Nou şi vechi în Biserică 

09.02.2015

Când spunem „creştin” ne referim la unul care crede în Isus Hristos, că este Dumnezeu care a luat trup de om şi că a murit pentru păcatele omenirii, în locul celor ce ar fi trebuit să fie pedepsiţi de Dumnezeu datorită păcatului, şi că nu poate fi mântuire de aceste păcate decât prin credinţa în Isus Hristos. Dar nuanţele sunt foarte diferite şi spectrul manifestărilor este foarte larg. Sunt unii care se mulţumesc că poartă acest nume doar pentru că s-au născut în familii de creştini, chiar dacă nu înţeleg şi nu ştiu prea multe despre ce înseamnă cu adevărat să fii creştin. Sunt alţii care au ajuns să cunoască mai în profunzime această cale a credinţei şi care, totuşi, vor să cunoască şi mai mult. Şi sunt unii nemulţumiţi de nivelul la care au ajuns şi vor să crească, să se maturizeze din punct de vedere spiritual; aşa cum pe alţii nu-i interesează deloc acest aspect al creşterii şi maturizării.

Nu o dată mi-a fost dat să cunosc oameni care, nemulţumiţi de ceea ce le oferă biserica din care fac parte, caută mai mult. Suntem în era informaţiei şi azi aflăm uşor despre orice se întâmplă aproape în orice loc de pe acest pământ. Aşa că auzim despre mişcări de trezire sau înviorare spirituală şi cei ce caută şi doresc mai mult pot afla şi pot ajunge în contact cu astfel de lucrări, vizitând biserici despre care au auzit că au ajuns la un nivel mai înalt în părtăşia şi relaţia cu Dumnezeu. Subiectul este vast şi s-ar putea vorbi mult despre astfel de lucrări. Există pericolul ca ceea ce unii numesc trezire să nu fie una autentică şi, dacă nu există discernământ, mulţi să fie înşelaţi. Dar acesta este un alt subiect. Astăzi despre un alt aspect aş dori să vorbesc.

Nu mai târziu decât ieri mi-a fost dat să fiu vizitat de un frate de credinţă venit din Italia, un om dornic de mai mult, de o relaţie mai apropiată de Dumnezeu. Abia acum ne-am cunoscut şi am avut un timp minunat de părtăşie. M-a însoţit şi la adunare, fiind o zi de duminică. Când am intrat în adunare m-a întrebat: „Cum se desfăşoară slujbele în adunarea aceasta”? Am înţeles unde bătea întrebarea lui şi răspunsul pe care i l-am dat m-a determinat să scriu aceste rânduri. I-am spus aşa: „Cântăm, ne rugăm, propovăduim Cuvântul – ce altceva am putea face? Nu avem nimic nou în acest sens”.

În timp ce îi răspundeam la întrebare am realizat mai bine pericolul în care se află uneori chiar cei ce caută mai mult. Oamenii vor lucruri noi, senzaţionale, care să le creeze mari emoţii, dacă se poate ceva ce nu s-a mai văzut niciodată. Şi mulţi chiar aleargă după aşa ceva. Dar imediat am înţeles că în lucrarea lui Dumnezeu nu trebuie să fie nimic nou, vorbind despre formă.

Încă de la începutul Bisericii lui Hristos părtăşia şi bucuria sfinţilor a constat din cântare, rugăciune, propovăduirea Cuvântului, şi, ca un act special, frângerea pâinii sau ceea ce numin Cina Domnului. De două mii de ani creştinii cântă, se roagă, citesc şi propovăduiesc Cuvântul, Cuvânt care este însoţit uneori de minunile pe care Dumnezeu le face pentru a-Şi arăta puterea şi dragostea Lui atât faţă de credincioşi cât şi faţă de necredincioşi. Nu este nimic nou în acest sens şi nici nu ni se spune că va fi. Dumnezeu promite că acolo unde cei ce cred în El se adună va fi şi El prezent şi va binecuvânta strângerea lor. Bucuria din adunare este condiţionată de prezenţa lui Dumnezeu iar prezenţa lui Dumnezeu este condiţionată de sfinţenia şi seriozitatea relaţiei cu Dumnezeu a celor ce se numesc creştini şi care se adună împreună, nu de forma în care se manifestă. Dacă sfinţenia dispare pleacă şi Dumnezeu şi pleacă şi bucuria. În felul acesta adunările ajung să fie uneori lipsite de viaţă şi bucurie, ca nişte peşteri reci şi plictisitoare. Pentru că oamenii, creştini cu numele, au neglijat părtăşia lor personală cu Dumnezeu, au ajuns fireşti şi preocupaţi doar de cele pământeşti, poate chiar biruiţi de tot felul de păcate şi pofte, Dumnezeu a plecat din adunare şi răceala s-a instalat. Nu de puţine ori această răceală este urmată de păcat grav şi despărţiri dureroase, de răni adânci. Totul însă s-a instalat pe un fond de neveghere spirituală, de superficialitate în tratarea vieţii de sfinţenie.

Ajunşi în acest punct unii sunt atât de insensibili încât nici nu văd starea rea în care se află şi dorm somnul neputinţei, legănându-se cu promisiuni din Scripturi care nu lor le sunt adresate. Dar alţii vor mai mult şi caută. Vizitează biserici unde lucrurile merg bine, caută pe Internet, citesc. Însă şi înaintea acestora stă o mare capcană: vor să vadă şi să audă ceva nou. Şi de foarte multe ori găsesc, dar ceea ce găsesc nu îi ajută, dimpotrivă. În loc să se oprească şi să caute motivul pentru care bucuria din adunare sau din viaţa personală a dispărut, în loc să privească spre ei şi spre relaţia lor cu Dumnezeu, relaţie care aproape sigur s-a degradat, ei caută metode noi de a îmbunătăţi aşa zisele slujbe. Poate vor aduce păstori noi sau predicatori renumiţi, cântăreţi renumiţi şi cântări noi, instrumente noi şi mai multe, lumini şi steaguri, învăţături noi, manifestări noi. Vor pune accentul pe formă, pe lucrurile exterioare şi nu pe relaţia lor personală cu Dumnezeu şi sfinţirea vieţii. Şi aceasta doreşte şi Satana. Ei vor spune: „Problema noastră constă în cântările vechi – trebuie să aducem cântări noi, antrenante. Problema constă în predicile care plictisesc – trebuie să găsim forme de exprimare care să atragă pe oameni, să-i facă să se simtă bine. Problema este în forma în care ne rugăm – trebuie să găsim alte forme care să dinamizeze rugăciunea; poate să ne rugăm pe un fond muzical. Problema constă în rutina în care ne aflăm – tot cântare, rugăciune, Cuvânt – va trebui să aducem lucruri noi, să inventăm şi altceva pentru ca oamenii să nu se plictisească”. Şi multe lucruri noi au intrat în felul acesta în Sfântul Sanctuar al Bisericii, lucruri care nu au ce căuta acolo. Cântările sfinte, cu un autentic mesaj al Evangheliei, au fost înlocuite cu altele aduse din lume care nu mai mărturisesc adevărul Cuvântului, singurul care poate transforma omul, dar care pun mare accent pe emoţii şi trăiri sufleteşti. Din predicarea Cuvântului a dispărut ungerea şi reverenţa şi a apărut spectacolul. Predicatorul a ajuns să nu Îl mai slujească pe Dumnezeu ci să slujească omul, distrându-l şi făcându-l să se simtă bine. Dacă înainte plictisea acum a ajuns să distreze. Rugăciunea nu mai este centrată pe Dumnezeu ci pe om, pusă în slujba omului, pentru binele lui pământesc.

N-am vrut să ne oprim şi să vedem de ce suntem goi şi seci, să căutăm adevărata rădăcină a problemei, pentru că atunci ar fi trebuit să ajungem la noi şi la nepocăinţa noastră şi nu ne-ar fi plăcut. Nu cântările vechi sunt problema, nu rugăciunea şi nu Cuvântul ci inimile noastre vechi şi reci. Noi ne-am învechit în dragostea şi pasiunea noastră pentru Dumnezeu şi nimic nu ne mai poate aduce satisfacţie sfântă. Dacă cântările vechi ar fi problema atunci ar trebui să renunţăm şi la Psalmii inspiraţi. Cântările vechi au mai mult ca cele de astăzi certitudinea că au fost date prin Duhul Sfânt pentru că ştim prin cine au venit şi-i putem compara pe cei de atunci cu cei de azi. Dar noi am părăsit reverenţa închinării prin cântare pentru superficialitate şi firesc, pentru că ne place să trăim în mod firesc.

Cred cu toată tăria că nu avem nevoie de forme noi în slujbele noastre din biserici ci de inimi noi, care s-au dedicat Domnului şi care caută mereu să se păstreze curate. Au mers unii pe la Toronto ca să ia ceea ce ei au numit „foc sfânt” şi să-l ducă prin bisericile lor. I-a apucat râsul şi ameţeala când nu este nici un motiv de râs dacă te uiţi în jur şi vezi păcatul care leagă tot mai mult şi mai puternic o lume aflată în derivă şi care se îndreaptă tot mai hotărât către focul iadului veşnic. Nu de râs este nevoie astăzi când Satana încălzeşte cuptoarele iadului ca să-i primească cu căldură pe toţi cei ce-L resping şi batjocoresc pe Fiul lui Dumnezeu, ci de lacrimi.

Aleargă alţii, mai ales tinerii, pe la tot felul de concerte şi conferinţe în care se scufundă până în gât în emoţii, dar după ce toate acestea se termină ei rămân la fel de goi ca şi înainte şi cu păcatul după ei. Aleargă lumea creştină după tot felul de lucruri noi în loc să se întoarcă la cele vechi, la cărările pe care înaintaşii noştri le-au bătut şi pe care s-au bucurat cu o bucurie sfântă şi negrăită.

În Vechiul Legământ poporul care nu asculta de Dumnezeu spunea: „Trebuie să-I aducem lui Dumnezeu mai multe jertfe, aşa El va fi satisfăcut”. Aşa cum se procedează şi azi: mai multe concerte, mai multe activităţi, mai multe conferinţe, mai multă muzică, mai mult teatru, mai mult foc străin. Dar Dumnezeu le spunea şi spune: „Ce-Mi trebuie Mie mulţimea jertfelor voastre?” El vrea ca trupurile noastre, fiinţele noastre, să fie o jertfă sfântă, vie, plăcută lui Dumnezeu şi aceasta se poate realiza atunci când nu ne mai potrivim chipului acestui veac ci ne lăsăm transformaţi şi înnoiţi în mintea noastră, deosebind bine voia lui Dumnezeu pentru noi (Romani 12: 1-2).

Nu putem inventa nimic nou în părtăşiile noastre pentru că nici nu avem nevoie de nou, în sensul de formă. Cele vechi ne sunt de ajuns dar trebuie ca relaţia noastră cu Dumnezeu să fie nouă şi proaspătă în fiecare zi. Dacă va fi aşa atunci celula temniţei (aşa ca şi în cazul lui Pavel şi Sila) va fi rai şi cântarea de laudă bucurie de nedescris. Nici unul dintre noi nu a îndurat şi suferit cât marele apostol Pavel dar nici unul nu l-a egalat în bucurie sfântă şi continuă pentru că nici unul nu s-a dăruit pe sine Domnului ca el. Pentru fratele Richard Wurmbrand lanţurile de la mâini şi la picioare erau instrumente speciale prin care aducea laude Dumnezeului care îl umplea de bucurii sfinte acolo în mijlocul iadului suferinţei. Iar când a ajuns în libertate, în mijlocul familiei, i-a spus soţiei lui că el este la fel de fericit acasă ca şi în închisoare pentru că şi într-un loc şi în altul bucuria lui depindea de Isus şi relaţia cu El.

Unii vor spune: „Dar în Biblie scrie să-i cântăm Domnului o cântare nouă”. Şi eu zic la fel: să fie nouă în fiecare zi; adică mai plină de dragoste ca ieri, chiar dacă este aceeaşi cântare pe care o cântăm de când ne ştim. Nouă trebuie să fie mereu dragostea noastră pentru Dumnezeu, dovedită prin ascultare de poruncile Lui, şi tot mai mare cu fiecare zi care trece. Aceasta este Biserica lui Hristos în care El coboară, pe care o copleşeşte cu bucurii sfinte de nedescris şi prin care lucrează, slăvindu-Şi Numele.