Gândurile îmi zboară departe, într-un galop infernal. Le acompaniază zgomotul picurilor de ploaie, ce bat necontenit în fereastra bine închisă. Aud foșnetul frunzelor biciuite de apele norilor, ele, ultimele rămase pe ramul aproape gol. 

  Îmi cobor privirea pierdută, invadată de noianul amintirilor și, trezită la realitate, privesc coala albă de hârtie din fața mea. Goală, ca și sufletul meu, goală ca ramul scuturat de anotimpuri. Mă privește mută, îndemnându-mă să o ating, să îi dau viață. Ce aș putea scrie? Materia există, o vezi, o atingi dar, cu trecerea timpului se degradează, se estompează, dispare definitiv. Fie mistuită de foc, fie măcinată de vânturi și ploi, fie degradată de trecerea anotimpurilor. Pământul își cere partea înapoi, materia plătește tributul. Gândind la acestea, socotesc că ceea ce rămâne peste veacuri, e cuvântul. Odată rostit, el nu mai poate fi adus înapoi. Se înalță în eter, ca zborul unei ciocârlii și plutește acolo în depărtări, cu speranța ca cineva să îl culeagă. 

  Cuvinte, cuvinte!...Înșiruiți-vă cu noblețe și dați viață unei povești nemuritoare. O poveste care să spună despre un eu pieritor, un sine ce își caută identitatea, într-o lume în continuă degradare. 

  Pana scriitorului, sărută albul imaculat al hârtiei și, conștientă de pângărire, continuă totuși să țeasă din cuvinte, o istorie a existențialului. Un el şi o ea creați de o mână desăvârșită, primind în dar suflare de viață și eternitatea. Apoi, neascultarea, răzvrătirea, căderea. Frământarea pe roata Olarului, conștientizarea efemerității, părerile de rău. Într-un final, materia își leapădă haina terenală și, împăcată cu sine însăși, își ia avânt într-un zbor fără întoarcere. O ultimă și eternă îmbrățișare, o conciliere între atom și dumnezeire. 

  O lacrimă cade stingheră și ca un semn, pune punct finalului poveștii mele, nu înainte de a-mi transmite un mesaj:

  

"Nu uita niciodată, cât ești de trecătoare,

 În lume fii mireasmă, la fel ca și o floare,

 Să nu uiți niciodată să faci doar fapte bune,

 Frumosul, bunătatea, nicicând nu va apune!"

 

17/09/15, Barcelona-Lucica Boltasu