Sparta şi legea toleranţei                                                                                              26.01.2015

Biblia spune că nu este nimic nou sub soare (Eclesiastul 1:9). Şi trebuie să mărturisesc că uneori nu am fost atent la acest cuvânt. Asta şi pentru că tot Biblia vorbeşte despre vremuri deosebite, cum nu au mai fost niciodată; despre o lepădare de credinţă şi alipire de duhurile dracilor (1 Timotei 4:1); despre vremuri în care vor apărea mai mulţi învăţători şi proroci mincinoşi; despre o vreme când vor fi batjocoritori care vor trăi după poftele lor nelegiuite (Iuda 18).

Astăzi vreau să vorbesc despre un lucru care pare nou dar care, am aflat recent, este vechi şi face parte din strategia celui rău în lupta lui cu omenirea.

Citind pe ici pe colo am aflat că în timpul Spartei (un stat care a luat fiinţă în antichitate, pe teritoriul Greciei de astăzi, recunoscut pentru luptătorii săi deosebit de curajoşi) a fost dată o lege prin care nimeni nu avea voie să spună nimic rău despre altul. Am fost surprins să aflu acest lucru deoarece eu credeam că doar astăzi există astfel de preocupări.

S-a vorbit mult în săptămânile care au trecut despre atentatul din Paris asupra ziarului Charlie Hebdo. Primul număr al ziarului care a apărut după atentat a fost un număr de succes prin mărimea tirajului. Dar vehemenţa cu care unele grupări musulmane au protestat a făcut ca noul responsabil al publicaţiei respective să anunţe că în numărul care urmează să apară nu va mai fi nici o caricatură a profetului Mahomed. Nu vreau să comentez în legătură cu această decizie; am spus şi cu altă ocazie că nu sunt de acord cu viziunea acestui ziar dar nici cu gestul celor ce au intrat în redacţie şi au ucis oameni. Dar un lucru interesant găsesc în tot ceea ce s-a întâmplat şi în felul în care lucrurile decurg în continuare.

Nu este greu să observăm că, de o bună bucată de vreme, libertatea noastră este tot mai îngrădită, momentul doborârii turnurilor din New York, în septembrie 2001, fiind un declanşator al acestei îngrădiri a libertăţii. De atunci multe lucruri s-au schimbat în această privinţă şi ştiu că nu vă spun ceva nou. Momentul Charlie Hebdo nu va fi singular, vor fi şi alte evenimente similare, în urma cărora libertatea individului va avea de suferit. Şi în România deja se vorbeşte tot mai mult despre legi care să vină în ajutorul celor ce veghează asupra siguranţei statului, legi care, atunci când vor fi date, vor atenta la intimitatea şi la libertatea noastră. Din perspectiva unui creştin nu văd această îngrădire aşa cum o văd cei din lume, care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Un creştin adevărat nu are de ce să se ascundă de nimeni şi de nimic. Un creştin adevărat nu pune la cale atentate şi nu trebuie să vorbească cu prietenii lui în piscină, după ce şi-au închis telefoanele şi le-au abandonat departe de ei. Ceea ce un creştin spune la întuneric (adică în intimitatea lui) trebuie să poată spune în orice loc, la postul public de televiziune sau la radio, fără să-i fie ruşine şi fără să-i fie teamă de consecinţe. De aceea nu mă interesează dacă sunt ascultat sau nu de agenţi de securitate sau de procurorii DNA. În contextul în care ne aflăm eu sunt unul dintre cei ce apreciază munca acestor oameni şi consider că este benefică pentru ţară; ce va fi în viitor vom vedea. Dar mă îngrijorează totuşi ceva.

Sunt tot mai mulţi şi mai energici, şi cu susţinere la cele mai înalte nivele, cei ce se ridică azi şi afirmă că nu mai avem voie să spunem că altul ar greşi. Toleranţa a fost ridicată la nivel de lege, dacă nu chiar i-am făcut un chip cioplit şi ne închinăm deja înaintea ei. Dacă până acum (până la Charlie Hebdo) a vorbi împotriva lui Dumnezeu era considerat a fi blasfemie, de acum blasfemie se numeşte când cineva îndrăzneşte să vorbească împotriva Toleranţei. Şi blasfemia a fost pedepsită întodeauna.

A nu vorbi de rău pe nimeni este un concept biblic. Şi cum am putea fi împotriva a ceea ce Dumnezeu ne-a învăţat şi apoi ne cere insistent să veghem asupra acestui aspect? Totuşi diferenţa de nuanţă între ceea ce Dumnezeu vrea să ne spună şi ceea ce înţelege lumea prin a nu vorbi de rău pe alţii este majoră.

Dumnezeu vrea să spună că noi nu avem voie să vorbim de rău pe semenul nostru, scoţând în evidenţă defectele, scăpările, greşelile, neputinţele, handicapurile, sărăcia lui. Poziţia noastră în aceste aspecte trebuie să fie de milă şi compasiune, de dragoste chiar, recunoscând că dacă noi nu suntem în acea situaţie este doar datorită milei lui Dumnezeu, care ne-a dat mai mult decât le-a dat celorlalţi. A batjocori pe alţii (aşa cum fac cei de la Charlie Hebdo) este, de fapt, un afront adus lui Dumnezeu Însuşi şi este o slujbă pe care o face, mai bine decât toţi, chiar Satana. Creştinii adevăraţi nu batjocoresc pe ceilalţi, nu judecă în sensul acesta, dar ei au datoria să judece în privinţa Adevărului şi să-l apere. La Ioan 18 cu 37 Domnul Isus spunea: „Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr”. Cei ce cred în Domnul Isus şi-I urmează pilda trebuie să mărturisească Adevărul aşa cum L-a mărturisit şi El. Este o datorie sfântă, o moştenire lăsată lor chiar de Dumnezeu. Nu pot altfel.

Dar când cei din lume spun că nu avem voie să vorbim de rău pe alţii nuanţa se schimbă radical. A nu vorbi de rău pe alţii, în concepţia lor, înseamnă să nu-i spui celui de lângă tine că greşeşte şi că poate fi înşelat în privinţa Adevărului. Ei au voie să batjocorească pe oricine şi să râdă de oricine, spunând că este normal să fie aşa, dar, în concepţia lor, nu ai voie să spui că ceea ce gândeşte un om şi felul în care el înţelege să-şi trăiască viaţa în raport cu Adevărul lui Dumnezeu ar fi greşit. Problema se învârte în jurul Adevărului.

Dumnezeu nu face nici un fel de compromis atunci când vine vorba despre Adevăr şi chiar îi îndeamnă pe cei ce cred în El să mărturisească despre Adevăr. Domnul Isus spunea că oamenii vor fi cu adevărat liberi doar dacă vor cunoaşte Adevărul. Aşa cum am amintit El a spus că a venit pe pământ ca să mărturisescă despre Adevăr, a fost unul dintre motivele pentru care a venit printre noi, văzând nevoia ce o aveam. El a spus că a fost Lumina lumii (lumina alungă întunericul – conduce la Adevăr) iar celor ce cred în El le-a spus că şi ei sunt lumina lumii – continuând să facă ceea ce El a făcut pe pământ. Într-o pildă, vorbind despre lumină, Domnul Isus chiar a spus că nu este normal ca lumina să fie pusă sub pat (adică să taci în legătură cu Adevărul), ci să fie pusă în sfeşnic, ca să-şi poată îndeplini funcţia de a lumina. Ceea ce încearcă cei din lume este total contrar învăţăturii Domnului Isus. Ei spun: păstrează lumina (Adevărul tău) pentru tine şi nu o da şi altora. Adică ţine lumina sub pat.

Felul în care lumea vrea să rezolve problema conflictului dintre oameni este acoperirea adevărului sub masca toleranţei, a dragostei false. Toate evenimentele cu terorişti, atât de mediatizate, conduc spre acest lucru: a mărturisi altceva decât ce crede vecinul tău înseamnă ură şi intoleranţă. Soluţia, după cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu, este să tăcem şi să nu spunem răului rău şi binelui bine.

Dar nu poate fi un mai mare rău şi nenorocire ca aceasta. Întotdeauna a existat o confruntare de idei şi oamenii au văzut lucrurile diferit. Aceasta nu înseamnă că trebuie să-i dai în cap celui de lângă tine care vede altfel decât vezi tu. Dar dacă el a cunoscut strâmb lucrurile şi a avut un adevăr fals iar tu (sau el ţie) îi arăţi Adevărul şi îl scoţi din eroare, i-ai făcut un mare bine.

Problema este păcatul care nu îi lasă pe oameni să ajungă la Adevăr, este ca un zid în faţa Adevărului. Iar când mărturiseşti despre Adevăr trebuie să vorbeşti şi despre păcat, aşa cum a făcut şi Domnul Isus. Şi, dacă începi să vorbeşti despre păcat, deja l-ai ofensat pe păcătosul care nu vrea să renunţe la păcatul său şi el te va acuza de ură şi intoleranţă. Apostolul Pavel scria la Romani 2 cu 5: „Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu”. Greutatea problemei aici stă: păcatul. Pentru că un om nu poate ajunge la Adevăr decât confruntat cu păcatul. Dumnezeu nu Îl poate ajuta pe un om până ce acesta nu-şi vede păcatul. Un om nu are nevoie de Dumnezeu şi salvarea Sa până nu se vede păcătos. Dar dragostea oamenilor pentru păcat îi conduce spre o intoleranţă soră cu ura faţă de cei ce condamnă păcatul, mărturisind Adevărul lui Dumnezeu. Şi dacă scoatem din adevăr problema păcatului nu mai rămâne decât o coajă mare şi umflată care nu va sătura pe nimeni, decât pentru o foarte scurtă vreme.

În cartea Isaia la capitolul 59 este un pasaj sugestiv în acest sens:

11 „Mormăim cu toţii ca nişte urşi, ne văităm ca nişte porumbei, aşteptăm izbăvirea, şi nu este, aşteptăm mântuirea, şi ea este departe de noi.

12 Căci fărădelegile noastre sunt multe înaintea Ta, şi păcatele noastre mărturisesc împotriva noastră; fărădelegile noastre sunt cu noi, şi ne cunoaştem nelegiuirile noastre.

13 Am fost vinovaţi şi necredincioşi faţă de Domnul, am părăsit pe Dumnezeul nostru; am vorbit cu apăsare şi răzvrătire, am cugetat şi vorbit cuvinte mincinoase;

14 şi astfel izbăvirea s-a întors îndărăt, şi mântuirea a stat deoparte; căci adevărul s-a poticnit în piaţa de obşte şi neprihănirea nu poate să se apropie.

15 Adevărul s-a făcut nevăzut, şi cel ce se depărtează de rău este jefuit. Domnul vede, cu privirea mânioasă, că nu mai este nici o neprihănire.”

„Adevărul s-a poticnit în piaţa de obşte”, adică în legile toleranţei şi în pumnul băgat în gura celor ce l-ar fi putut mărturisi. Consecinţa este: „mormăim ca nişte urşi”, „ne văităm ca nişte porumbei”, nu este izbăvire din necaz, mântuirea stă deoparte, neprihănirea de asemenea, cel ce vrea să se ţină departe de rău, adică de păcat, este văzut ca fanatic şi blamat iar Domnul Dumnezeu este mânios pe o astfel de stare de fapt.

M-am mirat când am aflat că şi în Sparta, cu multe sute de ani în urmă, oamenii nu doreau să audă adevărul ci doreau ca fiecare să facă ceea ce vroia şi îi plăcea. Poate că nu ar fi trebuit să mă mir ci să realizez că Biblia spune adevărul atunci când afirmă că nimic nou nu este sub soare. De ce nu este nimic nou? Pentru că şi atunci ca şi azi avem de-a face cu omul fără de Dumnezeu care trăieşte după dorinţele inimii lui corupte de păcat şi a gândurilor îndreptate numai spre rău. Aşa a fost de la căderea în păcat a lui Adam şi aşa va fi până când acest pământ va lua foc şi va fi nimicit. Excepţie vor face cei ce L-au găsit pe Isus – Adevărul şi care au fost născuţi din nou de Dumnezeu şi care au primit natura Lui. Aceştia însă vor fi ca un spin în coasta celorlalţi, nu pentru că nu i-ar iubi, ci tocmai pentru că îi iubesc şi nu pot să le ascundă Adevărul – singurul care îi poate face liberi şi le poate aduce salvarea de pedeapsa lui Dumnezeu. Din această pricină cei ce vor iubi vor fi acuzaţi de ură iar cei ce urăsc se vor folosi de cuvinte ca dragoste şi toleranţă pentru a-şi justifica ura. Domnul Isus a fost răstignit nu pentru că a vindecat bolnavi, a eliberat de sub puterea dracilor, a hrănit mulţimile - într-un cuvânt, pentru că a făcut bine - ci pentru că a mărturisit despre Adevăr, condamnând păcatul din viaţa celor din vremea Lui.

Se spune că într-o luptă cu persanii, care aveau o armată de un milion de oameni, trei sute de spartani viteji au ţinut această armată pe loc timp de trei zile şi trei nopţi, ceea ce a dat curaj armatei grecilor care, în final, au învins puternica armată persană. În vremurile care vor veni creştinii vor trebui să dea dovadă de un astfel de curaj. Biruinţa este a lor pentru că o dă Hristos, Biruitorul, celor ce au hotărât să-L urmeze pe El şi care au lăsat frica la o parte, gata să renunţe la chiar viaţa lor, dar nu la Adevăr. Din dragoste de Dumnezeu şi oameni.