O trinitate a vocilor

   Gândiţi-vă la planul lui Dumnezeu ca la o serie de Voci. Prima Voce, răsunătoare ca un tunet, prezenta anumite avantaje. Când S-a făcut auzită de pe muntele Sinai, sau când focul a mistuit altarul pe Muntele Carmel, nimeni nu a putut să o tăgăduiască. Totuşi, în mod uimitor, chiar şi aceia care au auzit vocea şi s-au îngrozit - israeliţii la Sinai şi la Carmel, de pildă - s-au deprins foarte curând sa o ignore. Însăşi Vocea de tunet împiedica apropierea lor. Puţini au fost aceia care i-au dat ascultare; şi mai puţini cei care au continuat să o facă după ce Vocea a amuţit. 

   Vocea a luat chipul lui Isus, Cuvântul făcut trup. Vreme de câteva zeci de ani. Vocea lui Dumnezeu a preluat timbrul, tonalitatea şi accentul rural al unui ţăran evreu din Palestina. Era o voce omenească obişnuită care, cu toate că vorbea cu autoritate, nu-i făcea pe oameni să fugă care-ncotro. Vocea lui Isus era destul de blajină pentru a fi înfruntată, destul de blândă pentru a fi suprimată.

   După plecarea lui Isus, Vocea a luat forme noi. În ziua Cincizecimii, limbi -limbi!- de foc au coborât peste credincioşi şi astfel Biserica, Trupul lui Dumnezeu a început să capete contur.

   Această ultimă Voce vine din adâncul fiinţei noastre ca răsuflarea, este blândă ca o şoaptă. Este Vocea cea mai vulnerabilă dintre toate şi cel mai uşor de ignorat. Biblia spune că Duhul poate fi "stins" sau "întristat" - ceea ce nu se poate întâmpla cu rugul aprins al lui Moise sau cu stâncile aprinse de pe Sinai! Cu toate acestea, Duhul este cea mai intimă dintre Voci. În momentele de slăbiciune, când nu ştim cum să ne rugăm, Duhul dinăuntrul fiinţei noastre mijloceşte pentru noi cu suspine ce nu se pot exprima în cuvinte. Acele gemete sunt semnele timpurii ale naşterii, durerile naşterii noii creaţii.

   Duhul nu va îndepărta toate dezamăgirile cauzate de Dumnezeu. Chiar şi denumirile atribuite Duhului - Mijlocitorul, Ajutorul, Sfătuitorul, Mângâietorul- ne sugerează faptul că există probleme. Dar Duhul este, în acelaşi timp, ". . . o arvună a moştenirii noastre. . .", spune Pavel, apelând la o metaforă împrumutată din domeniul financiar.

   Duhul ne reaminteşte că aceste dezamagiri sunt vremelnice, preludiul unei vieţi vesnice alături de Dumnezeu.

   Dumnezeu a socotit necesar să refacă uniunea spirituală ÎNAINTE de a recrea cerurile şi pământul.

   În două rânduri în Noul Testament, cel umplut cu Duhul Sfânt este asemănat cu un om beat. Ambele stări determină o schimbare a felului în care percepem încercările vieţii, însă există între ele o diferenţă profundă. Mulţi oameni se apucă de băut pentru a scăpa de amărăciunea cauzată de lipsa unui serviciu, de boală sau o tragedie personală. Însă în mod inevitabil, cel beat se va trezi la un moment dat din lumea ireală în care l-a cufundat starea de beţie şi se va întoarce la realitatea neschimbată.

   Duhul lui Dumnezeu însă, ne şopteşte că există o realitate nouă, o lume fantastică reală, în care ne vom trezi şi vom rămâne pe vecie.