Iubitul rănit

   Dumnezeu le-a dezvăluit profeţilor Săi cele mai adânci sentimente ale Sale.

   De pildă, iată ce a simţit El în legătura cu distrugerea Moabului, unul dintre adversarii Israelului:

   "Gem pentru Moab

    şi Mă jelesc pentru tot Moabul...

   Îmi jeleşte inima ca un fluier pentru Moab..."

   Cât despre Israel, poporul ales, ori de câte ori a fost supus ruşinii şi umilinţei, Dumnezeu a îndurat şi El ruşinea şi umilinţa. Israeliţii au privit îngroziţi cum soldaţii babilonieni au sfărâmat coloanele din lemn de cedru ale Templului - invadaseră însăşi Casa Domnului, iar Dumnezeu a perceput acea invazie ca pe propria Sa pângărire. Dărâmarea Templului a echivalat cu distrugerea locuinţei lui Dumnezeu pe pământ. Când evreii au fost duşi în captivitate, şi Dumnezu a fos dus în captivitate. Iar când cotropitorii şi-au împărţit între ei ceea ce mai rămăsese din Israel, ei şi-au bătut joc nu numai de israeliţi, ci de Însuşi Dumnezeul lor. "Când au venit printre neamuri, ori încotro se duceau, pângăreau Numele Meu cel Sfânt, aşa încât se zicea despre ei: 'Acesta este poporul Domnului, ei au trebuit sa iasa din ţara lor'."

   O singură propoziţie, de mare eleganţă a lui Isaia, rezumă punctul de vedere al lui Dumnezeu: "În toate necazurile lor n-au fost fără ajutor." Dumnezeu Şi-a ascuns faţa de ei, dar pe faţa Lui şiroiau lacrimile.

   (CU TOATE ACESTEA, SUNT GATA SĂ VĂ IERT ÎN ORICE CLIPĂ.)

   Dumnezeu Se oprea adesea în toiul mâniei - literalmente în mijlocul propoziţiei - şi-i implora pe israeliţi să se pocăiască. Ahab, cel mai nelegiuit împărat al Israelului, a mai primit o şansă, după minunea de pe muntele Carmel şi apoi alta şi alta... ". . . nu doresc moartea păcătosului. . .", i-a explicat Dumnezeu lui Ezechiel. "Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea. Pentru ce vreţi să muriţi, casa lui Israel?" El i-a spus lui Ieremia că, dacă se va găsi un singur om neprihănit în Ierusalim, va cruţa întregul oraş.

   Nici o carte nu explică mai bine dorinţa aprinsă a lui Dumnezeu de a ierta decât Cartea lui Iona. Aici este exprimată o singură profeţie: "Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi nimicită!" Dar, spre nemulţumirea lui Iona, simpla enunţare a blestemului ce urma sa cadă asupra lor a aprins scânteia trezirii spirituale printre ninivenii atât de dispreţuiţi de evrei, determinându-L pe Dumnezeu sa renunţe la intenţia Sa de a-i pedepsi. Iona, care, mocnind de furie se adăpostise la umbra unui curcubete, a recunoscut în cele din urmă că Îl suspectase pe Dumnezeu de inimă slabă. "Căci ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi că Te căieşti de rău!" Aşadar, tot acel scenariu fantastic creat în jurul profetului îndărătnic, furtuna de pe mare şi înghiţirea lui de către peştele mare pentru a-l întoarce din drum, au fost pricinuite de neîncrederea lui Iona în Dumnezeu - el era convins că Dumnezeu Se va arăta aspru şi nemilos faţă de locuitorii din Ninive. După cum spune Robert Frost, făcând referire la această istorie: "După cele întâmplate lui Iona, nu mai poţi avea încredere că Dumnezeu nu va fi şi altădată la fel de milostiv."

   DUREREA

   Deşi Dumnezeu a răspuns în mod direct la întrebările profeţilor, explicaţiile Sale nu i-au mulţumit pe israeliţi. Cunoaşterea cauzei unui dezastru nu ameliorează durerea şi nici nu face să dispară sentimentul de trădare. Într-adevăr, 'apărarea" raţionala a lui Dumnezeu pare să fie ceva secundar. Profeţii nu sunt atât de preocupaţi de latura intelectuală a întrebărilor lor, cât de SENTIMENTELE lui Dumnezeu. CE SIMTE DUMNEZEU? Pentru a înţelege, să ne gândim la imaginile umane pe care profeţii I le-au atribuit lui Dumnezeu în mod repetat ca părinte şi ca iubit.

   Să ne închipuim un soţ şi o soţie care au devenit părinţi pentru prima dată. Discuţiile lor par a se învârti în jurul unui subiect: copilul. Au impresia că micuţul acesta cu pielea încreţită şi roşie ca racul e cel mai frumos copil născut vreodată. Cheltuiesc o grămadă de bani cu aparatura necesară înregistrării primelor gângureli şi a primilor paşi ai micuţului - nişte deprinderi absolut fireşti, comune aproape tuturor oamenilor din lume. Comportamentul acesta ciudat demonstrează mândria noului părinte şi bucuria pe care i-o provoacă relaţia unică dintre el şi copilul lui.

   Tocmai o astfel de relaţie a căutat Dumnezeu prin alegerea poporului evreu. El Şi-a dorit ceea ce-şi doreşte orice părinte: o casă plină de copii, care răspund părinţilor cu aceeaşi dragoste. Vocea Lui răsună plină de mândrie când Îşi aminteste de vremurile de început: "Nu-Mi este Efraim un fiu scump, un copil iubit de Mine?" Dar bucuria păleşte brusc de la postura de părinte la cea de iubit, a unui iubit care a fost rănit. 'CU CE AM GREŞIT?' Se întreabă El plin de tristeţe, amărăciune şi mânie. MĂ simt ca un parinte respins de propriul său copil. Găsesc o fetiţă zăcând în şanţ, aproape moartă. O iau acasă la Mine şi fac din ea fiica Mea. O spăl, o hrănesc, o duc la şcoală. O iubesc, o îmbrac frumos, o împodobesc cu bijuterii. Apoi, într-o bună zi, ea fuge de acasă. La ureche îmi ajung zvonuri legate de depravarea în care ajunge să trăiască. Când vorbeşte despre Mine, aflu că ea are cuvinte urâte la adresa Mea.

   Dumnezeu nu Îşi ascunde durerea. El foloseşte un limbaj şocant...

   El S-a folosit apoi de povestea nefericită a lui Osea pentru a arăta propriile Sale răni sufleteşti.

......................

   Profeţii ni-L înfăţişează pe Dumnezeu luptându-Se să găsească un limbaj, oricare ar fi acela, care să ajungă la inima poporului Său.

   "Căci cum aş putea să Mă port altfel . . .?", o întrebare tulburatoare pe care Dumnezeu i-o adreseaza lui Ieremia, subliniază dilema lui Dumnezeu Atotputernic, care le-a dat oamenilor darul libertăţii.

   Barza cunoaşte din instinct anotimurile, mareele îşi urmează orarul cu stricteţe, zăpada dăinuie veşnic pe vârfurile cele mai înalte ale munţilor, însa fiinţele umane nu se aseamănă cu nici o altă faptură creată. Dumnezeu nu le poate controla, dar nici nu le poate înlătura pur şi simplu.

   El nu poate să-Şi ia gândul de la omenire!