Zeul Senzaţie

23.02.2015

Întotdeauna a existat o atracţie spre senzaţional, dar ceea ce se întâmplă astăzi a depăşit orice închipuire. Lumea trăieşte din senzaţional, din lucrurile care uimesc, chiar dacă nu au nimic de-a face cu realitatea.

Nu o dată mi-a fost dat să văd publicată pe Internet o ştire cu un titlu senzaţional, dar atunci când am deschis fişierul mi-am dat seama că era doar o ştire falsă. Atunci m-am gândit că sunt unii a căror meserie este de a inventa ştiri pentru a atrage atenţia, chiar dacă acele ştiri sunt false. De ce atrag astfel de ştiri? Pentru că au în ele ceva ieşit din comun.

Filmele au fost întotdeauna poveşti, mai mult false decât adevărate. Dar cele de succes nu au fost cele care făceau o analiză profundă a vieţii şi sensului ei, cât cele uşor de digerat, care provocau senzaţie. Sunt mulţi ani de când nu mă mai uit la ele dar văd reclame sau citesc despre subiectele lor şi constat cu uimire că oamenii mari înghit şi aleargă după prostii şi lucruri desprinse total din realitate. Nu contează cât de mare este prostia ci cât de spectaculos este prezentată. Tot ceea ce este senzaţional are căutare şi oamenii au ajuns dependenţi de senzaţional. Copiii au desenele lor animate iar oamenii mari au poveştile lor fantastice până acolo încât şi-au mutat locuinţa în lumea virtuală unde au cerut reşedinţă. Lucrurile obişnuite, frumoase, ce ţin de cotidianul vieţii, au ajuns să plictisească. Vrem tot timpul ceva nou.

Din nefericire această plagă a omenirii, a vremurilor în care ne aflăm, căutarea senzaţionalului, a pătruns şi în biserică.

Când vorbim despre Dumnezeu şi relaţia Lui cu omul totul este special pentru că este vorba despre lucruri pe care omul nici măcar nu şi le putea imagina, dacă Dumnezeu nu le-ar fi descoperit. Pavel spunea că: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.” ( 1 Corinteni 2:9) Relaţia omului cu Dumnezeu este ceva deosebit şi lucrările pe care le face Dumnezeu sunt ieşite din comunul cu care omul este obişnuit. Şi Dumnezeu ne surprinde mereu cu lucruri noi, aşa ca şi pe nişte copii. Şi totuşi vine o vreme (sau trebuie să vină) când credinciosul matur nu se mai sprijină pe acestea ci pe normalul unei relaţii cu Dumnezeu de acum trainice şi solide şi care nu mai are nevoie de nicio confirmare spectaculoasă. Fiecare lucrare spectaculoasă a lui Dumnezeu este o pricină de laudă din partea copilului Său, dar lipsa acestor lucrări nu face să fie mai mică bucuria şi desfătarea umblării pe calea minunată a credinţei şi a laudei la adresa Lui. Credinţa adevărată face minuni dar una dintre minunile mari pe care aceasta le face este că în lipsa minunilor credinţa autentică rămâne tare şi statornică. Ochiul creştinului slab are nevoie de lucrări mari pentru a crede în continuare dar credinţa adevărată crede atunci când nu vede nimic (Evrei 11:1) şi stă bazată ferm, mai tare ca a celui ce vede, în promisiunile lui Dumnezeu (Iosua şi Caleb).

Domnul Isus Şi-a confirmat lucrarea şi s-a făcut descoperit celor din vremea Lui prin semne şi minuni. Dar aceasta era doar din pricina imaturităţii lor spirituale. Pentru că le spunea la un moment dat, ca un reproş: „Dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu nici un chip nu credeţi!” (Ioan 4:48 ). Când Toma nu a vrut să creadă Domnul i s-a descoperit într-un mod spectaculos dar, după aceea, i-a spus: „Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut.” (Ioan 20:29 )

Prezenţa semnelor şi minunilor responsabilizează şi mai mult pe cei care au avut parte de ele. Matei, capitulul 11:

20 Atunci Isus a început să mustre cetăţile în care fuseseră făcute cele mai multe din minunile Lui, pentru că nu se pocăiseră.

21 „Vai de tine, Horazine!” a zis El. „Vai de tine, Betsaido!” Căci, dacă ar fi fost făcute în Tir şi Sidon minunile care au fost făcute în voi, de mult s-ar fi pocăit, cu sac şi cenuşă.

22 De aceea vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon decât pentru voi.

23 Şi tu, Capernaume, vei fi înălţat oare până la cer? Vei fi pogorât până la Locuinţa morţilor; căci dacă ar fi fost făcute în Sodoma minunile, care au fost făcute în tine, ea ar fi rămas în picioare până în ziua de astăzi.

24 De aceea, vă spun, că în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei decât pentru tine.”

Apostolul Petru scria la 1 Petru 1:

5 Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!

6 În ea voi vă bucuraţi mult, cu toate că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări,

7 pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos,

8 pe care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El, fără să-L vedeţi, şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită,

9 pentru că veţi dobîndi, ca sfârşit al credinţei voastre, mântuirea sufletelor voastre.

Astăzi oamenii din lume sunt conduşi de emoţii şi senzaţional dar uitaţi-vă câtă imaturitate la ei, cât sunt de departe de adevăr! Din nefericire unii au speculat această dorinţă după senzaţional şi în biserici şi au insistat asupra acestui aspect, în detrimentul învăţăturii. Şi aceasta tot imaturiatate provoacă pentru că mediul este foarte sensibil. În biserici oamenii nu mai vor învăţătură, nu îi mai interesează ce spune Dumnezeu „despre”, unii chiar afirmă că doctrina nu este importantă, tot ce contează pentru ei fiind experienţa, senzaţionalul. Nu ne place să ne batem capul cu doctrina, şi pe fondul acesta al leneviei spirituale poate cel mai bine vrăjmaşul să-şi strecoare cu abilitate ereziile lui nimicitoare. Trăim drama în care credincioşii nu mai vor să se aplece şi să înveţe ci vor tot timpul experienţe noi. Practica cugetării în linişte la adevărurile adânci ale lui Dumnezeu a dispărut aproape cu desăvârşire. De aceea orice uimeşte are şi potenţialul de a ne capta atenţia şi de a ne fascina.

Ştiu din proprie experienţă că ceea ce spun este adevărat. Emisiunea „Lumea în care trăim” pe care o fac pentru radio Unison abordează tot felul de subiecte. Unele mai senzaţionale iar altele mai puţin. Care credeţi că au cea mai mare priză? Uitaţi-vă singuri la rubrica „Resurse” şi vedeţi. Iau doar două exemple: Materialul intituat „Paşapoartele biometrice şi semnul fiarei” are peste 5600 de vizualizări iar cel intitulat „Biserica lui Hristos” doar 1600. Din capul locului am observat că un titlu care impresionează, şochează, atrage mult mai mulţi vizitatori decât unul comun. Aşa se întâmplă în lume şi aşa se întâmplă între creştini. Acum, ce fac cei din lume este treaba lor, dar ce facem noi este cu adevărat important. Şi am observat că sunt unii care speculează această dorinţă după senzaţional şi îl oferă pe tavă tuturor amatorilor care aleargă după el, considerând că aceasta este adevărata spiritualitate. Şi nu este aşa.

Domnul Isus a fost omorât. Şi-a dat viaţa pentru omenirea întreagă. Oricine crede în El vine de la moarte la viaţă. Când a murit a fost văzut de o lume întreagă. A fost înălţat ca şarpele de aramă ridicat de Moise în pustie (Ioan 3:14) în aşa fel încât toţi L-au văzut. Dar apoi a înviat. Câţi L-au văzut înviind din morţi? Trei sau patru ostaşi fricoşi! După aceea doar câteva femei şi câţiva ucenici L-au văzut viu. Şi, ceva mai târziu, L-au mai văzut câteva sute. Puţini. De ce nu s-a arătat Domnul la înviere aşa cum s-a arătat la moartea Lui? De ce nu i-a copleşit pe toţi cu măreţia învierii Lui dintre cei morţi? Dacă ar fi făcut aşa câţi din Israel ar fi crezut! Cum s-ar fi scris despre aceasta în toate documentele vremii şi ar fi fost subiectul de senzaţie şi de netăgăduit pentru omenire de atunci încoace. De ce nu au scris învăţaţii vremii despre aceasta? Nu că au auzit de la alţii că s-ar fi întâmplat ci pentru că au văzut cu ochii lor? De ce au trebuit să scrie despre acest eveniment crucial din istoria omenirii doar câţiva oameni fără carte, simpli, care să fie contestaţi de-a lungul vremurilor şi ridiculizaţi? De ce toate au trebuit să se întâmple într-un colţ de lume şi nu la Roma sau acolo unde mărturia Lui ar fi avut cel mai mare impact? Pentru ca credinţa lor să se bazeze pe ceea ce aud nu pe ceea ce văd. Deoarece căile lui Dumnezeu nu sunt căile lumii.

Luca menţionează în Evanghelia lui, la capitolul 23:

8 „Irod, când a văzut pe Isus, s-a bucurat foarte mult; căci de mult dorea să-L vadă, din pricina celor auzite despre El; şi nădăjduia să-L vadă făcând vreo minune.

9 I-a pus multe întrebări; dar Isus nu i-a răspuns nimic.”

De ce nu i-a răspuns Domnul Isus nimic? Ce oportunitate extraordinară ca Irod să vadă o minune şi să afle despre ea tot poporul şi tot Imperiul? Dar Domnul Isus a tăcut, aşa cum a tăcut în faţa lui Pilat. Dacă Irod era o vulpe care nu merita nimic Pilat părea a fi diferit, el chiar avea o simpatie faţă de Domnul Isus. Noi credem că ar fi fost util un astfel de moment pentru cercetarea lui Pilat. Dar nici un semn. Apostolul Pavel stătea în faţa lui Agripa şi nu a făcut altceva decât să-i aducă la cunoştinţă voia lui Dumnezeu, judecata care va veni şi pedeapsa Lui. (FA 26:26)

Biblia menţionează şi momente când unii s-au întors la credinţă pentru că au văzut semnele pe care le-au văzut făcute de Domnul Isus şi de apostoli, şi mai spune că Dumnezeu însoţea mărturia ucenicilor Lui cu aceste semne şi minuni. Înţeleg că Dumnezeu are vremea Lui pentru toate acestea şi că trebuie lăsate să curgă şi să vină atunci când El doreşte şi crede de cuviinţă, nu să le forţăm noi. Datoria noastră este să căutăm faţa Lui, voia Lui şi să acceptăm tot ce vine din partea Lui (Amos 5:4-6). Căutarea cu orice preţ şi înainte de orice altceva a senzaţionalului, a lucrurilor ieşite din comun, ne pune într-un real pericol de a fi înşelaţi în aceste vremuri de mare confuzie în care trăim.

Aflăm din Scripturi şi din mărturiile copiilor lui Dumnezeu că în momente de încercare, de mare greutate, Dumnezeu se arată şi se descoperă într-un mod spectaculos celor ce se dedică Lui. Cei trei tineri din Babilon, din cuptorul cu foc, sunt un exemplu. Dar ei au avut parte de această măreaţă lucrare supranaturală după ce au crezut şi pentru că au crezut, nu ca să creadă. Nu au fost credincioşi lui Dumnezeu pentru că El li s-a descoperit în cuptorul cu foc ci au ajuns în cuptorul de foc pentru că Îi erau deja credincioşi Lui. Ei au hotărât să stea de partea lui Dumnezeu cu preţul vieţii, doar prin credinţă.

În Psalmul 103 versetul 7 scrie: „El, Dumnezeu, Şi-a arătat căile Sale lui Moise, şi lucrările Sale copiilor lui Israel.” Moise trăia din cunoaşterea şi părtăşia cu Dumnezeu iar poporul trăia din experienţe. Când experienţele se răreau se răcea şi relaţia lor cu Dumnezeu; ceea ce nu era valabil în cazul lui Moise. Poporul care căuta experienţe a ajuns să le caute şi la idolii cei scârboşi. Oriunde li se oferea ceva erau şi ei prezenţi. Aşa şi azi, pentru mulţi; oriunde li se oferă ceva spectaculos îi vezi acolo. Ei au ajuns dependenţi de experienţe nu de Dumnezeu şi aceasta este o tragedie a vremurilor în care trăim.

Cei ce resping minunile şi spun că nu mai avem nevoie de ele se vor bucura de ceea ce am spus. Dar nu văd cum ai putea avea o credinţă adevărată în Dumnezeul supranatural, care face tot ce vrea, şi să poţi apoi afirma că toate semnele şi minunile s-au terminat. Nu studierea Bibliei, nu călăuzirea Duhului Sfânt şi nu o relaţie vie cu Dumnezeu i-au dus şi pe aceştia la o astfel de părere. Ci tot înţelegerea greşită a Lui şi planurilor Sale pentru om.

Dumnezeu nu ne cheamă să căutăm senzaţionalul ci pe El şi o relaţie vie cu El. Dar atunci când ajungem la acea relaţie şi legătură puternică cu Dumnezeu, prin credinţă şi ascultare, se deschide înaintea noastră un orizont al lucrărilor Lui supranaturale atât de adânci şi de măreţe încât a vorbi despre ele era considerat de unii sfinţi drept un sacrilegiu. De aceea mă şi mir cu câtă aroganţă şi mândrie vorbesc astăzi unii care pretind că au avut parte de astfel de experienţe.

Şi să nu uităm că toate aceste experienţe măreţe, extraordinare, vin la pachet, de cele mai multe ori, cu mari încercări. Aceasta nu ştiu mulţi care aleargă după senzaţional.

Voi încheia cu un episod povestit mie personal de un om al credinţei, fratele Valeriu Irinca, unul dintre cei ce au suferit mult din cauza credinţei în Domnul Isus. Se afla în închisoare, în celulă cu alţi mari oameni ai lui Dumnezeu: Richard Wurmbrand, Nicolae Moldoveanu, Traian Dorz şi alţii. Pentru un anumit aspect fratele Valeriu a fost pedepsit şi a trebuit să suporte izolatorul, timp de o săptămână. Izolatorul era o cameră mică în care se afla doar un pat din fier, fără nici un aşternut. Camera avea o fereastră cu gratii şi geamul spart. Afară erau -20 de grade Celsius. Când a ieşit din celulă pentru a fi dus la izolator fratele Richard Wurnbrand i-a aruncat un jerseu rupt şi peticit şi i-a strigat: „Valeriu, să nu dormi!”. Dacă ar fi adormit ar fi murit îngheţat. Ajuns la izolator şi-a dat cămăşuţa subţire pe care o avea pe el jos, a aşezat-o în fereastră, pentru a mai opri gerul care se revărsa de afară, şi şi-a luat pe el acel jerseu peticit. O săptămână nu a dormit ci s-a plimbat cât a putut în acea încăpere mică. Când au venit să-l scoată de acolo, după o săptămână, gardienii au rămas surprinşi să-l găsescă viu. Ce nu ştiau ei a fost că atunci când era pe punctul de a ceda Dumnezeu a venit în acea celulă şi i-a făcut parte de experienţe spirituale atât de înalte cum nu a mai avut niciodată în viaţa lui, experienţe greu de descris în cuvinte. Când a fost dus din nou în celula unde se aflau ceilalţi deţinuţi, fratele Richard i-a strigat din nou şi i-a spus: „Valeriu! Să ne vorbeşti despre experienţele de care Dumnezeu ţi-a făcut parte acolo la izolator!” Din proprie experienţă ştia...

Dacă vrea cineva experienţe senzaţionale, înalte, supranaturale, nu trebuie să alerge după ele. Va fi suficient să se dea cu totul în mâna lui Dumnezeu şi să trăiască prin credinţă. Le va avea, cu siguranţă, şi nu vor fi dintre cele false, de care lumea religioasă este astăzi plină.