Cuvântul lui Dumnezeu biruie încercările

   Un alt vrăjmaş al creştinului este o armată alcătuită din batalioane necruţătoare de încercări. Uneori, atacă o durere exterioară, apoi, la scurt timp urmează o suferinţă interioară; alteori, o întreagă oştire porneşte împotriva credinciosului. Acest lucru i se întâmpla lui Pavel când spunea:

   "De afară lupte, dinăuntru temeri".

   În acelaşi timp, el ducea o luptă crâncenă cu încercările de afară şi suportă conflictele din inima lui. Este îngrozitor când izbucneşte un foc într-o cetate în vreme ce zidurile ei sunt atacate de duşmann. Totuşi, uneori chiar şi cei mai evlavioşi sfinţi trebuie să îndure în acelaşi timp şi nuiaua pe spatele lor cât şi mustrările Domnului în duhul lor:

   "Tu pedepseşti pe om şi-l loveşti pentru fărădelegile lui, îi prăpădeşti, ca molia, ce are el mai scump."

   Uneori, Dumnezeu îi pedepseşte pe copiii Lui, punându-le câte o cruce pe spatele lor, dar le zâmbeşte cu manifestări lăuntrice ale harului; El îi pedepseşte cu o nuia plăcută de rozmarin. Una o îndulceşte şi o îmblânzeşte pe cealaltă. Dar, alteori, el trimite o cruce şi împreună cu ea o încruntare. El loveşte cu o încercare exterioară, şi, ca un tată supărat, spune copilului său: "Această lovitura este pentru acel rău pe care l-ai făcut - iar aceasta pentru cealaltă faptă rea".

   Când creştinul se află sub mâna lui Dumnezeu care pedepseşte, Satan nu va fi nici el prea departe, ci se va arăta nerăbdător să-şi arunce sarea şi oţetul în duhul rănit al credinciosului pentru a-l duce şi mai departe în ispită.

   Deseori, Dumnezeu trimite atât de multe oştiri de încercări împotriva creştinului, încât acestuia îi este greu să le îndure pe toate; totuşi, Cuvântul lui Dumnezeu oferă rezerve înviorătoare de credinţă şi răbdare pentru a-i oferi duhul de orbirea produsă de disperare.

   Cuvântul lui Dumnezeu  îi oferă creştinului războinic toată armătura necesară; El îi este mângâietor şi sfătuitor pe câmpul de luptă, cât şi în afara lui.

   David afirmă cu tărie că inima lui ar fi murit dacă nu s-ar fi desfătat cu Cuvântul Domnului:

   "Dacă n-ar fi fost Legea Ta desfătarea mea, aş fi pierit în ticăloşia mea."

   Cuvântul era o duhovnicească Abişag, care îi încălzea sufletul în timpul celor mai aspre încercări. Toate plăcerile lumii care se îngrămădeau asupra lui i-ar fi lăsat inima rece dacă Cuvântul nu s-ar fi odihnit la pieptul lui pentru a-i oferi pacea launtrică:

   "Aceasta este mângâierea mea în necazul meu: că făgăduinţa Ta îmi dă iarăşi viaţă."

   O făgăduinţă este de mai mult folos penru un suflet încercat decât o haină călduroasă pentru un trup înfrigurat.

   Când Adam a fost izgonit din Paradis în răcoarea lumii, el fiind gol - având înăuntru un cuget vinovat şi poveri în afară - Dumnezeu i-a dat mai întâi o făgăduinţă care să-i întărească sufletul, şi apoi l-a învăţat să-şi facă haine pe trup. Domnul cunoştea foarte bine cât de necesar era acest cuvânt pentru a-l feri să devină pentru a doua oară o pradă a diavolului şi pentru a nu fi înghiţit de murdăriile şi suferinţele în care el singur se aruncase. Dumnezeu nu l-ar mai fi lăsat nici măcar o zi să rămână singur fără apărare împotriva atacurilor lor, ci a pus sabia făgăduinţei în mâna lui pentru a apăra şi a mângâia inima lui în vreme de încercare.

   Un credincios spunea că el ar prefera să rămână fără mâncare, băutură, lumină, aer şi viaţă decât să trăiască fără cuvintele dulci ale lui Dumnezeu care au deschis închisoarea sufletului său tulburat şi i-au adus bucuria lăuntrică:

   "Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă".

   Acum, dacă o singură făgăduinţă, asemenea unui spic de grâu frecat în palma credinţei, şi aplicat de Duhul lui Cristos, poate pregăti un ospăţ de bucurie pentru un suflet înfometat, cât preţ punem noi pe întregul ogor al sfintei Scripturi, care este plin de făgăduinţe, tot atât de preţioase ca şi aceasta?

   Mai presus de valoarea mângâietoare a făgăduinţelor lui Dumnezeu, noi le vedem ca pe grânarul TUTUROR proviziilor spirituale din care, Iosif al nostru, scumpul Domn Isus, îi hrăneşte şi îi întreţine pe fraţii Lui în timp de foamete. Ele reprezintă stupul plin de miere unde sufletul credincios este încălzit în iarna încercării şi se hrăneşte din abundenţă cu îndurările stocate aici. Ele reprezintă limanurile spre care sufletele ispitite îşi îndreaptă corabia lovită de ploaie şi vânt şi stă acolo în siguranţă până când cerul se înseninează, iar furtuna declanşată de lume, păcat şi Satan se potoleşte.

   Chiar şi atunci când moartea se apropie, iar diavolul mai are o singura luptă de dat pentru a învinge sau a pierde victoria pentru totdeauna, credinţa în făgăduinţă smulge sufletul creştinului din garnizoana trupului său - unde a îndurat un asediu atât de puternic - şi-l duce spre cer, cu o bucurie triumfătoare, lăsând în mâinile morţii numai carnea sa. Dar în fuga sa, credinciosul este însoţit de o nădejde sigură a răscumpărării trupului său în ziua învierii.