Care este susrsa principală a păcatului în om 

1. Introducere

2. Păcatul

a. Terminologie

b. Sursa păcatului în univers

c. Transcendenţă şi Imanenţă

3. Natura păcatului

a. Termeni care accentuează cauzele păcatului 

b. Termeni care accentuează caracterul păcatului 

c. Termeni care accentuează natura păcatului

4. Sursa principală a păcatului în om

a. Idolatria

b. Mândria

c. Libertatea umană

d. Necredinţa

5. Concluzii

 Bibliografie

1. 1.  Introducere

Dumnezeu a creat cosmosul printr-un act direct de creaţie, în şase zile de douăzeci și patru de ore, nu printr-un proces de evoluţie (Gen 1-2; Exod 20:11). El a creat această lume și tot ce există din nimic (Evrei 11:3)^[1].  La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul (Geneza 1:1). El s-a uitat la tot ce făcuse şi le-a declarat foarte bune (Geneza 1:3). Dumnezeu creează omul după chipul şi asemănarea Sa „Imago Dey.” În urma neascultării omului de Dumnezeu păcatul pătrunde în lume şi afectează întreaga rasă umană . Geneza 5:3  La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set. Dumnezeu a blestemat şarpele, omul femeia dar şi pământul.(Geneza 3:17). Păcatul este o realitate, care a intrat în lume datorită neascultării primilor oameni de Dumnezeu şi El decide că „Plata păcatului este moartea”  care este prezentat atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament. Pavel spune că toţi oamenii au păcătuit şi sunt lipsiţi de Slava lui Dumnezeu.  Păcatul afectează relaţia dintre om şi Dumnezeu şi relaţiile dintre oameni. Consecinţele căderii omului în păcat sunt frica, ruşinea, moartea fizică şi spirituală, dizgraţia divină, vina, fuga de realitate, negarea păcatului, autoînşelarea, insensibilitate, egocentrismul, neastâmpărul, competiţia, incapacitatea de a simţii cu alţii, incapacitatea de a iubi, negarea autorităţii^[2]. Majoritatea dintre noi nu doresc să recunoască această realitate a păcatului în viaţa noastră. Căderea lui Adam a fost rezultatul aspiraţiei de a fi ca Dumnezeu.^[3] Păcatul şi moartea nu este un subiect atrăgător şi nu ne place să ne gândim la noi ca nişte persoane rele.^[4] Dar  tocmai aceasta este natura umană indiferent dacă recunoaştem sau nu acest lucru. Cauza căderii omului în păcat are rădăcini mult mai profunde, fiindcă, între om şi Dumnezeu era o relaţie personală.^[5] Totuşi căderea omului s-a produs. Păcatul este ceva atrăgător şi doar la sfârşit îşi arată adevărata monstruozitate, la început se împodobeşte cu „florile binelui”^[6]. Păcatul nu mai este un act în care omul îşi manifestă libertatea dar este şi un act de conţinut şi îşi foloseşte puterea împotriva firii umane, adică o pervertire a binelui.^[7] Chiar şi cei necredincioşi recunosc în unele cazuri în funcţie de circumstanţe sau persoane, starea de păcat a omului. Aristotel plasează păcatul între şi opusul norocului adus ca şi o ofensă asupra ordinii, dar fără o rea intenţie în sine.^[8] Acceptând starea de păcat a omului automat se ridică câteva întrebări. Care este natura păcatului, care sunt termenii în care se poate discuta conceptul de păcat, care este sursa păcatului în om, respectiv în univers. Păcatul este universal  Romani 5:12  De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…. fiindcă el ne afectează viaţa pe acest pământ dar în primul rând pe cea eternă. Scopul abordării aceste teme este de a aprofunda conceptul despre păcat. Analizăm termenii care definesc păcatul din care va rezulta conceptul de păcat. 

 2. Păcatul

a. Terminologie.

În epistola sa către Romani, apostolul Pavel declară că toţi oamenii, evrei sau neamuri, religioşi sau păgâni, au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi Vechiul Testament şi Noul Testament vorbesc pe larg despre „păcat" folosind o gamă întreagă de termeni care arată cât de caracteristică este această stare pentru condiţia de acum a umanităţii.

În terminologia Vechiului Testament cuvântul ebraic folosit pentru păcat este a greşi ţinta  sau a devia de la ţinta propusă (Hamartia )^[9]. Am putea traduce textul din Romani 3:23 astfel: „Căci toţi şi-au greşit ţinta şi au ajuns lipsiţi de slava lui Dumnezeu". Hamartia descrie starea generală de păcătoşenie. Cuvântul redă sensul de răstălmăcire voită a Cuvântului lui Dumnezeu, Isaia 1:4  Vai, neam păcătos, popor încărcat de fărădelegi, sămânţă de nelegiuiţi, copii stricaţi! Au părăsit pe Domnul, au dispreţuit pe Sfântul lui Israel. I-au întors spatele...iar cuvântul „sagah” redă ideea de îndepărtare de la calea cea bună.^[10] Există şi alte cuvinte derivate ca : lipsa de evlavie, nelegiuire (Asebia), „Sebia" înseamnă evlavie. „A-sebia" este lipsa de atitudine corectă faţă de Dumnezeu şi faţă de problemele vieţii. Iacob, citind un paragraf dintr-o străveche profeţie a lui Enoh, foloseşte acest termen de patru ori pentru a sublinia grozăvia păcatului şi pedeapsa categorică pe care o atrage (Iacob 14-15). Dar reţinem ideea îndepărtării şi înstrăinării omului de Dumnezeu.  Omul se autoânşeală,  şi păcatul devine obişnuinţă.  Actele păcătoase repetate succesiv, creează o succesiune de evenimente, dând omului impresia vieţi când de fapt omul merge spre moarte spirituală^[11]

În terminologia Noului Testament, cuvintele folosite pentru păcat au acelaşi sens ca şi în Vechiul Testament de a nu lovii ţinta, sau a devia se la ţinta propusă.  şi sunt:  a greşi ţinta „hamartia”. Am putea traduce textul din Romani 3:23 astfel: „Căci toţi şi-au greşit ţinta şi au ajuns lipsiţi de slava lui Dumnezeu". Hamartia reprezentă situaţia comună de păcătoşenie. Alt cuvânt este  „nedreptate”, necinste „adikia”. Unul dintre cele mai cunoscute pasaje în care apare acest termen grec este pasajul din 1 Ioan 1:9: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire". Este folosit şi cuvântul greşeală „paraptoma”.  Termenul este cunoscut din rugăciunea „Tatăl nostru" în care găsim: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre". Cuvântul este un derivat de la verbul „pipto" (a cădea) şi denumeşte lipsa de rezistenţă în faţa răului, alunecarea de la calea credinţei. Apostolul Iacob ne scrie: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele (căderile), şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi" (Iacob 5:16). Fărădelegea „anomia”, înseamnă „călcare de lege" („noma" = lege). 1 Ioan 3:4 ne dă o definiţie a acestui termen: „Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege". Călcarea poruncii „parabasis”, şi defineşte încălcarea unei legi sau interdicţii specifice. A „încălca" înseamnă a trece dincolo de limite specifice stabilite de Dumnezeu, a nesocoti cu bună ştiinţă o anumită poruncă. Această formă de păcat este mai vinovată decât „hamartia". Parabasis este un păcat săvârşit cu bunăştiinţă: „Femeia, fiind înşelată, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii" (1 Tim. 2:15; Rom. 2:23).

Dacă vrem să definim păcatul Legea este aceea care dă o definiţie a lui, dar cel mi caracteristic aspect al său este faptul că este îndreptat împotriva lui Dumnezeu. Psalmi 51:4  Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în Hotărârea Ta, şi fără vină în judecata Ta. Păcatul în esenţa lui este o contrazicere a naturii, sfinţeniei şi voii lui Dumnezeu.^[12] În învăţătura creştină se crede faptul că prin căderea în păcat, creaţia care a fost transparentă pentru noi a devenit un zid opac, ^[13]între noi şi Dumnezeu s-a interpus o perdea.  Chiar dacă omul a fost înşelat este greşit să-l vedem doar în postura de victimă. Biblia ne spune faptul că prin actul neascultării care a fost deliberat, omul a râvnit la statutul de egalitate cu Dumnezeu, lucru pe care Hristos nu l-a dorit.   Filipeni 2:6  El, cu toate că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, Originea păcatului nu trebuie văzută doar într-o acţiune făţişă, exterioară a omului, ci în aspiraţia lăuntrică a sa, o stare care îl ignoră pe Creator, expresia imediată şi rezultatul aceste stări fiind actul neascultării de Dumnezeu.^[14]  Rezultatul a fost catastrofal pentru tot ceea ce înseamnă om, care şi-a pierdut dragostea, sfinţenia paradisiacă, legătura intimă cu Dumnezeu şi a cunoscut moartea fizică şi spirituală.^[15] Astfel s-a îndeplinit avertismentul pe care Dumnezeu l-a dat omului în Geneza 2:16  Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; 17  dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.”

b. Sursa păcatului în univers

Păcatul a existat în univers înainte de căderea omului în neascultare. Avem resurse în Biblie care ne spune acest lucru. Isaia 14:12  Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! 13  Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoapte; 14  mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.” 15  Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului! sau în  Ezechiel 28:13  Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald, şi cu aur; timpanele şi flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut. 14  Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel Sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. 15  Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua, când ai fost făcut, până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine,  şi Luca 10:18  Isus le-a zis: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.” Mai există şi alte texte care vorbesc despre existenţa lui Satan cum ar fi: ( Ioan 8:44, 2 Petru 2:4, 1 Ioan 3:8, , Iuda 6). Atacul lui Satan a fost îndreptat împotriva lui Dumnezeu^[16], a creaţiei Sale, implicit a omului^[17]

Răul îşi are originea în lumile cereşti^[18], iar păcatul spiritual al îngerilor, şi a lui Lucifer ne descopere rădăcina tuturor relelor, o sete de îndumnezeire, mândria, idolatria (o întoarcere a fiinţei spre sine), şi implicit ca rezultat o revoltă împotriva lui Dumnezeu. Lucifer a uitat că este o fiinţă creată şi nu avea cum să fie mai presus de Creator. Aşa s-a întâmplat şi cu omul. Furia răului în lume a remarcat Moltman^[19] îi încurajează pe unii observatori să treacă dincolo de ateism  şi să gândească o domnie a lui Satan în lume. Dacă omul a fost ispitit din interior şi din afară,  Satana a căzut fără vreo ispită exterioară.^[20] Dacă la începutul creaţiei toate lucrurile erau foarte bune, se pare că Dumnezeu a îngăduit şi o pervertire a lor.

c. Transcendenţa şi Imanenţa

Dumnezeu posedă ca şi Spirit Infinit şi Perfect prin natura Sa Personală o serie de atribute, sau calităţi care sunt comunicabile în ideea că omul le posedă şi el dar la un nivel mult inferior şi necomunicabile pe care omul nu le poate avea. El sunt : Caracterul lui Dumnezeu este manifestat in atributele pe care le poseda. Aceste atribute^[21] se împart in doua categorii:  (1) naturale sau legate de măreţia Sa,  (2) morale sau legate de bunătatea Sa. 

Din atributele naturale fac parte:   atotputernicia (Apoc 19:6),  atotştiinţa (Ps. 147:5),   atot prezent (Ps. 139:7-10),  veşnicia (Deut. 33:27),   infinitatea (Ps. 147:5)  imutabilitatea sau neschimbarea (Iacov 1:17; Ps. 33:11). Ele sun necomunicabile.

Din atributele morale fac parte: sfinţenia (PS. 99:9; 1 Pet. 1:15-16),   neprihănirea (Ps. 11:7),  dreptatea (Rom. 2:6),  adevărul (1 Ioan 3:33; 1 Sam. 15:29),  harul (Efes. 1:7; Rom. 5:17),  dragostea (1 Ioan 4:8,16),  mila (Efes. 2:4). În teologie se operează cu două concepte ca Transcendenţa şi Imanenţa lui Dumnezeu.

Transcendenţa şi imanenţa lui Dumnezeu sunt două modele, sau calităţi,  care  se afla într-o permanentă  tensiune, cel puţin din punct de vedere uman, deoarece  sunt o caracteristică  a aceleaşi persoane. “Iniţial verbul a „a transcede” a însemnat  a urca peste, sau a străbate un obstacol. Raţiunea religioasă al transcendenţei este acela  că Dumnezeu există „dincolo” sau „deasupra” în contrast cu „în interior”.^[22] Cele două modele arată statutul pe care îl are Dumnezeu, puterea în care El este activ, sau pasiv, faţa de zidirea Sa. Aceste două calificative deşi sunt dincolo de înţelegerea noastră,  se cuvine a fi păstrate într-o stare de echilibru.^[23] Dacă se pune accentul pe Imanenţa lui Dumnezeu, se distruge ideea de Dumnezeu personal, iar dacă se scoate în  relief, doar Transcendenţa, se pierde opinia unui Dumnezeu activ.^[24] Nici o prezentare a  conceptului de transcendenţă şi  imanenţă divine nu trebuie să aibă originea în interiorul  omului. “Transcendenţa şi Imanenţa sunt atribute  pe care le posedă  doar Dumnezeu”. Deşi le denumim atribute ele   mai degrabă ţin de natura Sa şi de fapt străbate celelalte atribute.^[25]

Prin Imanenţă se înţelege un Dumnezeu care este prezent în Creaţie, se implică în ea,  şi ne prezintă activitatea lui Dumnezeu în lume,  în natura umană, în istorie.  Prin Transcendenţă înţelegem un Dumnezeu superior, iar modelul tradiţional este mai înalt, deasupra şi foarte înalt. În Isaia găsim ambele concepte. Păcatul este asociat cu dorinţa omului şi cu pofta. (Iacob 1:15) În cazul lui Adam păcatul porneşte din această negare a Transcendentului.^[26] Idolatria, mândria este urmată de perversiune, o stare opusă cu cea dorită de Dumnezeu din 15 Isaia 57:15  Căci aşa vorbeşte Cel Prea Înalt, a cărui locuinţă este veşnică şi al cărui Nume este Sfânt. „Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie; dar Sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite, şi să: îmbărbătez inimile zdrobite.  O aspiraţie similară a stat la baza căderii îngerilor răi ( Iuda 1: 6). Pe de altă parte păcatul se bazează pe natura duală a omului, în care raţiunea îşi are şi ea partea ei.^[27] Civilizaţia care a urmat descendentă din Cain a încercat să fie o uriaşă compensaţie pentru absenţa lui Dumnezeu. El a trebuit înlocuit cu altceva, uitat prin tot felul de activităţi, construirea de cetăţi, oraşe, prelucrarea metalelor, arte, muzică, etc.^[28] Astăzi filozofia existenţială, şi arta absurdului, sunt tocmai expresia raţiunii umane care s-a despărţit de Dumnezeu.^[29]  Dacă ne gândim la rugăciunea Tatăl Nostru, pasajul „şi ne izbăveşte de cel rău” tradus filozofic este tocmai strigătul neliniştii noastre, prin care în mod conştient sau inconştient, dorim să fim scăpaţi de cel care săvârşeşte răul.^[30] Terminologia din Vechiul Testament cât şi cea din Noul Testament, cu privire la păcat, duc la aceeaşi concluzie faptul că el înseamnă a devia de la ţintă, sau a greşii ţinta. Am înţeles că sursa răului din Univers a fost Satana.

3. Natura păcatului

a. Termeni care accentuează cauzele păcatului 

Unul  dintre cauzele care generează păcatul este ignoranţa.^[31] Se pare că există un gen de păcate fără consecinţe serioase pe care Dumnezeu le trece cu vederea. Atât Pavel în  Fapte 3:17 cât şi Petru 1 Petru 1:14 pun sub semnul întrebării dacă inocenţa  sau ignoranţa sunt culpabile. Pe de altă parte cartea Evrei ne spune faptul că păcatul este înşelător. Greşeala „paraptoma” „shagag”, arată tendinţa umană de a apuca pe alte drumuri ca oile rătăcite,^[32] dar aici apare şi principiul responsabilităţii. Isus îi compară pe oamenii păcătoşi cu oile pierdute^[33]. ( Luca 5: 1-7). Şi Pavel face aceeaşi afirmaţie când se adresează lui Tit, termenul gramatical este „planomai”.  Tit 3:3  Căci şi noi eram altă dată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri, trăind în răutate şi în pizmă, vrednici să fim urâţi şi urându-ne unii pe alţii.

Neatenţia este o altă cauză generatoare de   păcat şi înseamnă a auzii greşit sau incorect, sau a nu lua în seamă.^[34] Marcu 5:36  Dar Isus, fără să ţină seamă de cuvintele acestea, a zis fruntaşului sinagogii: „Nu te teme, crede numai!” La baza acestor păcate stă înstrăinarea noastră faţă de Dumnezeu, mai corect spus o alienare totală,^[35] iar noi nu mai putem găsii drumul înapoi fără El, stare denumită de teologi şi „depravare totală”. Păcatul a ascuns de noi Faţa lui Dumnezeu, nu mai avem capacitatea de a-l recunoaşte şi suntem morţi  în greşelile noastre. Efeseni 2:1  Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre.

b. Termeni care accentuează caracterul păcatului

Aceştia au consecinţe majore în viaţa spirituală a omului şi a relaţiei sale cu Dumnezeu. Ratarea ţintei  sau a greşi ţinta (Hamartia).  Acesta este termenul cel mai folosit în Noul Testament (de peste 250 de ori). Am putea traduce textul din Romani 3:23 astfel: „Căci toţi şi-au greşit ţinta şi au ajuns lipsiţi de slava lui Dumnezeu". Hamartia descrie starea generală de păcătoşenie. Vinovăţia este o rupere a relaţiei faţă de Dumnezeu şi de propria conştiinţă^[36]. După căderea în păcat relaţia dintre Dumnezeu şi om a încetat să fie una de armonie. De fapt omul s-a ascuns şi fuge în continuare de Dumnezeu.

Lipsa de evlavie, Nelegiuire „asebia”. Termenul acesta şi derivatele lui apar de 18 ori în Biblie. „Sebia" înseamnă evlavie. „A-sebia" este lipsa de comportare corectă faţă de Dumnezeu şi faţă de evenimentele vieţii. Iacob, citind un paragraf dintr-o străveche profeţie a lui Enoh, foloseşte acest termen pentru a sublinia grozăvia păcatului şi pedeapsa categorică pe care o atrage: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor, şi ca să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară, pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi" (Iacob 14-15). Asebia se referă şi la nelegiuire cât şi la absenţa închinării şi venerării faţă de Dumnezeu. Un alt cuvânt este „adikia” cu sens mai larg, care înseamnă nedreptate, comportament nelegiuit. Tot în acest context intră şi cuvântul „anomia”, care este legat de  lege şi judecată^[37]. Ca referinţe biblice mai avem textele din 1Ioan 3:2-4 şi 1Ioan 5:17. Cu alte cuvinte omul respectă propriile standarde de etică şi moralitate, în locul celor impuse de Dumnezeu. În consecinţă fiinţa creată nu mai respectă persoana care l-a creat, adică pe Dumnezeu^[38].

Răzvrătirea este un alt păcat îndreptat împotriva lui Dumnezeu sau călcarea poruncii „parabasis”. Termenul  defineşte încălcarea unei legi sau interdicţii specifice. A „încălca" înseamnă a trece dincolo de limite specifice stabilite de Dumnezeu, a nesocoti cu bună ştiinţă o anumită poruncă. Această formă de păcat este mai vinovată decât „hamartia". Parabasis este un păcat săvârşit cu bunăştiinţă: „Femeia, fiind înşelată, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii" (1 Tim. 2:15; Rom. 2:23). El denotă ostilitate ideea de încăpăţânare şi neascultare.^[39] Orice persoană care aude mesajul, indiferent de  perioada istorică, locul geografic, cultura respectivă, este vinovat de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu.  Eva a ajuns să cadă în păcat de bună voie, a crezut că fructul o va face mai înţeleaptă. Adam a păcătuit la rândul lui pe deplin conştient de fapta sa (1Timotei 2:14).

Se mai pot enumera şi alte păcate ca absenţa integrităţii, încălcarea Legii, urâciunea, strâmbătatea, trădarea.^[40] Acest gen de păcate au un caracter serios, contează înfăptuirea lor, natura lor este crucială pentru om şi sunt culpabile. Păcatul provoacă mânia şi dezgustul lui Dumnezeu.^[41] Inima omului este incapabilă să facă binele, ajunge depravată, şi se îndreaptă tot timpul spre rău. Acţiunile păcătoase ale omului sunt rezultatul unei inimi păcătoase. (Marcu 7: 20-23). Observăm o solidaritate a omului cu Adam. Geneza 6:5 şi 8: 21, ne pune la dispoziţie un caz închis. „om rău”^[42]

Dacă ne uităm cu atenţie la mituri, găsim mai degrabă o simpatie a omului îndreptată spre demoni, care au un caracter negativ decât spre fiinţele celeste cu caracter pozitiv. Această tendinţă rezultă din natura păcătoasă a omului, fiindcă înainte ca el să fie îmbrăcat în haine de piele, a fost îmbrăcat cu haine de slavă ţesute de Dumnezeu.^[43] Păcatul a pătruns în toată fiinţa noastră, îl stăpâneşte complet şi omul a devenit rob al păcatului. ( Romani  6:6). El ara o aşa mare dragoste faţă de păcat încât nu îl mai interesează Dumnezeu,  şi nici ceilalţi oameni. Astfel „sarx” este duşmanul de moarte al lui „pneuma”.  Sarx înseamnă mai mult decât păcatele trupului^[44].  Când Pavel enumera faptele cărni, el începe cu ele dar continuă cu cearta, invidia, duşmănia, care ţin de spiritul uman. Dacă enumerăm faptele cărnii ca imoralitatea impuritatea, fiecare din ele este o pervertire a ce a fost cândva  bun, şi acest lucru este înfiorător.^[45] Avem de a face cu o decădere morală şi psihologică. Şi păcatele care nu ţin de trup sunt tot o pervertire a fiinţei umane (Galateni 5:19- 21).  Vrăjitoria este rezultatul pervertiri printre altele şi a utilizării medicamentelor din medicină.^[46] Idolatria este o pervertire a închinării. În lumea păgână dar şi cea creştină idolul are două funcţii, una de vizualizare şi alta de localizare  a zeului pe care îl reprezintă.^[47] Închinarea la idoli este o închinare la obiectul sau fiinţa create în loc ca închinarea să fie adusă Creatorului. În lumea contemporană idolul este simbolul stării materiale mai precis  „bani, sex, putere”.^[48] Caracterul groaznic al păcatului constă în faptul de a avea abilitatea de a lua materia primă a bunătăţii şi a o transforma într-o materie a răului.^[49] Nu există nici o carte care să sesizeze atât de puternic atrocitatea răului, ca Noul Testament, dar nici alta car să fie sigură că s-a găsit remediu pentru ele. Pedeapsa lui Dumnezeu  din Geneza 3 este una pedagogică, în sensul că omul este mai bine să moară decât să fie perpetuată în veşnicie condiţia sa de monstruozitate a păcatului^[50].

c. Termeni care accentuează natura păcatului

Există o mare varietate de termeni pentru păcat care au un element comun în sensul că păcatul nu a reuşit să îndeplinească voia lui Dumnezeu ci din contră îi produce dezgust, amărăciune şi indignare.^[51] Legea poate definii păcatul dar nu poate aduce vindecare. În perioada Vechiului Testament credincioşii au fost mântuiţi prin credinţă, în contul unei jertfe viitoare (Evrei 11), şi era văzut ca aspect exterior.^[52]  Dar în Noul Testament el este privit mai profund, la nivel de motivaţii, în adâncul inimii. (Matei cap 5-7).  Isus a condamnat mânia şi pofta la fel ca şi adulterul sau crima. Păcatul este în ultimă instanţă o lipsă de conformitate pasivă sau activă cu voia lui Dumnezeu, în domeniul gândirii, acţiunii, sau a stărilor sufleteşti.^[53]

Senzualitatea este tendinţa naturii inferioare fizice de a controla o natură superioară, pe cea a spiritului.^[54] Lista păcatelor scrisă de Pavel în Galateni 5: 19-21, indică şi păcate de natură spirituală ca de exemplu egoismul sau mândria. Simţurile nu sunt rele în ele însele, dar pervertite devin instrumente ale păcatului.  Natura păcătoasă a omului reprimată într-un domeniu, va căuta exprimarea în alte domenii^[55].

Egoismul este un alt păcat, şi când vorbim despre el  atingem o  coardă sensibilă a inimi noastre, fiindcă ştim că cele mai multe dorinţe izvorăsc din natura noastră egoistă.  Primul păcat a fost dorinţa inimii de a alege interesele proprii, în loc de a alege interesele lui Dumnezeu, şi punerea „Eului” personal într-o poziţie de conducere.^[56] Şi astăzi este la fel cum va fi şi în viitor pentru oamenii care nu au o relaţie personală cu Dumnezeu.  Actul public al păcatului este expresia exterioară a păcatului comis deja în inimă.( Matei 5: 21-27). Păcatul în esenţa sa este egoism, dragostea de sine fiind esenţa păcatului. Alegerea sinelui ca obiectiv suprem în viaţă este o antiteză faţă de dragostea lui Dumnezeu.^[57] Într-un om cu pofte şi dorinţe  haotice egoismul poate îmbrăca diferite forme ca necredinţă, mândrie, răutate, ostilitate faţă de Dumnezeu.

Nu am avut intenţia de a face o listă exhaustivă a păcatelor, probabil nici nu ar fi posibil, dar dacă analizăm de la cel mai „simplu” păcat, până la cele mai monstruoase păcate vedem o progresie în responsabilitate, dar şi în vinovăţie. Există şi progresie a înţelegeri păcatului, în ceea ce priveşte cauza, caracterul, sursa şi natura păcatului.  

4. Sursa principală a păcatului în om

a. Idolatria

 Idolatria este păcatul interzis de Dumnezeu poporului Israel încă de la început, pentru că este o întoarcere a omului dinspre Dumnezeu în spre el însuşi, sau spre lucrurile create de Dumnezeu şi ordinea în închinare se inversează. De fapt din el rezultă şi celelalte păcate.  Exod 20:4  Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care Sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul. 5  Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, Sunt un Dumnezeu gelos,…….. Acest lucru aduce o pervertire a închinării.  De asemenea nimic nu poate sta alături de Dumnezeul adevărat. Deuteronom 16:21  Să nu-ţi aşezi nici un idol din lemn lângă altarul pe care-l vei ridica Domnului, Dumnezeului tău. Dar păcatul afectează rasa umană de la omul simplu până la împărat. 1 Regi 16:33  şi a făcut un idol Astarteei. Ahab a făcut mai multe rele decât toţi împăraţii lui Israel care fuseseră înaintea lui, ca să mânie pe Domnul Dumnezeul lui Israel. Şi răul continuă în Israel. 2 Regi 21:3  El a zidit din nou înălţimile pe care le dărâmase tatăl său Ezechia, a ridicat altare lui Baal, a făcut un idol al Astarteei, cum făcuse Ahab, împăratul lui Israel, şi s-a închinat înaintea întregii oştiri a cerurilor şi i-a slujit. Să nu uităm faptul că închinarea se desfăşura în cadrul unui Legământ făcut la Muntele Sinai între Dumnezeu şi poporul evreu, era un Legământ condiţionat care includea cuvântul „dacă”  şi din ascultarea sau neascultare rezultau binecuvântări sau blesteme. În plus aspectul material prima în locul celui spiritual.  Idolii făcuţi de mâini omeneşti erau făcuţi şi de săraci şi de bogaţi, când poporul a căzut în idolatrie, era mai simplu şi mai comod, pentru închinare sau din contră era mai complicat, dar oricum închinarea la Dumnezeu era înlocuită cu închinarea la alte zeităţi în spatele reprezentării se ascundeau de fapt forţe demonice. În plus era o adevărată industrie din care se câştiga bani Isaia 44:10  Cine este acela care să fi făcut un dumnezeu sau să fi turnat un idol, şi să nu fi tras nici un folos din el? Isaia arată funcţia multiplă a unei bucăţi de lemn. Isaia 44:15  Copacii aceştia slujesc omului pentru ars, el îi ia şi se încălzeşte cu ei. Îi pune pe foc, ca să coacă pâine, şi tot din ei fa ce şi un dumnezeu căruia i se închină, îşi face din ei un idol, şi îngenunche înaintea lui! Poporul evreu a fost un popor răzvrătit faţă de Legământul făcut cu Dumnezeu. Acest lucru s-a petrecut în aproape toate perioadele din istoria poporului evreu. Judecători 3:7  Copiii lui Israel au făcut ce nu plăcea Domnului, au uitat pe Domnul, şi au slujit Baalilor şi idolilor. Dar în aspectul acesta total greşit al închinări Dumnezeu nu cedează nici măcar un pas. Isaia 42:8  Eu Sunt Domnul, acesta este Numele Meu; şi slava Mea n-o voi da altuia, nici cinstea mea idolilor.” Dar poporul nu ţine seama de acest lucru. (Ieremia 18:15), şi mânia lui Dumnezeu se abate asupra lor.    Ezechiel 44:12  Pentru că i-au slujit înaintea idolilor lui, şi au făcut să cadă în păcat casa lui Israel, de aceea Îmi ridic mâna asupra lor, zice Domnul. În Noul Testament avem răscoala argintarului Dimitrie: Fapte 19:24  Un argintar, numit Dimitrie, făcea temple din argint de ale Dianei, şi aducea lucrătorilor săi nu puţin câştig cu ele, poporul persistând în idolatrie, şi acest lucru se perpetuează în istorie până la sfârşit.  Apocalipsa 9:20  Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mânilor lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor din aur, din argint, din aramă, din piatră şi din lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. Se pare că Geneza 3:15, este o permanenţă în istorie, o închinare adevărată, în paralel cu una falsă.

b. Mândria

Mândria  este şi ea o sursă a păcatului în univers. De câte ori ne simţim  ofensaţi şi răniţi în amorul propriu, sau ce a stat la baza  femeii de a trece peste interdicţia pusă de Dumnezeu şi a mânca din pom, dacă nu şi sentimentul de mândrie.^[58] La fel s-a întâmplat şi cu aroganţa bărbatului, şi datorită mândriei, el a repetat păcatul originar făcut de Satan şi amintit în textele biblice din  Isaia 14:12- 15   sau Ezechiel 28:13   şi Luca 10:18.  După idolatrie, mândria este sursa tuturor păcatelor. Oamenii sunt necredincioşi, răzvrătiţi plini de mândrie^[59],   în contrast cu Isus Hristos care a fost smerit.  Filipeni 2:8  La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. În lista păcatelor din Galateni 5:19-21, păcatele spirituale, sunt rezultatul mândriei. Dacă inteligenţa  are o conştienţă imediată de sine însăşi şi îşi găseşte plăcerea în numai în  ea  atunci imită în mod pervers pe Dumnezeu, doreşte să se bucure de propria sa putere şi se poate trage concluzia că este începutul tuturor păcatelor.^[60] Felul cum te îmbraci, cum îţi place să ai părul sau barba izvorăsc din mândrie şi tu nu eşti gata să renunţi la ea. Vrei în toate să fii în pas cu moda, vrei să atragi atenţia altora, vrei să fii văzut, apreciat. Tu poate niciodată nu te-ai gândit că eşti mândru, dar aceasta este realitatea. Şi mândria te-a făcut robul ei.  Aceasta te determină la nesupunere, la neascultare, te face neînduplecat.  Nu părul lung sau rochia crăpată sunt cauza conflictelor cu părinţii, şi biserica, ci mândria ta, care vrea aşa. Este bine, însă,  să-ţi aduci aminte că „mândria merge înaintea căderii" (Proverbe 16:18). Mândria l-a doborât pe Satan şi te va  doborî şi pe tine, dacă nu-i pui capăt.

c. Libertatea umană

Un alt aspect al păcatului este generat de libertatea fiinţei umane, pentru că Dumnezeu nu a dorit să creeze roboţi. Fără  această libertate fiinţele create nu se pot înălţa pe sine. Nu există o explicaţie a răului în Univers fără această libertate în alegere.  Şi o parte din ele au ales neascultarea de Dumnezeu. Concluzia este că şi libertatea fiinţelor create este o cază a răului în lume şi Univers.^[61] Răul moral îşi are rădăcina şi în libertatea umană.^[62] Nu ştim exact ce s-a întâmplat dar originea absolută a răului face parte din „taina nelegiuirii” din 2 Tesaloniceni 2:7  Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum, să fie luat din drumul ei, chiar dacă are formă de viitor. şi filozofii localizează ultima sursă a răului în posibilitatea de alegere a omului. Panemberg o localizează dincolo de începuturile fiinţei umane. Şi totuşi nu există libertate la modul absolut cel puţin în dreptul fiinţei umane. Romani 6:20  Căci, atunci când eraţi robi ai păcatului, eraţi slobozi faţă de neprihănire,  sau  1 Petru 2:16  Purtaţi-vă ca nişte oameni slobozi, fără să faceţi din slobozenia aceasta o haină a răutăţii, ci ca nişte robi ai lui Dumnezeu. Suntem liberi să alegem dar o facem în funcţie de  natura noastră păcătoasă^[63]. De fapt am ales deja prin Adam. Toate acţiunile noastre păcătoase îşi au sursa în inima noastră păcătoasă. Matei 15:19  Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Omul este păcătos conform Bibliei, pentru faptul că Adam a păcătuit şi suntem păcătoşi chiar înainte de a comite păcate personale.^[64]

c. Necredinţa

 O definiţie a credinţei se găseşte în Evrei 11:1  Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. Dar acest lucru ţine de viaţa veşnică. Romani 10:10  Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire. Pavel în Romani 11:20 atrage atenţia  că ramurile măslinului au fost tăiate din pricina necredinţei lor. Poporul Israel a experimentat acest lucru. Evrei 3:19  Vedem, deci, că n-au putut să intre din pricina necredinţei lor. Necredincioşia este fructul care le atrage atenţia oamenilor  faptul că nu sunt ca şi Dumnezeu.^[65] Păcatul necredinţei este punerea la îndoială a voinţei bune a lui Dumnezeu şi a veridicităţii Cuvântului lui Dumnezeu. Când vorbim de voinţa lui Dumnezeu avem două aspecte. Avem voinţa S-a hotărâtoare prin care Dumnezeu îşi aduce planurile la îndeplinire indiferent de voinţa omului şi voinţa S-a povăţuitoare prin care omul este îndrumat spre mântuire. Alegerea oricărui alt lucru în defavoarea voii lui Dumnezeu, este păcat şi o înlocuire a lui Dumnezeu cu altceva.^[66] Nu îl iubim pe Dumnezeu, nu ascultăm, şi nu ne închinăm Lui, pentru că suntem necredincioşi.^[67] a nu acorda lui Dumnezeu statutul legitim este păcat, şi înseamnă că nu îl recunoaştem pe Dumnezeu ca şi Creator a tuturor lucrurilor.^[68] Păcatul şi neascultarea omului nu desfiinţează Suveranitatea lui Dumnezeu. Omul rămâne cu posibilitate de alegere, indiferent de timpul în care trăieşte, zona geografică, sau statul totalitar, sau democratic care este rânduit de Dumnezeu. Chiar dacă lucrurile par complicate, omul poate să aleagă chiar şi la extremă, între viaţă şi moarte, şi sunt omeni care au ales.       

 5. Concluzii

 Sursa primară a păcatului în univers a fost Lucifer şi o parte din îngeri. Aceştia au fost alungaţi din cer, unii în adânc, alţii pe pământ, şi o parte legaţi în lanţuri pentru judecata viitoare. Omul a fost ispitit şi înşelat de Satana, a cedat în faţa ispitei, a călcat porunca lui Dumnezeu, consecinţa fiind dizgraţia divină, blestemul, alungarea lui din Eden, moarte fizică şi spirituală. Perfecţiunea noastră morală şi spirituală pentru cei care s-au împăcat cu Dumnezeu va fi realizată doar în Escaton, prin faptul că sursa păcatului şi a răului va fi definitiv biruită.(Apocalipsa 20:7-10). Păcatul şi răul sunt sinonime  şi însemnă în esenţa lor despărţirea omului de Dumnezeu. Terminologia Vechiului Testament cât şi a Noului Testament, indica ca definiţie a păcatului ratarea ţintei. Un factor important în relaţia dintre Dumnezeu şi om a fost libertatea pe care omul a folosit-o în mod greşit. Analizând termenii care accentuează cauza, caracterul şi natura păcatului, am înţeles faptul că omul este responsabil şi vinovat pentru păcate. Progresul de la păcatul „inocenţei” sau a celui strămoşesc, până la păcatele care nu se iartă cum ar fi hula împotriva Duhului Sfânt (Matei),  păcatul cu voia, (Evrei) sau păcatul care duce la moarte (Ioan) este evidentă.  Analizând principalele posibile surse ale păcatului în om ca idolatria, mândria, necredinţa, libertatea, credem că se poate concluziona sursa păcatului în om.  Libertatea omului a fost un dat primit de a Dumnezeu, care nu a dorit să construiască roboţi. Ca Dumnezeu Suveran şi-a permis să facă acest lucru. Necredinţa  a fost o alegere a omului în a asculta sau nu a asculta de Dumnezeu, cu consecinţele de rigoare. Idolatria şi mândria au fost principalele cauze a alegerii omului, care fiind liber a fost implicit şi responsabil de faptele sale. Omul a negat atât Transcendenţa cât şi Imanenţa lui Dumnezeu. Precizăm că  deşi omul avea părtăşie cu Dumnezeu „în răcoarea dimineţii”, deşii nu ştim exact care a fost natura ei, omul rămân responsabil de alegerea făcută. Astfel omul a căzut din Harul lui Dumnezeu. Şi astăzi omul are statut de fiinţă liberă şi este responsabil de alegerea pe care o face chiar dacă are o natură păcătoasă. Matei 15:19  Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. 20  Iată lucrurile care spurcă pe om; dar a mânca cu mâinile nespălate nu spurcă pe om.” Rezolvarea acestei situaţii nu este decât una singură.  1 Ioan 1:7  Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.  Amin.

Bibliografie :

O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar - doctor in teologie, Detroit

Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 Editura Cartea Creştină  Oradea 1998

Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică de Ion Bria Bucureşti 1999

Teologie Dogmatică Ortodoxă de  D. Stăniloae vol 1.  Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe române Bucureşti  1996

Dicţionary of New Testament de C. Brown vol 3 USA 1986

Dicţionar Biblic. Editura Cartea Creştină Oradea 1995

Omul animal îndumnezeit de P. Nellas Editura Deisis  Sibiu 1994

Dogmatică Ortodoxă  de G. Remete  Editura Reântregirea Alba Iulia 2000

Introducere în Teologia Ortodoxă  de V. Lossky  Editura enciclopedică Bucureşti  1993

Dumnezeu Revelaţie şi Autoritate de C. F. Henry vol 6

Prelegeri de Teologie Sistematică de H. C. Thiessen  1997

Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 6 Editura Cartea Creştină Oradea 2000

Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 1 Editura Cartea Creştină Oradea 1998

Dicţionar de Teologie Ortodoxă de Ion Bria  Bucureşti 1994

Fundamente ale Credinţei Creştine de J. M . Boice Editura Institutului Biblic Emanuel Oradea 2000

Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament de  W. Barklai Societatea Misionară Română  USA 1992

Filozofia religiei de N. L. Geisler.  Editura Cartea Creştină  Oradea 1999       

Ardelean Viorel

^[1]  O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar - doctor in teologie, Detroit