Conduşi de Duhul sau de fire

Încă de la început vreau să-mi cer iertare pentru folosirea unor cuvinte care pot părea nepotrivite într-un material care se vrea a fi cu folos duhovnicesc. Nu vreau să mă justific prin aceasta dar mi-am adus aminte de un moment când o ascultătoare ne-a sunat la radio, intrigată că difuzăm cartea Osea. Spunea că nu este potrivit ca cei necredincioşi sau copiii să asculte această carte a Bibliei. I-am răspuns că dacă Dumnezeu a hotărât să ne-o dea în forma aceasta trebuie să o acceptăm şi să luăm aminte să nu fim şi noi dintre cei ce ar trebui mustraţi de Domnul. Aşa că vă cer îngăduinţă.

A fost o vreme (şi încă mai este) când a fi „sexy”, adică a ispiti pe alţii prin carne, era apanajul unor femei care îşi puteau permite lucrul acesta datorită bogăţiei sau a poziţiei privilegiate în societate. Cele pe care le numim „celebrităţi” chiar se străduiau să facă impresie în acest sens. Alături de ele s-au aflat şi se află femeile care îşi vând trupul pentru bani. Dorinţa şi a unora şi a altora era şi este de a ieşi în evidenţă şi de a atrage bărbaţii, toată lumea ştie acest lucru. Din nefericire astăzi tot mai multe femei, din toate păturile sociale, au o atitudine similară.

Expunerea trupului, fie prin dezgolirea lui fie prin purtarea de haine care să-l facă şi mai atrăgător, în termenii Scripturii se numeşte ispită. Apostolul Iacov scria următoarele: 13 „Nimeni, când este ispitit, să nu zică: „Sunt ispitit de Dumnezeu”. Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. 14 Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit. 15 Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea.” (Iacov 1).

Ispita provoacă pofta iar pofta duce la păcat şi păcatul duce la moarte. Prin urmare cine ispiteşte cu trupul lui nu face altceva decât să-l expună la moarte pe cel ispitit. Înţeleptul Solomon scria în Proverbe capitolul 2: 1 „Fiule, dacă vei primi cuvintele mele, dacă vei păstra cu tine învăţăturile mele, (...) 9 Atunci vei înţelege dreptatea, judecata, nepărtinirea, toate căile care duc la bine.

10 Căci înţelepciunea va veni în inima ta, şi cunoştinţa va fi desfătarea sufletului tău; (...)

16 ca să te scape şi de nevasta altuia, de străina, care întrebuinţează vorbe ademenitoare,

17 care părăseşte pe bărbatul tinereţei ei, şi uită legământul Dumnezeului ei.

18 Căci casa ei coboară la moarte, şi drumul ei duce la cei morţi.”

Din nefericire păcatul curviei şi al preacurviei a fost prezent întodeauna în istoria omului, după căderea lui Adam şi Eva în păcat. Dar ceea ce se întâmplă astăzi întrece orice limită. Sexul a fost înălţat la rang de idol şi înaintea lui se închină omenirea întreagă, devenind sclava lui. Greu poţi găsi un ziar (de fapt nici nu cred că poţi găsi vreunul) care să nu te ispitească cu imagini senzuale iar cărţile (mai nou se doreşte ca şi manualele şcolare să conţină astfel de murdării), filmele, televiziunea şi Internetul sunt gropi adânci cu astfel de ispite sexuale, din păcate accesibile tuturor. Domnul Isus a spus în bine-cunoscuta predică de pe munte: „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu preacurveşti.” Dar Eu vă spun că ori şi cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui. Dacă, deci, ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.”

Iov, omul apreciat de Dumnezeu, spunea: „Făcusem un legământ cu ochii mei, şi nu mi-aş fi oprit privirile asupra unei fecioare.” (Iov 31:1) Iov ştia că era în pericol să păcătuiască, prin poftă, nu doar privind la trupul unei femei cât şi numai la chipul ei. De aceea s-a ferit.

Dar, aşa cum spuneam, astăzi lucrurile au ajuns mult prea departe pe panta aceasta a ispitirii şi a degradării. Ceea ce era de neimaginat în urmă cu doar puţini ani astăzi este aproape o normalitate: feţiţe de grădiniţă „sexy”. Nebunia aceasta s-a realizat şi se realizează cu acordul părinţilor şi a dascălilor, altfel nu ar fi cu putinţă. O mamă credincioasă, care are o fetiţă de clasa a patra, îmi spunea că unele dintre colegele fiicei ei sunt duse de părinţi la salonul de cosmetică pentru a fi epilate sau pentru a li se pune unghii false. Fie că realizează fie că nu părinţii care îşi transformă fetiţele în modele sexuale fac un mare rău. De ce trebuie ca o fetiţă de 10 ani să fie „sexy”? Nu este nici un motiv plauzibil şi raţional. Este o deviere de la normal, o cădere în absurd şi ridicol. Probabil că pe acest pământ nu este nimic mai frumos şi mai aproape de imaginea cerului decât inocenţa copilăriei. Domnul Isus spunea că dacă nu ne vom face ca şi nişte copilaşi cu nici un chip nu vom intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Dar astăzi cel rău a pervertit chiar şi acest chip gingaş şi inocent al copilăriei. Absurdul şi anormalul au ajuns să fie predate în şcoli şi copiii sunt îndoctrinaţi sexual în SUA, Canada, Uniunea Europeană şi în alte ţări, încă de la grădiniţă. Copiii inocenţi cândva au ajuns jucării sexuale, victime ale nebuniei adulţilor care au alunecat tot mai jos pe panta degradării umane. Aici am ajuns în vremurile moderne şi în mijlocul „progresului civilizaţiei” cu care ne lăudăm. În fond nu-i nici un progres iar omul s-a întors la stadiul de animal preistoric, încă o dovadă că bietul Darwin şi toţi câţi au crezut în el şi teoriile lui s-au înşelat amarnic. În numele progresului omul a coborât sub stadiul de animal pentru că un animal nu se comportă aşa cu progeniturile sale cum se comportă omul.

În toată această mascaradă şi nebunie a omului care s-a îndepărtat de Dumnezeu Biblia spune că Dumnezeu şi-a ales un popor care să fie al Lui, care să-I poarte chipul, care să fie o lumină pentru toţi cei ce se află în întuneric şi care au nevoie să iasă din starea de confuzie şi decădere în care se află. Biserica, poporul lui Dumnezeu, ar trebui să fie total diferită de restul lumii. „Ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul?” se întreba apostolul Pavel. Diferenţa dintre lume şi Biserică ar trebui să fie evidentă datorită modului diferit de gândire, de a vedea lucrurile. Cei din lume au o gândire pervertită de Satan, de poftele cărnii, după cum scrie apostolul Pavel la 2 Corinteni 4 :3 „Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, 4 a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.” Dar cei din Biserică au (sau ar trebui să aibă) o gândire diferită pentru că spun că au fost născuţi din Dumnezeu şi că văd lucrurile aşa cum le vede Dumnezeu, ba chiar iubesc acest fel de a vedea şi de a fi.

Cum au ajuns fetiţele de 10 ani să fie „sexy” am înţeles. Vina este a adulţilor, a părinţilor care gândesc după tiparul prezentat de diavol şi care intră în contradicţie cu cel al lui Dumnezeu. Dar cum au ajuns femei din biserici, care au pretenţia că sunt credincioase lui Dumnezeu, că aparţin şi că gândesc în termenii Împărăţiei sfinte, să-şi dorească şi să fie „sexy” este greu de înţeles. O explicaţie este că multe biserici nu mai sunt ceea ce Dumnezeu a intenţionat să fie şi că ne-am îndepărtat prea mult de modelul sfinţilor din vechime. Modelul lui Dumnezeu: sfinţenie şi smerenie, bună cuviinţă şi bun simţ, ruşine, a fost dat la o parte de mulţi care se numesc creştini şi modelul propus de Satan are tot mai mult succes: lipsa ruşinii şi pofta carnală.

Lumea are circumstanţele ei atenuante pentru felul în care se poartă şi trăieşte (pentru aceasta va da socoteală lui Dumnezeu la vremea rânduită de El), problema este că mulţi, foarte mulţi din cei ce se numesc poporul lui Dumnezeu se lasă conduşi ca nişte păpuşi de Satan – Sforarul şi nu au nici o scuză că fac lucrul acesta.

Se vorbeşte mult despre legalism şi despre libertate. Ambele sunt un pericol. Problema este că libertatea, care este bună şi de dorit, se transformă treptat (s-a transformat deja) în libertinaj, în aşa fel încât fiecare face ce vrea, în numele libertăţii cu care se laudă. Apostolul Petru, călăuzit de Duhul Sfânt, scria: „Purtaţi-vă ca nişte oameni slobozi, fără să faceţi din slobozenia aceasta o haină a răutăţii, ci ca nişte robi ai lui Dumnezeu.” (1 Petru 2:16) Şi mai scria că sunt unii care „ făgăduiesc slobozenia, în timp ce ei înşişi sunt robi ai stricăciunii. Căci fiecare este robul lucrului de care este biruit.” (2 Petru 2:19)

Unii au făcut din libertate o haină a răutăţii şi apoi le-au promis şi altora această slobozenie. Iar astăzi mulţi din biserici, în numele libertăţii au ajuns robi ai stricăciunii.

Că femeile din lume caută să fie provocatoare, înţeleg. Înţeleg chiar şi drama fetiţelor de grădiniţă şi a celor mai mari ca ele siluite de părinţii lor şi de adulţii care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Dar ceea ce se întâmplă în unele biserici este greu de înţeles pentru că am ajuns să trăim o nebunie care nu a mai fost până acum şi care se amplifică tot mai mult, sfinţii de mai demult nici nu-şi puteau imagina că ar fi posibil aşa ceva. Este vremea surorilor „sexy”, a fustelor mini, a hainelor mulate, lejere, transparente şi provocatoare. Şi, ca să fie tacâmul complet şi ca să nu fim imparţiali, a tinerilor cu creastă, pensaţi şi lumeşti care merg la amvon îmbrăcaţi ca pentru plajă sau bulevard. Este epoca în care bărbaţii din adunări, cei ce ar trebui să vegheze (taţi sau slujitori), au cedat presiunii surorilor şi a celor tineri (care se află chiar în casele lor) şi au considerat mai importante părerile oamenilor decât ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu.

Deşi prea puţini recunosc acest lucru constat că poporul lui Dumnezeu cedează pas cu pas lumii şi presiunilor pe care aceasta le face. La începutul Bisericii apostolii au considerat că trebuie să avertizeze împotriva luxului şi a hainelor scumpe, azi nu aceasta este problema cea mai mare (deşi în unele locuri este) cât hainele care expun trupul, care incită la păcat şi îndeamnă spre un comportament uşuratic şi firesc.

Acolo unde se întâmplă astfel de lucruri este dovada că nu Duhul Sfânt conduce, că nu există acea minte înnoită de Duhul, că se iubeşte ceea ce lumea iubeşte şi, dacă este aşa, se mai pot numi creştini cei ce se află în această situaţie?

Apostolul Ioan scria că „cine crede că Isus este Hristosul este născut din Dumnezeu” (1 Ioan 5:1) şi că „cine este din Dumnezeu biruieşte lumea” (1 Ioan 5:4). Faptul că lumea a biruit în prea multe locuri şi aspecte şi că şi-a impus modelul ei dovedeşte că mulţi care se laudă cu credinţa lor nu au credinţă şi că nu pe Dumnezeu Îl urmează.

Tot apostolul Ioan scria în Evanghelia lui (1:12-13) că Dumnezeu a dat dreptul celor ce cred în Isus „să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuţi nu din sânge, nici din voia firii (cărnii) lor, nici din voia vreunui om ci din Dumnezeu.” Dacă suntem născuţi din Dumnezeu de ce carnea şi voia noastră, sau părerile oamenilor ne conduc?

Evlavia, caracterul dumnezeiesc, chipul lui Dumnezeu, nu sunt compatibile cu lumea, oricât de emancipaţi ne-am crede şi oricât de multe scuze ne-am găsi pentru a trăi într-un mod firesc.

Simplitatea, bunul simţ, ruşinea şi sfiala, decenţa, smerenia, nu sunt apanajul unei generaţii trecute de creştini ci vor caracteriza poporul lui Dumnezeu până la finalul istoriei, mai ales la final, atunci când lupta va fi mai mare şi întunericul mai gros. Nu se poate să fii născut din Dumnezeu şi să nu semeni cu Dumnezeu. Sau nu se poate să semeni cu lumea dar să spui că eşti născut din Dumnezeu.

Apoi se mai întâmplă un lucru nespus de rău: creştini care au două feluri de ţinute - una în biserică şi alta în afara ei. Nu mă refer la faptul că în afara bisericii ar trebui să umblăm toţi la costum ci că nu se poate ca în biserică să am o ţinută decentă iar în afara ei una indecentă, provocatoare, ispititoare. Aceasta este făţărnicie la cel mai înalt nivel: pocăit în biserică şi lumesc în restul. Apostolul Pavel spunea în Faptele Apostolilor 24 cu 16: „De aceea mă silesc să am totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.” Şi aşa ar trebui să ne silim fiecare dintre noi, cei ce ne numim creştini. Când ieşim pe stradă sau mergem la serviciu sau la şcoală ar trebui să-L întrebăm pe Dumnezeu dacă îi place cum ne-am îmbrăcat nu pe colegii sau prietenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Noi lui Dumnezeu ar trebui să căutăm să plăcem nu oamenilor şi Lui să-i dăm socoteală în tot ce facem. Dumnezeu îi spunea lui Avraam, părintele tuturor credincioşilor: „Eu Sunt Dumnezeul Cel atotputernic. Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană.” De ce nu avem şi noi această atitudine şi conştientizare a faptului că ochii lui Dumnezeu ne văd în orice clipă şi că nu ne putem ascunde de privirea Lui? Dacă bărbaţii îşi întorc privirile pe stradă după o soră în credinţă aşa cum le întorc după o femeie care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, care este diferenţa? Credinţa? Dar nu ar trebui să se vadă credinţa din faptă şi purtare şi să nu fim pricină de păcătuire pentru nimeni? Ce soartă va avea cea care duce pe alţii în ispită? Pavel scrie la 1 Corinteni 10 cu 32: „Să nu fiţi pricină de păcătuire nici pentru Iudei, nici pentru Greci, nici pentru Biserica lui Dumnezeu” iar Domnul Isus spunea la Luca 17, 1 şi 2: „Este cu neputinţă să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de acela prin care vin! 2 Ar fi mai de folos pentru el să i se lege o piatră de moară de gât, şi să fie aruncat în mare, decât să facă pe unul din aceşti micuţi să păcătuiască.”

Când Domnul Isus se afla pe pământ a intrat de multe ori în Templul de la Ierusalim, locul dedicat lui Dumnezeu şi în care El trebuia să fie cinstit. Odată însă a luat un bici şi a scos afară animalele care se vindeau pentru a fi aduse ca jertfe, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi i-a certat aspru pe cei în cauză spunând că au făcut din Casa Domnului, din ceea ce trebuia să fie un loc al rugăciuni, al închinării, o casă de negustorie şi o peşteră de tâlhari. Dacă suntem sinceri nici astăzi nu este mai bine, în multe locuri. Dar astăzi s-a ajuns să fie chiar mai rău şi, în unele locuri, Casa Domnului poate fi şi un loc al ispitirii şi al păcatului, pentru că în numele libertăţii pe care o avem în Hristos şi al harului dat de El ne permitem să fim lumeşti şi carnea se manifestă în voie, fără restricţii.

Ce-i de făcut? În starea aceasta rea în care s-a ajuns numai Bunul Dumnezeu mai poate face ceva. Dar de prea multe ori am lăsat totul pe seama lui Dumnezeu şi noi am stat cu mâinile în sân. Este un mod de a fugi de responsabilitate şi poate de a da vina pe Dumnezeu că nu a făcut. Dar sunt lucruri pe care trebuie să le facem noi şi Dumnezeu chiar se aşteaptă să le facem.

Aflaţi în acest punct, în care să vrem să facem, să cerem Domnului har să putem face aşa cum El ar face. Avem nevoie de dragoste şi înţelepciune dar şi de determinare şi curaj. Dacă vor fi răni să căutăm să fie alături şi untdelemn. Dacă este revoltă şi întristare văzând starea rea a lucrurilor să lăsăm să fie şi lacrimi şi milă. Ne pasc două extreme: să nu facem nimic - invocând dragostea sau să cădem pe panta extremismului religios lipsit de dragoste.

Cel mai bine cred că este să ne dăm pe noi înşine ca exemplu de purtate sfântă, în smerenie, simplitate şi bun simţ şi apoi să spunem şi altora ceea ce trebuie spus. Dar şi în această postură ne paşte pericolul de a ne vedea mai buni ca alţii – şi tot nenorocire se numeşte şi această stare.

Prin urmare ajungem să înţelegem că fără de Isus şi călăuzirea Duhului Sfânt - adevărata călăuzire - nu suntem nimic şi că depindem de El chiar şi atunci când vrem să facem sau chiar facem bine. Numai o atitudine de smerenie şi umilinţă ne va păzi în a cădea în capcana lumescului şi firescului dar şi în plasa legalismului şi a părerii bune despre sine şi a desconsiderării celorlalţi.

Calea este foarte, foarte strâmtă. O soră se poate îmbrăca decent şi să le judece pe cele care nu o fac. Şi una şi alta au căzut în plasa duşmanului şi numai o cercetare atentă şi continuă a inimii, a curăţiei ei, numai o căutare continuă a feţei lui Dumnezeu şi a părtăşiei cu El ne poate păstra în lumină şi în har. În aşa fel încât să nu fim nici pricină de păcătuire dar nici judecători aspri.

Să umblăm mereu în lumina lui Hristos. Aceasta înseamnă o relaţie strânsă cu El, în supunere şi ascultare. Atunci vom iubi ceea ce iubeşte El şi vom urî ceea ce El urăşte iar Duhul Său ne va învăţa toate lucrurile, pas cu pas.