Creşterea bisericii şi semnele apostaziei 

În Evanghelia lui Luca, capitolul 18, găsim pilda spusă de Domnul Isus despre văduva şi judecătorul nedrept. Pilda se încheie cu o întrebare a Domnului Isus: „Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?”

Această întrebare a dus la tot felul de comentarii şi interpretări. Mulţi au apreciat că în vremurile din urmă, înainte ca Domnul Isus să revină, s-ar putea să fie un întuneric şi o apostazie atât de mari încât să nu mai găsim credinţă adevărată, credinţa mântuitoare, în Domnul Isus Hristos. Atât apostolul Petru cât şi Ioan au scris despre aceste vremuri:

2 Petru 2:1 „În norod s-au ridicat şi prooroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul, care i-a răscumpărat, şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năpraznică.”

1 Ioan 4:1 „Prea iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi.”

Dacă urmăreşti ce se întâmplă în creştinătate cuvintele apostolului Petru capătă sens şi sunt tulburător de adevărate pentru că cei ce se ţineau cândva de credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna încep să o părăsească dar fac aceasta cu multă subtilitate, în aşa fel încât, dacă este cu putinţă, să nu observe nimeni. Şi ajung în acel punct în care se leapădă de Stăpânul care i-a răscumpărat, deşi nu vor să recunoască acest lucru. Şi toţi care îi urmează se leapădă şi ei la rândul lor, fără ca măcar să realizeze răul mare pe care şi-l fac. Ereziile nimicitoare sunt aici printre noi. Le citim în cărţile de succes şi le vedem în emisiunile de televiziune preferate, le ascultăm din gura predicatorilor în vogă care fac avere pe seama noastră şi ni le cântăm legănându-ne dulce şi senzual pe ritmurile lascive sau agresive împrumutate de la lume.

Duhul Sfânt a fost dat ca sprijin pentru Biserica lui Hristos. În Faptele Apostolilor 9 cu 31 citim: „Biserica se bucura de pace în toată Iudea, Galilea şi Samaria, se întărea sufleteşte, şi umbla în frica Domnului; şi, cu ajutorul Duhului Sfânt, se înmulţea.” Biserica care se înmulţeşte fără ajutorul Duhului Sfânt nu este Biserică deoarece ceea ce produce nu sunt creştini născuţi din nou, oameni potriviţi pentru Împărăţie, ci doar oameni religioşi, sufleteşti, care, mulţi dintre ei, schimbă în desfrânare harul lui Dumnezeu.

În urmă cu circa 60 de ani, prin anii '50 ai secolului trecut, se puneau bazele unei mişcări care să ducă la o creştere a Bisericii. Studenţii din seminare erau învăţaţi că nu mai trebuie să-şi orienteze metodele după învăţătura Noului Testament ci după ceea ce funcţionează cel mai bine. „Scopul scuză mijloacele” a devenit o practică în vederea creşterii Bisericii. Promotorii noii reforme susţineau, şi susţin cu tot mai multă tărie, că mesajul creştin trebuie vândut aşa cum un comerciant îşi vinde marfa. Biserica a ajuns să semene cu un supermarket şi condusă după principiile unei afaceri. Rick Kalgaard, editor al revistei Forbes, scria despre „Biserica condusă de scopuri” a lui Rick Warren, unul dintre liderii de seamă ai acestei noi mişcări: „Dacă biserica Saddleback (aşa se numeşte biserica lui Rick Warren) ar fi o firmă, atunci s-ar asemăna cu Dell, Google sau Starbucks”.

În loc de a-l aduce pe om la crucea lui Hristos şi a-i arăta starea de păcat în care se află, noii apostoli au început să predice un mesaj al dragostei lui Dumnezeu care te iubeşte aşa cum eşti (fără a apela la pocăinţă şi la purtarea crucii) şi să-i înveţe pe oameni căi şi metode omeneşti de a ajunge la perfecţiune, metode preluate din psihologia lumii acesteia. De fapt cel mai mult în această lucrare nouă este psihologie şi nu predicarea adevărului lui Dumnezeu. Pentru a ajunge la rezultatul dorit ei au început să predice mai mult despre valoarea omului decât despre cine este Dumnezeu. Omul a fost pus din nou în centrul atenţiei şi ni se spune că problemele noastre se vor rezolva atunci când ne vom iubi şi aprecia cu adevărat pe noi înşine. Unul dintre numele grele din această mişcare, un părinte al ei, a fost Robert Schuller. El spunea, printre alte erezii, că „Isus Hristos n-a numit niciodată pe cineva păcătos şi că esenţa păcatului este de a nu-ţi recunoaşte propria valoare”. Mai spunea că naşterea din nou nu este altceva decât schimbarea de la o concepţie negativă la una pozitivă despre lume şi viaţă. În concepţia lui, Dumnezeu îi iubeşte pe toţi necondiţionat, nu condamnă pe nimeni, şi îi primeşte pe toţi aşa cum sunt. A preluat mare parte din învăţăturile lui de la Norman Vincent Peale, după cum spun unii francmason de gradul cel mai înalt, părintele „gândirii pozitive”, strâns înrudită cu New Age. După acesta omul îşi creează, prin gândirea sa pozitivă, o realitate pozitivă, deoarece gândurile sale ar avea o putere creatoare, de formare a realităţii, şi iată-ne ajunşi la mişcarea „Cuvântul credinţei”, atât de populară astăzi printre evanghelici şi nu numai.

Rick Warren, probabil cel mai influent lider al mişcării de creştere a bisericii, mărturiseşte deschis că a fost inspirat în ceea ce a scris şi apoi i-a învăţat şi pe alţii, de Peter Drucker, „un guru al managementului” cum mai este numit, om care a instruit şi format mulţi manageri ai unor companii de seamă şi care a avut o mare influenţă în politică şi ştiinţă. Nu a fost creştin dar, spre finalul vieţii, a înţeles că un vector important în modificarea societăţii este biserica şi s-a concentrat pe această direcţie. Rick Warren a fost unul dintre cei mai străluciţi elevi ai săi.

În noile tehnici de creştere a bisericii totul funcţionează după modelul unei companii. Şi orice este permis atât timp cât dă rezultate. Şi rezultate sunt de aceea mulţi lideri se grăbesc să adopte modelul şi să-l pună în practică. Dă rezultate pentru că nu se mai vorbeşte despre cruce şi purtatea ei, despre lepădare de sine, despre moarte. Dimpotrivă totul se face pentru om iar omul a ajuns în centrul atenţiei iar această religie place firii pământeşti şi oamenii iau cu asalt marile biserici.

De aici şi până la lepădarea de Stăpânul, de Domnul Isus, nu a fost decât un pas. Nu doar Hristos este Calea ci mai sunt şi multe alte căi. Atât Schuller cât şi Warren, şi probabil că toţi liderii din această nouă mişcare de creştere a bisericii, mărturisesc că nu doar Hristos este Calea către cer. De fapt o fac într-un mod foarte subtil. Ei spun că prin Isus Hristos se ajunge în cer dar că o relaţie cu Hristos poate să aibă oricine, chiar şi un musulman sau un hindus care nu se convertesc la creştinism, oricine, chiar dacă nu a auzit niciodată Evanghelia şi chiar dacă nu s-a pocăit de păcatele sale. Nu mă mir atunci de ceea ce spunea Papa Francisc că în cer pot merge şi ateii care au făcut fapte bune. De fapt se mărturiseşte o cale de a ajunge în cer prin fapte, prin atitudinea faţă de aproapele, prin toleranţă şi compasiune. În felul acesta, spun ei, ajungi de fapt să-L cunoşti pe Hristos, hristosul – dumnezeul care este în toţi şi peste tot (o erezie numită panteism şi care identifică dumnezeirea cu întreaga materie).

Pentru a face locul de întâlnire cât mai ospitalier au adus în biserici muzica lumii, teatrul şi divertismentul din lume şi toleranţa în orice aspect. Nimeni nu mai vorbeşte despre păcat decât în sensul că este păcat a-i arăta celui de lângă tine păcatul din viaţa lui. A nu judeca a fost răstălmăcit şi din această poruncă a Domnului, denaturând înţelesul ei, s-a făcut o armă deosebit de eficace în a reduce la tăcere orice glas care ar îndrăzni să se opună noii mişcări.

Am încercat să spun în câteva cuvinte (spaţiul acesta nici nu ne permite mai mult) ceea ce alţii au spus pe sute de pagini şi îmi dau seama că demersul meu de a arăta cu câtă viteză creştinătatea se îndepărtează de Calea dreaptă şi de credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna este unul foarte timid. Dar cei interesaţi vor căuta să afle mai mult şi se vor ruga pentru o înţelegere clară a fenomenului.

În punctul în care ne aflăm, din perspectiva pe care eu o am, viitorul nu arată prea încurajator. Oamenii, chiar cei ce sunt bine intenţionaţi, se lasă amăgiţi şi aleg această cale uşoară, care pare a da roade. Mai ales că focul sfânt de prin adunări se stinge şi aşa de greu mai găseşti un loc în care acest foc adevărat să ardă cu putere. Aşa că, în loc să alerge la pocăinţă, la post şi la rugăciune, oamenii aleg scurtătura care se numeşte „creşterea modernă a bisericii”. Şi mai ales tinerii se înghesuie să intre pe porţile ei, vrăjiţi de strălucirea de staniol şi de cerinţele minime care se pretind pentru a te bucura deplin de ceea ce oferă. De fapt singurele lucruri care se cer ca să poţi fi membru cu drepturi depline în această mare mişcare care caută să-i prindă în ea pe toţi, de orice nuanţă şi religie, este să-ţi închizi ochii, să-ţi decuplezi gândirea, să nu mai citeşti Scripturile cu ochi critic şi să te laşi condus de alţii fără să te împotriveşti în vre-un fel.

Şi lucrarea creşte şi valul rătăcirii este mai furios, ducând pe tot mai mulţi pe drumul înstrăinării de Dumnezeu. Astfel ajung din nou la întrebarea Domnului Isus din Luca 18: „Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?”

Mărturisec că odată credeam că răspunsul la această întrebare ar fi un „nu” trist şi descurajant. Dar în finalul Cărţii Sfinte, în Apocalipsa, se mărturiseşte că o sămânţă a credinţei adevărate Domnul îşi va păstra până la sfârşit şi acest lucru este deosebit de încurajator. Prin urmare cred că indiferent cât de mare va fi valul înşelării şi cât de aprig va creşte sămânţa rătăcirii vor fi oameni care vor rămâne în adevăr şi nu se vor lăsa amăgiţi de minciună; oricât le-ar fi de greu. Dar, bazat şi pe pilda spusă de Domnul Isus în legătură cu văduva care insista la judecătorul nedrept, mă gândesc că întrebarea din final a Domnului Isus are următorul înţeles: Văduva era nedreptăţită dar ea nu a încetat să creadă că i se poate face dreptate, nu a renunţat prin necredinţă.

Copiilor lui Dumnezeu (adevăraţilor creştini) urmează să li se facă nedreptate. Nedreptate, mai mult sau mai puţin, li s-a făcut tot timpul dar ceea ce urmează va fi un apogeu al nedreptăţii faţă de ei. Vor fi acuzaţi de fundamentalism, de neînţelegerea vremurilor, de ură şi de multe alte lucruri. Rick Warren anticipa aceasta şi lansa un atac (sau poate un avertisment) foarte subtil împotriva creştinilor care vor să fie credincioşi adevărului lui Dumnezeu, atunci când a spus, într-un interviu pentru Philadelphia Inquirer: „Fundamentalismul de orice fel va fi unul dintre marii duşmani ai secolului XXI. Fundamentalismul musulman, fundamentalismul creştin, fundamentalismul iudaic, fundamentalismul secular – toate vor fi mânate de teamă, de teama de alţii”.

Pe lângă nedreptatea care li se va face creştinilor, fiind acuzaţi de lucruri de care nu sunt vinovaţi, doar pentru că au hotărât să-i rămână credincioşi lui Isus Hristos, ei vor vedea cum cei răi, cum apostolii şi învăţătorii mincinoşi vor propăşi şi lucrarea de rătăcire se va amplifica. În tot acest context al vremurilor din urmă credinţa că Dumnezeu le va face dreptate lor, celor credincioşi, este posibil să se clatine, să slăbească. Vom mai crede noi în faţa oricăror evidenţe, atunci când se va părea că duşmanul a pus stăpânire peste tot şi că a biruit total şi când se va părea că pentru cei sfinţi nu mai este nici o speranţă, când chiar cei mai apropiaţi ne vor acuza şi condamna, că Dumnezeu ne va face totuşi dreptate şi că biruinţa este de fapt a noastră, a celor ce am pornit pe calea crucii, calea lui Hristos, chiar dacă dreptatea nu ni se va face pe acest pământ ci abia în veşnicie?

În Evanghelia după Matei, la capitolul 24, Domnul Isus Hristos spunea:

7 „Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; şi, pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi. 8 Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor. 9 Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi, şi vă vor omorî; şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu. 10 Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii, şi se vor urî unii pe alţii. 11 Se vor scula mulţi prooroci mincinoşi, şi vor înşela pe mulţi. 12 Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. 13 Dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit.”

„Atunci mulţi vor cădea” (în contextul înmulţirii prorocilor mincinoşi), va fi greu, credinţa va slăbi, nu puţini vor da înapoi de pe calea credinţei şi numai cei ce vor răbda până la sfârşit vor fi mântuiţi. A răbda înseamnă a avea credinţă chiar şi în momentele cele mai grele, în mijlocul celor mai mari încercări. Credinţa se testează în felul acesta. Numai cine crede şi speră într-un bine viitor, într-o promisiune, mai are răbdare. Răbdarea nu îşi are rostul şi sensul fără o credinţă puternică.

Această credinţă ne va face să stăm în picioare şi să nu cădem, privind cu nădejde şi speranţă la părtăşia veşnică cu Isus Hristos şi cu toţi cei ce L-au urmat şi i-au fost credincioşi până la sfârşit.

Creştinul adevărat începe prin credinţă şi sfârşeşte alergarea lui pe acest pământ tot prin credinţă. Nu orice fel de credinţă ci credinţa în Isus Hristos prin care suntem mântuiţi dar prin care suntem şi mai mult decât biruitori, oricât de mari ar fi încercările. Chiar dacă atunci când El va reveni nu mulţi vor rămâne în această credinţă este totuşi încurajator faptul că unii o vor avea. Aceştia vor fi cei ce au trăit pentru Isus pe acest pământ, s-au ferit de întinarea lumii, au căutat să-L cunoască tot mai mult pe Domnul Isus Hristos şi au urmat calea Lui, calea crucii.

Este foarte importantă această cale a crucii, purtarea crucii despre care ne vorbea Domnul Isus şi lepădarea de sine. Pentru că doar cei ce au acceptat această cale dovedesc că au înţeles cu adevărat chemarea şi Îl urmează pe Isus dezinteresat. Avem exemplul negativ al apostolului Iuda. El l-a urmat pe Domnul Isus cu un interes egoist şi pământesc. Isus a fost pentru el doar un scop de a-şi realiza planurile fireşti. Cât timp a fost între apostoli a furat cât a vrut din punga care i-a fost încredinţată. Probabil se gândea la vremuri când va putea să profite şi mai mult, atunci când Domnul Isus va ajunge împărat. Cert este că nu L-a cunoscut cu adevărat pe Domnul şi nu L-a iubit ci a iubit ceea ce El putea oferi în plan material. Iar calea crucii era pentru Iuda o nebunie. Din nefericire astăzi, prin aceste noi metode de creştere a bisericii şi învăţăturile false ataşate, se cresc şi se formează mulţi Iuda, oameni care nu Îl cunosc pe Dumnezeu şi care nu ştiu ce înseamnă calea crucii, oameni care, mai devreme sau mai târziu vor deveni, pe faţă sau în ascuns, vânzători de Hristos. De fapt această cale a crucii fost aproape total abandonată şi, prin urmare, necunoscută de marea masă a credincioşilor. Aceasta este nenorocirea. Astăzi credincioşii nu vor altceva decât să se simtă bine şi să nu mai plătească nici un preţ pentru credinţa lor. Iar prorocii şi învăţătorii mincinoşi ai vremurilor din urmă, le cântă în strune şi le gâdilă urechile cu lucruri plăcute dar false. Să nu ne mirăm atunci că la final, în vremurile grele, va fi o lepădare de credinţă şi că doar foarte puţini vor mai rămâne în picioare, gata să plătească preţul, puternic ancoraţi în credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna, în promisiunile Domnului Isus care a spus că va face dreptate aleşilor Lui.