Păcatul lui Iuda

Habacuc  1:1-17

1. Introducere.  Aspecte generale[1]. Habacuc înseamnă „îmbrăţişare – unul care iubeşte cu inima”, acest lucru îl afirmă Ieronim. Habacuc asistă la evenimente istorice mondiale, care îi mişcă inima şi se roagă lui Dumnezeu. El nu înţelege şi aşteaptă răspunsuri la rugăciunile sale. Habacuc trăieşte în momentul când invazia caldeenilor este iminentă, puterea asirienilor a căzut, iar Samaria, capitala imperiului Ninive a fost cucerită şi Regatul de Nord nu mai exista. Faraonul Neco a fost învins de Nebucadneţar în bătălia de la Carhemiş (605 B.C.), iar Iarusalimul a rămas fără nici un ajutor. Ioaiachim împăratul  lui Iuda se supune de bună voie Babilonului ca vasal. Habacuc este contemporan cu prorocul Ieremia şi sunt părtaşi la suferinţă.  Autorul nu este menţionat în carte, dar ea se consideră autentică prin faptul că nu a fost atacată paternitatea ei atunci când s-a stabilit Canonul. Sunt citate în Noul Testament care afirmă inspiraţia cărţi. (Galateni 3:11, Romani 1:7 şi altele ). Data[2] scrieri cărţii a fost probabil în preajma distrugerii cetăţii Ninive. Ca şi formă ea este o capodoperă literală şi arată că cest text este o cântare, iar ultimul capitol este un psalm. Habacuc foloseşte multe figuri de stil. Mesajul cărţii este o personificare a întrebării „De ce” şi începe de la o notă de tristeţe, dar sfârşeşte cu un conţinut glorios. Întrebarea de ce îngăduie Dumnezeu răul o pune fiecare om, când se gândeşte la evenimentele actuale şi la destinul omenirii. Răspunsul pe care îl dă cartea Habacuc este afirmativ în sensul că Dumnezeu va îndrepta răul din lume. Cartea este o experienţă personală a autorului, redată în stil poetic. Tema cărţii este credinţa, iar autorul este denumit „profetul credinţei” şi este citat în Noul Testament (Romani 1:17, Galateni 3:11 şi Evrei 10:38). Conţinutul cărţii[3], se concentrează pe profeţii. Ea  nu este un mesaj exclusiv pentru popor, ci o conversaţie între profet şi Dumnezeu. Habacuc încearcă să  rezolve problemă care trece dincolo de înţelegerea lui cu privire la păcatul lui Iuda şi evenimentele contemporane. În mintea sa este confuz şi curios fără a îndrăzni să judece hotărârile lui Dumnezeu. Dilema lui este de dublă natură fiindcă pe de o parte nu înţelege de ce îngăduie Dumnezeu ca nelegiurea din Iuda să rămână nepedepsită, (Hab. 1:2-4)  iar pe de altă parte, cum un Dumnezeu sfânt, bun şi drept găseşte ca mijloc de pedeapsă prin cineva mai vinovat ca Iuda, care este Babilonul (Hab. 1:12-2:1). Cartea se încheie cu o odă la adresa suveranităţii şi înţelepciunii divine în urma răspunsurilor pe care Dumnezeu le dă lui Habacuc (Hab.2:2-20). Mai târziu textul cântării a fost pus de evrei pe muzică şi cântat în Templu. Cuvinte cheie şi teme caracteristice. Tema  cărţii este credinţa pe care chiar autorul o spune „cel  neprihănit va trăi prin credinţă" (Hab. 2:4), iar cuvântul cheie este „de ce?”. O întrebare biblică este dacă avem voie să punem întrebări lui Dumnezeu, sau să analizăm judecăţile Sale, şi este una dintre problemele pe care le ridică fiecare credincios. Răspunsul cărţi este DA, avem voie aşa ceva, dar nu şi pretenţia de a înţelege hotărârile Sale. Mintea noastră este finită, nu avem cum să pătrundem judecăţile lui Dumnezeu, suferinţa umană, sau planurile Sale în istorie. Habacuc este citat în Noul Testament, în doctrine fundamentale (Rom 1:17; Gal.  3:11; Evrei 10:38).  Un lucru important este atitudinea prorocului, care nu merge la oameni ci în părtăşie cu Dumnezeu şi aşteaptă ajutorul Domnului. Nu este adevărat că Domnul nu vorbeşte ci oamenii nu mai ştiu sau nu vor să asculte „Domnul însă este în Templul Lui cel sfînt. Tot pămîntul să tacă înaintea lui"  (Hab. 2:20). Prefigurările[4] se află în Romani 1:17 şi Galateni  3:11, în care Pavel  se ocupă de justificarea prin credinţă care este darul lui Dumnezeu prin Isus Hristos, o credinţă care mântuieşte. Se face deosebirea dintre cel mândru, care are dorinţe nedrepte, şi contrariul lui, cei care prin suntem făcuţi neprihăniţi, şi drepţi prin Hristos, pentru că El a schimbat neprihănirea lui cu păcatul nostru (2 Corinteni 5:21). Aplicaţia practică [5] este prin faptul că cel care citeşte cartea Habacuc, înţelege faptul că este permis să punem întrebări lui Dumnezeu, dar cu respect şi reverenţă. În vâltoarea istoriei este firesc să se nască în mintea credinciosului, întrebări de genul puse de Habacuc. Desprindem din carte faptul că Dumnezeu este Suveran, omnipotent, şi ţine lucrurile sub control, şi va pedepsi pe cei răi. Chiar dacă noi nu avem posibilitatea să vedem El stă pe tronul universului „ Domnul Dumnezeu este tăria mea”(Hab 3:19). Conţinutul cărţi[6], aduce un mesaj de judecată în care răbdarea lui Dumnezeu a ajuns la capăt, şi nelegiuirea lui Iuda va fi pedepsită cu ajutorul caldeilor, dar care vor fi şi ei pedepsiţi la rândul lor. Dar există şi o consolare, în acele vremuri tulburi credinciosul îşi găseşte liniştea şi pacea prin credinţa în Dumnezeu. Credinţa lui Habacuc se confruntă cu o serie de întrebări „ până când, cum, de ce”. Răspunsul la aceste întrebări îl dă şi Pavel în  Romani 1:17 „….. Cel neprihănit va trăi prin credinţă.”

2. De ce îmgăduie Dumneyeu violenţa?[7]. În primul rând ne gândim la relaţia Dumnezeu – om, o relaţie de tipul eu – Tu, pe care Dumnezeu o iniţiază, şi avem posibilitatea de a avea o legătură şi părtăşie cu El, dar care este condiţionată de faptul că persoana în cauză este credincioasă. În anumite cazuri Dumnezeu iniţiază un gen de relaţie şi cu cei necredincioşi. Astfel că natura relaţiei diferă în esenţa ei. Habacuc era prorocul Domnului, iar Cir era unsul Domnului, dar era un împărat păgân. Termenul ebraic al cuvântului vedenie este „ massa” şi are mi multe înţelesuri, ca oracol, prorocie, povară. În contextul evenimentelor trăite de Habacuc cea mai bună semantică a cuvântului este povară. Prorocia[8] descoperită lui Habacuc se referă la judecata lui Dumnezeu care este profeţia cărţii lui Habacuc.  O întrebare esenţială  şi prioritară este de ce Dumnezeu îngăduie răul. El[9] vede cum Tora este ignorată, iar prorocul se adresează lui Dumnezeu în rugăciune, dar pe moment nu vede nici o schimbare. Dar răspunsul va veni, caldeenii se apropie dur, rapid, cuceresc noi teritorii, şi răspândesc teroare. O altă întrebare pusă de proroc este până când? Habacuc[10] nu înţelege de ce la starea deplorabilă de păcat a lui Iuda, Domnul pare să nu intervină. De asemenea se sugerează o perioadă lungă de timp în care Dumnezeu nu îi răspunde. Prorocul strigă, se tânguieşte, cere ajutor, fapt din care rezultă că are o mare sensibilitate la păcat. El vede cum Tora este ignorată, vede nelegiuirea şi asuprirea, cearta şi gâlceava, legea este fără putere şi nu există dreptate, iar cel rău biruieşte pe cel neprihănit. Poporul se află într-o stare de decădere morală şi spirituală faţă de Dumnezeu, ca urmare a călcării Legământului  mozaic de la Sinai (Exod 20), care era un legământ condiţionat. Habacuc nu poate să înţeleagă cum  o asemenea stare poate să aibă o caracteristică de permanenţă.  Este[11] un strigăt de disperare, o plângere a prorocului. Tot răul pe care Habacuc îl vede în poporul evreu şi pe scena mondială, nelegiure, silnicie, ceartă, nedreptate, asuprire, sunt lucruri care nu se potrivesc în mijlocul poporului lui Dumnezeu. Această este o întrebare veche, dar şi una actuală. Contextul istoric nu justifică aceste lucruri nici pe timpul prorocului dar nici astăzi. Întrebarea prorocului se potrivea cu situaţia din vremea sa, pentru că în aparenţă poporul păcătuia fără a fi pedepsit, la fel ca şi creştinismul astăzi. Şi David se luptă cu aceeaşi problemă (Psalmul 73), şi îl face aproape să-şi piardă credinţa. De fapt poporul evreu era mândru că este un neam ales de Dumnezeu şi credea că poate să-şi permită orice, inclusiv păcatul, şi a uitat de Legământul Mozaic, care prevedea pedeapsa în cazul călcării poruncilor data de Dumnezeu la Sinai. Dumnezeu este imuabil, dar omul este schimbător şi păcatele ascunse o perioadă de timp, sunt mai târziu afişate fără nici o reţinere. Şi astăzi puţini oameni cred în judecata lui Dumnezeu, iar unii teologi îşi permit să  declare că Dumnezeu „este mort”, prin faptul că nu văd o intervenţie directă atunci când doresc ei. Dar  oare este chiar aşa?, iar dacă credem lucrul acesta, ne punem în pericol credinţa şi se ajunge la o stare gravă, atât la nivel de individ cât şi naţiune. Prorocul are o inimă plină de compasiune pentru poporul său, iar trecerea cu vedere a păcatului lui Iuda însemna ceva şi mai rău ca pedepsirea lui. El imploră pe Dumnezeu să facă ceva. Doar Dumnezeu şi Biblia au răspunsuri pentru întrebările noastre şi poate nu imediat atunci când ne dorim noi.

3. Dumnezeu îi stâtneşte pecaldeieni  Pentru a pedepsi pe Iuda. Prorocul[12] nu înţelege pe deplin cum un Dumnezeu care are atribute divine ca dreptatea, eternitatea, stâncă tare, ochi curaţi, poate să pedepsească răul prin mai rău. Habacuc reia întrebarea cum poate Domnul să vadă nelegiuirea şi cum omul este pus în rând cu vieţuitoarele. El stă în turnul de veghe şi aşteaptă răspunsul Domnului.  Dumnezeu îi răspunde că prorocia are o vreme hotărâtă, se apropie şi se va împlini negreşit. Trebuie să o scrie şi să o sape pe table, să poată fi citită uşor şi din fugă, să fie clară. Poporul este avertizat. Pe de altă parte instrumentul de pedeapsă şi-a depăşit mandatul, sufletul i s-a îngâmfat, va ajunge prada celor pe care ia asuprit, a vărsat sânge şi se va vărsa sânge. El se închină la idoli dar Dumnezeu locuieşte în Templul său cel Sfânt. Contrastul dintre idoli şi Dumnezeu este evident (Habacuc 2:16-20). El nu s-a oprit din lăcomia lui, adună câştiguri nelegiute, întemeiază cetăţi pe fărădelege, infamie şi crimă, iar Domnul a hotărât că vor fi pedepsiţi.  Dumnezeu[13] îl îndeamnă pe Habacuc să privească în jur, la o lume lovită de crize puternice. Asiria căzuse ca putere mondială şi la orizontul întunecat se ridicau haldeii.  Nebucadneţar face din Babilon o putere mondială, dar oare Dumnezeu nu face nimic? Din contră El se implică şi este deasupra evenimentelor şi le conduce. Psalmi 47:8  „Dumnezeu împărăţeşte peste neamuri, Dumnezeu şade pe scaunul Lui de domnie cel Sfânt”. După ce prorocul înţelege lucrarea lui Dumnezeu el apelează la îndurarea Sa. Nici astăzi situaţia nu este prea diferită. Întrebarea de ce nu face Dumnezeu ceva împotriva păcatului este pe buzele noastre. Dar acum 2000 de ani El a dat pe Fiul Său să moară pentru noi. El a intervenit şi omul are posibilitatea alegerii să creadă sau să respingă Jertfa lui Hristos. De asemenea consecinţele alegerii înseamnă viaţă sau moarte veşnică. Dumnezeu îi spune prorocului ce vor face babilonieni, un popor crud şi violent,  poporului evreu, care vor stăpâni ţara şi vor duce poporul în robie. Ei au cucerit de trei ori Ierusalimului iar a patra oară l-au ras de pe faţa pământului. Pentru Habacuc această veste este un şoc.  Babilonienii îşi făceau propria lege şi în concepţia lor nimeni nu se putea compara cu ei. Din păcate acest lucru este repetabil  ca şi concepţie în istorie şi naziştii prin ideologia ariană credeau la fel, dar este numai unul dintre cazuri. De fapt ce primesc haldeii este o putere delegată de care nu erau conştienţi, dar rămâneau responsabili de faptele lor. Cea mai potrivită descriere a acestui popor este că sunt înveşunaţi, cruzi, violenţi, războinici, lacomi de putere, gata de luptă pentru a cucerii o lume întreagă. Istoria consemnează şi alte puteri şi conducători care doreau acelaşi lucru, Gingis Han, Alexandru Macedon, Cezarii din imperiul roman, hunii, tătarii, germanii, şi lista poate continua, dar menţiunea necesară este că în toate cazurile s-au pierdut multe vieţi omeneşti şi nimic nu s-a întâmplat fără îngăduinţa lui Dumnezeu. Babilonienii au multă încredere în ei  înşişi iar aceste trăsături se văd şi în conducătorul lor Nebucadneţar, iar în cartea Daniel citim despre el că suferea de un fel de psihoză maniaco-depresivă, care l-a adus la un moment dat să pască iarbă ca şi animalele. Habacuc foloseşte diferite metafore atunci când se referă la armata babiloniană „“Mai sprinteni decât lupii de seară, zboară ca vulturul care se repede asupra prăzii, „ Ei se bazau pe cavalerie care era ceva superior carelor de război a egiptenilor. Babilonieni erau aroganţi ca şi  asirienii anteriori, aveau mare încredere în tăria lor şi în zeii la care se închinau. Supravieţuitorii cetăţilor cucerite erau duşi în captivitate. Ei întrec măsura şi se fac vinovaţi de o putere care o consideră a lor dar în realitate nu era. Aşa a procedat şi Nebucadneţar.  În Daniel 4:30 citim “Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu, ca reşedinţă împărătească, prin puterea bogăţiei mele şi spre slava măreţiei mele?”.  Nimeni nu recunoaşte greşeala proprie şi afirmă că alţii sunt vinovaţi dacă lucrurile nu merg bine. Aşa a fost atunci, aşa este şi astăzi, iar umilinţa nu este o calitate dorită de om, cu atât mai mult când te afli în poziţie de conducere. Oamenii se laudă cu ce pot să facă iar Dumnezeu nu intră în ecuaţia lor. Dar păcatul nu rămâne nepedepsit, iar Dumnezeu hotăreşte când să facă acest lucru. Este mai bine să primeşti iertare prin Isus Hristos, decât să mergi la judecată.

4. De ce cei nelegiuţi trebuie să-i pedepsească pe cei drepţi? Păcatul[14] lui Iuda trebuie pedepsit. Poporul este avertizat dar continuă să păcătuiască. Domnul spune că va face o lucrare de care veţi fi uimiţi şi îngroziţi. El va ridica pe caldeeni pentru a pedepsi Ierusalimul. Domnul foloseşte pe cei răi pentru a pedepsi păcatul lui Iuda. Urmează[15] o altă întrebare pe care prorocul o pune lui Dumnezeu „Doamne Tu ai ridicat poporul acesta…..ca să dai prin el pedepsele Tale ?”, cu referinţă la poporul babilonian. Acest lucru se repetă în istorie, Asiria a fost ca un bici, şi acum caldeenii fac acelaşi lucru, ambele fiind naţiuni păgâne. Problema de fond rămâne, cum anume Dumnezeu foloseşte o naţiune păcătoasă pentru a pedepsi pe evrei, sau astăzi pe creştini. Habacuc nu înţelege şi întreabă „cum poţi să faci aşa ceva?”, cu referire la sfinţenia şi bunătatea lui Dumnezeu, şi promisiunile făcute de Dumnezeu faţă de Avraam, Isac şi Iacov. Dar Dumnezeu îşi onorează promisiunile făcute prin Isus Hristos  (Rom. 4:25). Dumnezeu lucrează pe căi nebănuite de om iar Isaia citează acest lucru (Isaia 55:8-9). De multe ori avem o părere prea bună despre noi înşine, dar viaţa creştină trebuie trăită în termenii Lui nu a noastră iar rugăciunea şi postul ne fac să înţelegem voia Domnului. Habacuc afirmă că „nu vom murii”, iar el se grăbeşte să judece Babilonul, care este personajul negativ, iar ei şi noi suntem personajul pozitiv. Această negare a vinei în fiinţa umană este o consecinţă a păcatului. Habacuc încearcă să-şi argumenteze ideea „Ochii Tăi sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul şi nu poţi să priveşti nelegiuirea”, afirmaţie care este adevărată. Dar acesta este motivul pentru care nimeni nu poate să meargă în cer dacă are păcat asupra lui. Acest lucru nu se realizează decât prin mărturisirea păcatelor şi curăţirea prin Sângele lui Hristos. Autorul  scoate în evidenţă duritatea babilonienilor care se poartă cu cei prinşi ca şi cu peştii din plasele de pescuit. Este o figură de stil care arată cât de cruzi sunt caldeenii. Întrebarea lui Habacuc continuă în versetul 17 „ ai de gând să Îi laşi să facă aşa ceva ?”. Răspunsul lui Dumnezeu este NU, dar poporul evreu va fi pedepsit, dar şi Babilonul va fi judecat. Astăzi ruinele de praf, s-au adunat de-a lungul secolelor, ca mărturie că Dumnezeu a judecat răul. A doua întrebare este cum va judeca Domnul pe cei răi. Perspectiva biblică a credinciosului de astăzi este Parousia, momentul când Hristos va judeca lumea. Pentru proroc răspunsul este mai complicat.

5. Viaţă veşnică Ultimul capitol[16] din cartea Habacuc este o cântare de laudă. Este vorba despre Dumnezeu care a lucrat prin oameni, poate fi Avram sau Moise. Teman şi Param sunt în Edom. Imaginea lui Dumnezeu este minunată “Măreţia Lui acoperă cerurile şi lauda Lui umple pământul”. Strălucirea lui este ca lumina  soarelui, iar din mâna Lui pornesc raze şi acolo este ascunsă tăria Lui Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la Betleem, este adevărat şi în Biserica Lui Hristos dar şi la revenirea Lui pentru a întemeia Împărăţia Cerurilor. El este un Dumnezeu puternic, ciuma merge înaintea Lui şi molima vine din urmă, cu referire la Moise în Egipt. Dumnezeu măsoară pământul, trasează ţara pe care o va da lui Avram. Înaintea Lui popoarele tremură, munţii se sfărâmă, cărările Lui sunt veşnice.  Corturile Etiopiei sunt pline de groază, se mânie pe râuri şi urgia se revarsă asupra mării, El este în carul său de biruinţă, pământul se despică prin râuri, iar acestea sunt imagini sugestive despre puterea şi măreţia lui Dumnezeu legate de fapte istorice.  La Sinai muntele s-a cutremurat în prezenţa lui Dumnezeu, iar poporul era îngrozit. Acolo Dumnezeu a făcut un Legământ cu poporul evreu. Habacuc face referire la Iosua când Soarele şi luna se opresc din mersul lor.  Dumnezeu alungă pe amoriţi prin urgia Sa. Poporul lui Dumnezeu este izbăvit la fel şi Unsul care era / va fi Mesia Hristosul. Dumnezeu îşi îndeplineşte promisiunea şi prin oameni. Profetul reacţionează la Revelaţia lui Dumnezeu, trupul i s-a cutremurat, buzele se înfioară genunchii tremură, oasele intră în putrezire, pentru că se înfioară când nenorocirea se va abate peste Israel. El ştia că va o perioadă extrem de grea pentru poporul evreu. Habacuc vede că toate aceste lucruri înseamnă judecata lui Dumnezeu, dar în ciuda acestor lucruri  se va bucura în Domnul. La fel face şi Ieremia în condiţii  cumplite.  Plângerile lui Ieremia 3:22 „Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu Sunt la capăt”. Să afirmi aceste lucruri în condiţiile dezastrului de atunci, este ceva extraordinar şi înseamnă să priveşti în viitor. Habacuc  înţelege faptul că prosperitatea nu este aici şi acum, capcană în care cad mulţi credincioşi. La începutul cărţi prorocul întreabă pe Dumnezeu de ce face aceste lucruri, ca pe parcurs în urma dialogului să înţeleagă prezentul dar şi viitorul care este şi va fi un motiv de bucurie. Pavel afirmă acest lucru că El vrea să te facă asemenea lui Hristos! În 1 Corinteni 15:47-49 citim: “Omul dintâi este din pământ, pământesc; omul al doilea este din cer…..” Dumnezeu va duce la îndeplinire planul Său. Habacuc a fost pesimist la început, cartea începe cu o notă tristă, dar se termină  într-o odă de bucurie. Viaţă veşnică[17] însemnă a trăi prin credinţă Habacuc 2:4 „….dar cel neprihănit va trăi prin credinţa lui”. Credinţa în vechiul Testament înseamnă a nădăjduii, şi este concretizată prin ascultare. În Noul Testament termenul grecesc folosit este „pistis”,  şi prin credinţă se primeşte mântuire. O definţie a credinţei se găseşte în Evrei 11:1  „Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd”. Isus nu cheamă la pocăinţă pe cel „neprihănit”, ci pe oamenii păcătoşi. Matei 9:13  Duceţi-vă de învăţaţi ce înseamnă: „Milă voiesc, iar nu jertfă!” Căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.”

6. Credinţă şi neprihănire în  Vechiul şi în  Noul Testament. Cuvântul neprihănit înseamnă ceva curat, fără păcat, fără vină, pur,  nepătat,  imaculat, iar în perioada Vechiului Testament omul era considerat aşa doar prin jertfele pe care le aducea pentru păcat, dar aduse în contul Jertfei care urma să vină şi care era Jertfa lui Hristos. Dacă[18] se reiau puţin lucrurile în Vechiul Testament în relaţia dintre poporul evreu şi Dumnezeu predomina Legea care era cuvântul cheie. Evreii primesc  Legea şi Poruncile la muntele Sinai în cadrul Legământului mozaic care era condiţionat şi trebuiau să o respecte. El nu face acest lucru. În 931 B.C,   se produce rupere împărăţiei lui Solomon, şi regatul se divizează în două. Apare Regatul de Nord format din zece seminţii cu capitala la Sihem Tirţa şi în final la Samaria,  primul împărat este Ieroboam, iar ultimul a fost Osea. (2 Împăraţi 17:1-41) De remarcat că toţi împărăţii din Nord au fost răi, adică au făcut ce este rău înaintea Domnului.  În Sud se formează Regatul lui Iuda, cu capitala la Ierusalim, format din două seminţii, Iuda şi Beniamin,  primul împărat este Roboam iar ultimul împărat a fost Zedechia (2 Cronici 24: 17-25). Au fost împăraţi buni şi răi şi s-au iniţiat câteva reforme religioase, dar fără un rezultat de durată.  Regatul de Nord cade sub robia siriană în anul 720 B.C., este desfiinţat ca stat iar poporul este dus în robie, iar Regatul de Sud mai supravieţuieşte 100 şi ceva de ani dar cade în robia babiloniană în anul 587 B.C.  de asemenea poporul este dus în robie, în ţară rămâne un număr redus de oameni, cei mai săraci, dar rămâne şi prorocul Ieremia. În principiu de la divizarea împărăţiei poporul evreu porneşte pe o pantă  spirituală descendentă, într-o cădere liberă din care nu se mai poate redresa, şi ajunge la o finalitate tragică. Motivul a fost călcarea Legământului de la Sinai (Exod 20). Dumnezeu ridică proroci şi amintim pe Isaia, Ieremia, Ezekil, Daniel Osea, Mica Habacuc şi alţii, prin care Domnul avertizează poporul asupra pedepsei care va urma. Habacuc în cazul nostru vede situaţia de păcat al lui Iuda şi strigă către Domnul dar avertizează şi poporul,  el totuşi rămâne optimist (Habacuc 3 :17-19). Credinţa în Vechiul Testament se baza pe ascultare de Legile şi poruncile date de Dumnezeu, lucru pe care poporul evreu nu îl face. Dar chiar înainte va evreii să apară pe scena istoriei avem exemple de oameni care au ascultat de Dumnezeu, cum a fost  Enoh, Noe, Avram, care au trăit prin credinţă şi ascultare de Dumnezeu. Avem exemple de oameni neprihăniţi anonimi pe care David şi Solomon îi amintesc în scrierile lor, Psalmi 11:5 „Domnul cearcă pe cel neprihănit, dar urăşte pe cel rău şi pe cel ce iubeşte silnicia”,  sau Proverbe 10:11 „Gura celui neprihănit este un izvor de viaţă, dar gura celor răi ascunde silnicie”.  La fel face Isaia şi Ezekil, Amos şi Habacuc şi Zaharia şi Maleahi.  Pe parcurs  se conturează tot mai mult apariţia unui Mesia care izbăveşte poporul evreu din necazul lui. Zaharia 9:9  „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe”. Dar puţini evrei au înţeles aspectul spiritual al lui Mesia. Credinţa în Noul Testament este percepută un mod diferit, face un pas înainte şi de la ascultarea exterioară a poruncilor, în cazul acesta cele două porunci date de Isus din Matei 22:37-39, se ajunge la inima omului şi la adevăratele motivaţii. Harul este cuvântul cheie în Noul Testament, Efeseni 2:8  Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.  Neprihănirea este o calitate a credinciosului esenţială pentru viaţă veşnică. Romani 1:17  „… „Cel neprihănit va trăi prin credinţă.” Observăm necesitatea ei la credincioşii din Vechiul şi Noul  Testament. Avem exemple de oameni care în Isus îl recunosc pe Mesia Fiul lui Dumnezeu. Petru face o afirmaţie de genul acesta. Ioan 6:69  Şi noi am crezut, şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu.” La fel se întâmplă şi cu Saul pe drumul Damascului, când se întâlneşte cu Isus şi dintr-un prigonitor înfocat al creştinilor, devine un apostol al neamurilor. (Fapte 9:3-6) Am dat doar două exemple dar multe persoane cunoscute din Biblie sau anonime, recunosc în Isus Hristos, pe Mesia cel promis. A crede în Isus Hristos înseamnă a-l primi în inimă cu tot ceea ce reprezintă El, începând de la Naşterea din Fecioară, viaţa şi învăţăturile Lui, (şi a ucenicilor)  Jertfa de pe Calvar, Învierea şi Înălţarea la cer, şi poziţia de autoritate şi putere pe care o are la dreapta Tatălui. Doar prin Jertfa lui Hristos se primeşte iertarea păcatelor şi se ajunge la neprihănire. A fi creştin adevărat înseamnă o viaţă schimbată. Cristos este împlinirea Legii, iar credinţa devine Cristocentrică. În Hristos se adună funcţia de Mare Preot, Miel şi Rege, iar credincioşii sunt sub autoritatea Sa. Oricine crede în El nu piere ci are viaţă veşnică (Ioan 3:16).

7. Concluzie. Pasajul este un dialog între Habacuc şi Dumnezeu, şi nu se adresează în mod direct poporului cel puţin în prima fază. Prorocul înţelege că depărtarea de Dumnezeu, produce păcatul, decădere morală şi spirituală. Dumnezeu nu lasă păcatul nepedepsit şi am văzut în istoria poporului evreu consecinţele călcării Legământului Mozaic de la Sinai, care a fost aspru pedepsit şi dus în robia asiriană şi babiloniană.  De asemenea Domnul este acela care alege instrumentul de pedeapsă. După momentul Hristos, cei care nu cred în Jertfa lui au ca şi o consecinţă a respingeri ofertei lui Dumnezeu şi a păcatului lor osânda veşnică. De asemenea nimeni nu are voie să-şi depăşească mandatul fiindcă a primit o putere delegată, indiferent dacă este vorba de un imperiu, o stăpânire, un stat, un om credincios simplu, un pastor sau un evanghelist, iar implicarea şi succesul sau înfrângere,  vor fi diferite, dar ne vom păstra calitatea de copii a lui Dumnezeu. Succesul sau  bogăţia nu garantează faptul că suntem binecuvântaţi de Dumnezeu, sau că facem voia lui, pentru că   mulţi credincioşi orchestrează aceste lucruri. Cristos nu a promis celor care îl urmează   faimă sau bunuri materiale ci din contră, suferinţă, dar ele nu sunt obligatorii în viaţa de creştin. Cu ochii minţii şi prin credinţă avem posibilitatea cu ajutorul Scripturii să-l vedem pe Dumnezeu, să avem o relaţie personală şi părtăşie cu El, prin Jertfa lui Isus Hristos şi cu ajutorul Duhului Sfânt. Idolii există şi astăzi, şi foarte concis ei înseamnă bani, sex, şi putere. Avem multe întrebări fără răspuns, ca şi Habacuc, dar esenţial este cunoaşterea Evangheliei şi vestirea ei mai departe. O întrebare actuală este în ce măsură vedem şi ne afectează grozăvia păcatului,   corupţia generală după 1989 în România. Înţelegem cu adevărat cât de mare va fi pedeapsa care va urma sau rămânem indiferenţi la evenimentele naţionale şi internaţionale, fapt care atestă sau nu calitatea de credincioşi adevăraţi.  Întrebarea pe care a pus-o Habacuc este actuală şi astăzi în termenii prezentului, de ce permite Dumnezeu un rău aşa de mare, dar noi nu trebuie să privim în viitor ci în trecut fiindcă rezolvarea a fost la Cruce, când Dumnezeu a pedepsit în mod efectiv păcatul prin Fiul Său iar pe de altă parte Dumnezeu are îndelungă răbdare, cheamă oamenii la pocăinţă, dar răul nu înseamnă că nu va fi pedepsit şi se va abate asupra oamenilor care îl resping pe Hristos.  Dacă se pune întrebarea la modul personal „de ce îngăduie Dumnezeu încercarea”, nici o altă persoană nu poate răspunde la ea decât El. Încrederea în Dumnezeu se clădeşte la modul practic în fiecare zi, este o experienţă pe care credinciosul o câştigă de-a lungul vieţii.  Habacuc a mijlocit pentru popor, este un model biblic şi aşa trebuie să facă şi creştinii de astăzi. Am înţeles că termenii de credinţă şi neprihănire sunt inseparabili atât în Vechiul Testament cât şi în  Noul Testament, ei definesc o stare spirituală a credincioşilor şi dau viaţă veşnică. Neprihănirea şi credinţa mântuitoare în Hristos ne pun şi astăzi într-o stare după voia lui Dumnezeu. Avem nevoie de Jertfa lui Hristos prin faptul că Romani 3:23  „Căci toţi au păcătuit, şi Sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”.  Dar situaţia se schimbă dacă : 1 Ioan 1:7  „Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat”. Amin

Bibliografie

SCURĂ INTRODUCERE BIBLICĂ  de ERNEST AEBI

Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

Sait Teophilos http://www.theophilos.3x.ro

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/ansamblu-asupra-Bibliei.html

Samuel  J. Schuktz Călătorie prin Vechiul Testament

Ardelean Viorel

[1] SCURĂ INTRODUCERE BIBLICĂ  de ERNEST AEBI pag 113