facă apariţia autobuze pline ochi în parcarea Bisericii Baptiste Maranatha. O congregaţie alcătuită din doar optzeci până la o sută de enoriaşi, se vedea, în fiecare duminică, invadată de trei sute, cinci sute sau chiar o mie de vizitatori. CNN a donat comunităţii câteva camere de luat vederi mai vechi, aşa încât lecţiile Scolii Duminicale pot fi astăzi vizionate de multime pe ecranele televizoarelor în mai multe săli. Tot la câte două luni, Carter tundea peluza din preajma clădirii, iar soţia sa, Rosalyn, curăţa grupurile sociale din interior.

   Am auzit, prin oraş, relatări privitoare la modul în care înţelege Carter sa facă uz de putere. Atunci când Habitat pentru Umanitate s-a mândrit cu faptul ca rezolvase problema locuinţelor inadecvate, Carter i-a sunat prezentându-le cazul lui Josephine, care trăia într-o casă cu pereţii fisuraţi şi, în consecinţă, izolaţi cu cârpe. O tânără femeie cu chipul desfigurat din pricina unei malformaţii genetice avea sa beneficieze de chirurgie plastică în urma intervenţiei lui Carter pe lângă directorul Spitalului Emory din ATLANTA.

   Mi-a arătat, apoi, copacii paulownia pe care îi sădise în grădina din spatele casei - "cu cea mai rapidă creştere din lume", susţine el - sperând ca această specie de pomi ar putea fi o soluţie în privinţa defrişărilor masive. Continuă să scoată cărţi, să bată cuie pentru Habitat şi sa supravegheze buna desfăşurare a alegerilor democratice. Rosalyn se luptă pentru cauza imunizării şi tratamentului bolilor mentale încă din copilarie. Împreună, par să întruchipeze cuplul perfect de cetăţeni ai unui orăşel de provincie, dacă n-am şti că obişnuiseră să organizeze dineuri oficiale pentru regi şi regine, dormind la capul patului cu o servietă în interiorul căreia se aflau coduri nucleare în măsură să nimicească o lume întreagă.

   Carter avea, aşadar, să-şi recapete cu timpul buna reputaţie. În 2002, a primit cea mai înaltă distincţie, probabil din lume, PREMIUL NOBEL PENTRU PACE. A rămas, pe mai departe, la fel de familiar cu liderii mondiali şi impune respect oriunde s-ar afla. Printr-o răsturnare uimitoare de situaţie, a intart acum în rândul celor mai admiraţi preşedinţi, iar într-o eventuală competiţie a foştilor şefi ai administraţiei, ar fi câştigat fără doar şi poate locul întâi. În vreme ce alţii părăsesc Casa Alba pentru a juca golf sau a profita de pe urma statutului lor de celebrităţi, familia Carter s-a dedicat slujirii altora.

   Povestea lor mă duce cu gândul la afirmaţia lui Isus:

   "Oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui."

   Când l-am rugat să se gândească la viaţa sa  - inginer, ofiţer, fermier, guvernator, preşedinte - şi sa-mi spună care dintre etapele acesteia i-a fost cea mai dragă, Carter a meditat o clipă, şi-a întipărit pe faţă celebrul zâmbet şi, apoi a spus: "Cea de acum."

   Dacă lumea e întreagă la minte, atunci ISUS e nebun de legat, iar Cina cea de Taină nu e decât un ceai de la ora cinci smintit.

   Lumea spune: vezi-ţi de treaba ta, pe când ISUS spune: nimeni nu-şi poate vedea, pur şi simplu de treaba lui.

   Lumea spune: condu preventiv - viaţa pe care o vei salva s-ar putea să fie a ta, pe când ISUS spune: Oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde, dar oricine îşi va pierde viaţa din  pricina Mea, o va mântui.

   Lumea spune: lege şi ordine, pe când ISUS spune: IUBIRE.

   Lumea spune: ia!, pe când ISUS spune: dă!

   În termenii normalităţii lumii, ISUS şi-a pierdut întru totul uzul raţiunii, şi oricine îşi închipuie că Îl poate urma fără a şi-l pierde, la rândul său, cade mai curând sub povara amăgirilor decât a crucii.

   "NOI SUNTEM NEBUNI PENTRU HRISTOS", spune Pavel, spune credinţa - credinţa cum că, în ultima instanţă, nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât înţelepciunea oamenilor, că ratăcirea lui ISUS este mai lucidă decât neînduplecata luciditate a lumii. (FREDERICK BUECHNER)