de Bob Van Domelen

Introducere

„Un profesor local a fost arestat şi pus sub acuzare astăzi pentru molestarea unuia din elevii săi. Se spune că pretinsul contact a avut loc pe parcursul câtorva luni, şi poate nu ar fi ieşit la iveală dacă victima nu s-ar fi confesat unui prieten. Prietenul a raportat abuzul unui consilier şcolar, care a contactat poliţia. ”

Anunţurile de această natură sunt auzite aproape zilnic în marile oraşe din toată ţara. Răspunsul comunităţilor este aproape întotdeauna şocul, urmat de o mânie intensă. Delincvenţii sexuali sunt profesori, slujitori ai Bisericii, lideri de tineret, vecinii de alături, rude sau prieteni. Ideea că cineva sare din spatele unei tufe, este mai puţin obişnuită decât abuzul ca parte a unei relaţii.

Ceea ce nu se vede sau nu se aude sunt luptele indivizilor cu atracţie faţă de copii, dar care nu au exprimat-o în comportament. Nimeni nu îi laudă pentru autocontrol. Într-adevăr, dacă aceşti indivizi le-ar împărtăşi în mod deschis celor mai mulţi oameni natura luptei lor, ar fi alungaţi ca perverşi. „Dacă aşa gândesc, trebuie să fi molestat”, ar fi răspunsul obişnuit.

Cum trecem peste mânia asociată cu adulţii care sunt atraşi de copii? Cum discutăm măcar despre o cale de vindecare, când ideea unei pedepse corecte domină minţile celor cărora li se cere să întindă o mână de ajutor? Soluţia oferită cel mai des astăzi este închisoarea sau spitalul de psihiatrie, şi pentru un timp cu cât mai îndelungat, cu atât mai bine.

În ultimii cincisprezece ani m-am focusat intens pe tema adulţilor care sunt atraşi de copii, fiindcă eu sunt unul dintre ei. Arestat în 1985 şi condamnat pentru un anumit timp la închisoare, urmat de zece ani de supraveghere, de atunci am ispăşit sentinţa tribunalului, totuşi legislaţia recentă, cunoscută ca Legea Megan, a adăugat la sentinţa mea alţi cincisprezece ani de „eliberare condiţionată”, şi nu ar fi o surpriză să văd că cei cincisprezece ani devin pe viaţă, dat fiind climatul social în care trăim. Asemenea legi nu sunt fundamentul vindecării. Ele au ca scop să ofere un oarecare confort mintal publicului.

Mi-am găsit parte din vindecare în întinderea unei mâni de ajutor altora, oferind speranţă şi încurajare, în ciuda animozităţii şi descurajării cu care se confruntă delincvenţii sexuali, ca şi alţii care nu au acţionat ca cei dintâi, din cauza luptelor lor sexuale. Doar în ultimii câţiva ani le-am scris mii de scrisori celor care au contactat Broken Yoke Ministries, căutând ajutor. Din scrisori a venit ideea unui newsletter bilunar, Into the Light, care discută variate aspecte ale atracţiilor adult/copil şi drumul spre eliberare. Aceleaşi scrisori stau în mare parte la baza acestei broşuri.

Nu este intenţia acestei scurte scrieri să fie un răspuns legal cu autoritate, sau un răspuns medical la problemele complexe cu care se confruntă societatea cu privire la această topică. Broşura are ca intenţie să fie un mod de a promova cel puţin o anumită măsură de înţelegere, în timp ce oferă un instrument simplu pentru noi toţi cei care ne confruntăm cu acest subiect atât de dificil. Fiindcă L-am văzut pe Dumnezeu ca centrul călătoriei mele spre vindecare, Dumnezeu va fi de asemenea chiar în miezul a ceea ce vă voi face cunoscut.

Să începem

Ca eu să scriu despre pedofilie şi efebofilie ar putea fi văzut ca o încercare de a găsi un mod de a scuza sau minimaliza gândurile şi acţiunile mele din trecut. Oamenii raţionali normali pot să se crispeze de mânie doar la sugestia de a afla sau de a citi despre un adult care este sau a fost atras de copii. Distanţarea proprie este adesea prima reacţie, urmată de o indignare îndreptăţită.

Scriu cu speranţa că cititorul se află fie în poziţia de a-i păsa destul pentru a ajuta la aducerea schimbării pentru altcineva, fie se luptă el însuşi, vrând să vadă cuvinte care descriu simţăminte de care este prea ruşinat pentru a le împărtăşi. Am învăţat din propria mea viaţă că discreţia sau tăcerea au făcut posibil genul de abuz pe care niciun copil nu ar trebui să-l îndure. În profunzimea rugăciunilor mele, Îl simt pe Dumnezeu rostind cuvintele: „Dacă nu mai sunt secrete, nu mai este abuz. ”

Câteva definiţii de bază… aşa cum le înţeleg eu

Adulţii care au o atracţie adictivă faţă de copii sunt diagnosticaţi clinic ca pedofili sau efebofili. Diferenţa dintre cele două cuvinte este o problemă de vârstă şi de dezvoltare sexuală a copilului faţă de care sunt atraşi. Totuşi, „pedofil” pare să fie un termen universal acceptat pentru toţi adulţii care au atracţie faţă de copii.

Pedofilii sunt atraşi de copii prepuberali. Aceasta îi include pe toţi cei de la bebeluşi la adolescenţi, cu condiţia ca acei copii să nu fi ajuns la pubertate. Efebofilul se focusează pe băieţi şi/sau fete care au ajuns la pubertate, au experimentat unele din schimbările fiziologice comune pubertăţii, dar sunt mai mult ca un copil decât ca un adult.

Manualul de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale (DSM-IV) oferă următoarele criterii pentru diagnosticarea pedofiliei:

În mod repetat, pentru cel puţin 6 luni, pacientul are intense dorinţe, fantezii sau comportamente sexuale cu privire la activitatea sexuală cu un copil imatur sexual (de obicei în vârstă de 13 ani sau mai puţin). Aceasta cauzează o nefericire importantă şi aduce prejudicii muncii, funcţionării sociale sau personale. Pacientul are 16 ani sau mai mult, şi este cu cel puţin 5 ani mai în vârstă decât copilul.

Pe baza sutelor de scrisori pe care le-am primit în misiune, de la bărbaţi care se află în prezent în închisoare pentru molestarea copiilor, există o diferenţă apreciabilă în intensitatea dorinţelor lor sexuale pentru copii. Unii deţinuţi au raportat că au avut foarte puţin interes şi/sau dorinţă sexuală pentru copii, înainte de a-i da curs în fapt. Alţii au împărtăşit că de-abia dacă s-au gândit la altceva în fiecare zi.

Prin urmare primul grup nu ar îndeplini inevitabil cerinţa frecvenţei din DSM-IV, şi prin definiţie nu ar trebui să fie definiţi ca pedofili. În cazul meu, atracţia şi dorinţa de a fi cu băieţi ieşea la suprafaţă cel mai adesea în perioadele de stres şi izolare, dar era aproape inexistentă când viaţa mergea bine.

Totuşi, eticheta diagnosticării ca pedofil este pusă în general oricui sugerează sau iniţiază un contact sexual nepotrivit cu un copil. Dacă restaurarea şi schimbarea sunt un rezultat dorit al tratamentului, practica prezentă de etichetare face procesul mai dificil, iar în unele cazuri imposibil. Ofer acest comentariu fiindcă lumea medicală crede în prezent că nicio schimbare nu este posibilă pentru pedofilul diagnosticat clinic. Sistemul de convingeri formează nucleul multor programe de tratament.

Totuşi, dacă eticheta descrie cu acurateţe un individ, ar trebui acest diagnostic să dicteze o viaţă fără speranţă pentru schimbare? Ar trebui cineva care nu s-a exprimat în comportament, să devină delicvent sexual doar fiindcă nu are altă alegere, dat fiind diagnosticul? Întâlnind pe unii care nu s-au exprimat în comportament, am un mare respect pentru ei şi i-am încurajat puternic să continue pe calea pe care au ales-o.

Bruce McCutcheob a scris o broşură excelentă în seria produsă de Exodus International, intitulată „Consilierea pedofilului”. Scrisă mai mult pentru cei care consiliază, broşura oferă cu adevărat o tratare aprofundată a definiţiilor clinice şi este foarte utilă.

De ce eu?

Indiferent cât de mult citesc despre subiectul pedofiliei şi efebofiliei, indiferent cât de multă cunoaştere simt că dobândesc, întrebarea de bază rămâne: „De ce eu? ” Cele mai multe scrisori pe care le primesc şi conversaţiile pe care le port cu alţii care se luptă cu aceasta, includ în cele din urmă această întrebare. Poate că alţii şi eu sperăm cu adevărat că răspunsurile ar face ca lupta să dispară. Răspunsurile în sine nu vor aduce libertatea, dar vor face călătoria mai uşoară.

Deci cum am ajuns aşa?

În inima fiecăruia care este atras de copii, există un copil pierdut. Ceva s-a întâmplat acelui copil, ce nu ar fi trebuit să se întâmple. Cu adevărat, nu cred că pedofilia sau efebofilia sunt caracteristici genetice. Aceste caracteristici sunt produse secundare a ceea ce alţii au ales să ne facă, ca şi a ceea ce noi am ales să ne facem nouă înşine. Toate alegerile sunt soluţii, uneori bune şi uneori rele, dar întotdeauna, un răspuns la o nevoie legitimă.

Când eram copil, am fost învăţat că Dumnezeu m-a făcut după chipul şi asemănarea Sa. Acea legătură cu Dumnezeu a eliminat orice posibilitate că El ar crea o stare/persoană care nu ar avea altă alegere decât să le facă rău altora. Acceptarea acestei convingeri mi-a permis să-L văd pe Dumnezeu ca sursa schimbării, fiindcă nu a fost niciodată intenţia lui Dumnezeu să devin molestator.

În opinia mea, rădăcina pedofiliei şi efebofiliei este esenţialmente aceeaşi: un copil este cumva separat de sine în timpul copilăriei, crescând la maturitatea biologică, dar blocat fie în nevoia de a găsi conexiune cu copii (şi cu propria copilărie pierdută), fie în inabilitatea de a exista în lumea adulţilor.

„Niciun bărbat normal (sau nicio femeie normală) nu ar trebui să facă un asemenea lucru! ” este un comentariu pe care îl aud de la oameni care îşi exprimă dezgustul faţă de ultimul caz raportat de molestare a unui copil. Dacă iau acest comentariu după ceea ce pare a fi, trebuie să examinez ce l-ar face pe individ să nu fie normal.

Separarea violentă

„B” a scris: „Întreaga mea copilărie a fost plină de teamă. Tatăl meu mă controla prin mânie şi intimidare. Nu m-a forţat niciodată fizic să mă supun lui, dar m-a forţat cu adevărat să pretind că îmi plăcea ceea ce îmi făcea, şi că vroiam să o facă.

Cred că inabilitatea mea de a-mi exprima adevăratele sentimente despre ceea ce mi se întâmpla şi despre faptul că eram forţat să mă comport ca şi cum îmi plăcea, m-a lăsat cu multe răni emoţionale profunde. Puţinele dăţi când am încercat cu timiditate să vorbesc sincer despre situaţia mea, au fost devastatoare. Reacţia violentă a tatălui meu, gălăgia şi delirul lui au fost atât de înfricoşătoare pentru mine, încât am învăţat repede să fac orice spunea, fără obiecţii.

Teama era tovarăşul meu constant: teama de tatăl meu, teama de a fi expus, teama că mama mea ar afla ce se întâmpla, teama de a avea prieteni şi apoi de a-i pierde, şi teama de a fi singur. ”

Separat de propria lui masculinitate din cauza abuzului sexual din partea tatălui său, acest bărbat a devenit izolat şi de grupul tovarăşilor de aceeaşi vârstă. A devenit deconectat, iar în cele din urmă a devenit el însuşi molestator. Alţii, ca „B”, se văd în cele din urmă ca murdari şi de neiubit, fiindcă şi-au pierdut inocenţa cu cineva care a avut putere asupra lor.

„R” mi-a explicat odată cum a trecut linia de la a fi doar atras de copii, la a-i abuza în acest fel. „Când mă uitam la ea, tot ce puteam să văd era inocenţa ei. Simplul fapt că eram cu ea, mă făcea să mă simt bine. Dar aceasta nu a durat. Am descoperit că după un timp am devenit supărat fiindcă ea era inocentă, iar eu nu eram. Dumnezeu nu m-a protejat când am avut nevoie de protecţie, deci am decis să-i fac ei ceea ce mi se făcuse mie. ”

„E” a împărtăşit: „Trăind în iad toată viaţa mea, este dificil să-mi imaginez vreun fel de paradis. Amândoi părinţii mei erau alcoolici. Tatăl meu m-a abuzat sever din punct de vedere fizic, mental şi emoţional, din fragedă copilărie, până ce mama mea s-a despărţit de el când eu aveam şapte ani. Ea a intrat într-o relaţie sexuală cu mine când eram în vârstă de opt ani. Această «relaţie» a fost progresivă şi a continuat paisprezece ani, până la moartea ei din cauza unei boli a ficatului legată de alcool. ”

Cele trei exemple pe care vi le-am făcut cunoscute au toate un lucru în comun – copilăria pierdută. Niciunul din aceşti indivizi nu aşteptă să fie iertat pentru actele de molestare doar fiindcă ei înşişi au fost abuzaţi, dar toţi trei au învăţat să recunoască că amploarea răului făcut lor a fost semnificativ pentru propriile lor tipare abuzive.

Separare non-violentă

Ar fi incorect şi grotesc de fals să afirm că toţi cei care sunt atraşi de copii sunt rezultate ale abuzului şi neglijării extreme. Am întâlnit părinţi ai unor molestatori aflaţi în prezent în închisoare – oameni care au rămas lângă fiii lor când toţi ceilalţi au fost surzi la orice cerere de ajutor. În general, mulţi părinţi ai molestatorilor poartă o povară de vină care poate să fie sau să nu fie întemeiată. Totuşi, niciun părinte nu este lipsit de defecte; toţi părinţii fac greşeli; şi toate greşelile au consecinţe.

Fiecare copil este respins la un moment sau altul în perioada creşterii, fie acasă, fie pe terenul de joacă sau în clasă. Nu este nevoie decât să priveşti copiii la joacă, pentru a vedea că ei înşişi sunt capabili să le facă rău altor copii, să-i respingă şi să-i ostracizeze pe alţii, dacă nu pentru un alt motiv, măcar pentru că nu îi plac. Cel care reprezintă ținta dispreţului este împins în afara societăţii copilăriei, împreună cu alţii care au fost și ei respinşi. Ani de zile mai târziu, amintirile celor puşi deoparte evocă durerea şi poate mânia.

„M” s-a confruntat cu provocări fizice când era mic şi a trecut prin operaţii de mai multe ori, pentru a corecta o varietate de probleme. Şi-a acceptat limitările fizice şi a supravieţuit, dar supravieţuirea a venit cu un cost. Nu era ca băieţii din jurul lui. Nu putea face toate lucrurile pe care le făceau ei.

A început să fumeze la o vârstă fragedă, iar apoi a trecut la droguri. Nu a durat mult până ce „M” a avut probleme la şcoală, în cele din urmă fiind exmatriculat pentru o vreme. „M” a scris că era intim din punct de vedere sexual atât cu băieţi, cât şi cu fete, dar că interesul lui principal era pentru băieţi. Ca în cazul multor altora, crescând, atracţiile sexuale şi ocaziile pentru intimitate ale lui „M” s-au fixat asupra băieţilor. Arestarea şi închisoarea au reprezentat doar o chestiune de timp.

În cazul meu, activitatea sexuală nepotrivită, iniţiată de băieţi mai mari, a început să aibă loc când eu aveam şapte ani şi a continuat în anii adolescenţei, când am participat cu mai multă plăcere sau am iniţiat eu activitatea.

Primul an la liceu l-am petrecut la un seminar şi a fost, în multe privinţe, unul din cei mai fericiţi ani ai tinereţii mele. Totuşi, cu o săptămână înainte de terminarea anului şcolar, am fost exmatriculat din cauză că m-am autosatisfăcut cu alţi elevi, fiind văzut ca iniţiatorul activităţii şi cerându-mi-se să plec. Tatăl meu a plâns – o amintire care nu m-a părăsit până în ziua de astăzi.

Victimele mele aveau în general între paisprezece și șaisprezece ani – o focalizare despre care terapeuţii mi-au spus că este direct legată de evenimentele pe care tocmai le-am descris. Părinţii mei nu m-au abuzat, nici nu au dat greş în a-mi împlini nevoile, dar eu am văzut comportamentul meu şi ruşinea pe care le-am adus-o ca pe o falie tăcută, dar cel puțin pentru mine întotdeauna prezentă între noi.

Aveam şaisprezece ani când a murit tatăl meu. În unele moduri, rușinea mea a fost ca o pată pe care nu am putut-o spăla, iar moartea lui a închis uşa pentru genul de comunicare de care aveam atâta nevoie să mi-o ofere.

Raportarea la lumea adulţilor

Există variaţii în tipul de separări pe care tocmai le-am descris, dar cele mai multe diferenţe pot fi atribuite circumstanţelor caracteristice ale unui copil anume. Alte separări devin evidente când copilul caută să-şi ocupe locul în lumea adulţilor. Atât timp cât viaţa este luminoasă, iar tensiunile sunt la un minim, să fii adult nu este rău.

„W” a venit dintr-o familie destul de disfuncţională, făcuse nişte greşeli în adolescență, dar a crezut că starea de om căsătorit i-ar da în sfârşit respectabilitate, ceea ce dorea atât de mult.

Primii ani ai căsătoriei au mers bine. El şi soţia lui au devenit părinţii unei fetiţe ale cărei nevoi erau insistente şi dincolo de ceea ce fiecare părinte credea că putea împlini. Certurile erau un eveniment zilnic, iar „W” a început să bea ca să scape. Soţia lui dorise un cavaler în armură strălucitoare, un bărbat care ar fi lucrat atât de mult, încât ea să poată avea o căsuţă la ţară. Faptul că el bea o dezgusta, iar avansurile lui în dormitor erau tot mai nedorite.

Într-o noapte când fiica lor avea cam cinci ani, soţia lui a ieşit în oraş seara şi i-a spus să aibă grijă de copil până la întoarcerea ei. „Câteva beri nu vor face niciun rău”, şi-a spus el şi s-a aşezat să privească la televizor – cu fiica lui în poală. Aceea a fost noaptea când a început totul. Aceea a fost noaptea care avea să continue mai mult de un an, până ce fata i-a spus mamei.

Liber de efectele continue ale alcoolului, „W” a recunoscut în sfârşit vătămarea pe care o produsese fiicei şi soţiei lui. Şi-a văzut comportamentul nepotrivit cu fiica lui ca un mod de a ajunge din nou la soţia lui, fiindcă îi respinsese avansurile sexuale. Iar când nu era băut, agoniza.

„Nu am făcut nimic! ”

Când eram copil, un profesor m-a luat la o parte, arătând ceva ce alţii au spus că făcusem greşit. Când am protestat că nu făcusem ce sugera el, a răspuns: „Nu iese fum fără foc. ” Au trecut mulţi ani din acea zi, dar acel comentariu rămâne o afirmaţie puternică despre atitudinile pe care le au oamenii pe baza a puţin mai mult decât observarea vizuală a altora.

Când vorbesc unui grup despre molestarea copiilor, fac uneori afirmaţia că îmi scriu cerând ajutor bărbaţi care nu au acţionat niciodată conform sentimentelor lor sexuale faţă de copii. Doar câţiva din audienţă nu au nicio reacţie. Restul ridică o sprânceană, se mişcă în scaune, se uită unul la celălalt sau îmi aruncă o privire care afirmă clar: „Pur şi simplu, nu este posibil. ” Dar îmi menţin afirmaţia, fiindcă eu cred în aceşti bărbaţi care se luptă.

„C” mi-a vorbit prima oară în urmă cu cinci sau şase ani. În timp ce stăteam lângă el pe veranda din faţă a unei clădiri, aşteptând să înceapă, se uita la mine ca şi cum îşi aduna curajul necesar. Când în cele din urmă a făcut-o, povestea lui a reieşit într-o năvală de cuvinte.

La sfârşitul adolescenţei, i s-a cerut să ajute împreună cu tinerii bisericii lui şi să predea un studiu biblic copiilor mai mici. Cei mici, a spus el, erau încrezători şi iubitori, cuprinzându-l cu braţele pe după gât sau vrând să stea în poala lui. Spre marea lui nefericire, s-a trezit de multe ori că în acele momente era excitat sexual. I-a spus pastorului ce se întâmpla şi au fost de acord să pună capăt implicării lui cu copiii.

„C” nu făcuse nimic, dar aceea era doar o parte a problemei, o parte mică. Principala lui preocupare era chiar faptul că avea sentimente nedorite. Totuşi, cea mai mare teamă a lui era că ar fi putut abuza un copil. A trecut ceva timp de când am auzit ultima oară de „C”, dar când mă gândesc la el, rugăciunea mea este ca Dumnezeu să îi dea suficient har ca să reziste ispitei nedorite.

Acum câţiva ani am cunoscut un alt bărbat, „D”. Nu păstrăm un contact apropiat, dar am reuşit să vorbim de câteva ori pe an. Prima întrebare pe care i-o adresez este de obicei: „Ce mai faci? ” şi amândoi înţelegem că întrebarea înseamnă: „Ai trecut graniţele pe care ţi le-ai stabilit? ” Răspunsul lui este un „nu” ferm, dar urmează o scurtă descriere a vremurilor bune şi a celor nu atât de bune din viaţa lui. Precum „C”, acest bărbat blând dă înapoi de frică la simplul gând că ar putea abuza un copil.

„D” merge regulat la un terapeut în care are încredere şi simte că face progrese. Un progres important a avut loc ca rezultat al unei relaţii pe care a stabilit-o cu un membru în vârstă al bisericii lui. Bărbatul în vârstă (descris ca un „tip de bunic”, plin de înţelepciune şi nejudecându-i pe alţii) i-a făcut lui „D” un compliment în una din conversaţiile lor recente. Efectul a fost diferit de tot ce cunoscuse „D” înainte. Bărbatul în vârstă îi confirmase locul ca bărbat în relaţia lor, distrugând, fărâmă cu fărâmă, inabilitatea lui de a se accepta ca bărbat.

Există un tipar?

Oricare ar fi cauza de bază a pedofiliei sau efebofiliei, văd într-adevăr un tipar care există în aceia dintre noi care se confruntă cu atracţia faţă de copii (vezi diagrama). Cu cât mă uit mai mult la acest tipar, cu atât sunt mai convins că în designul său se află răspunsul pentru vindecare semnificativă şi schimbare.

Un adult atras de copii nu se naşte cu aversiune faţă de adulţi, dar în timp ajunge să se simtă respins în lumea lor. Aceasta s-ar putea datora tipurilor de abuz şi separare menţionate mai devreme. Este, de asemenea, posibil ca eforturile făcute pentru a deveni parte integrantă în lumea adulţilor să fie primite cu respingere – adevărată sau percepută. Respingerea nu este ceva nou; rădăcinile ei sunt ferm ancorate în copilăria individului.

Învelișul care înconjoară lumea adulţilor este o structură impunătoare pentru un asemenea individ; nu va face eforturi pentru a pătrunde prin ea. Lumea copiilor are şi ea graniţele ei, dar datorită poziţiei unui adult în ea, este posibil să intri fără prea multă dificultate. Copiii au încredere în adulţi pentru protecţie şi recunosc că, pentru a avea nevoile împlinite, adesea trebuie să se supună autorităţii unui adult.

Nu durează mult până ce adultul realizează că nevoile lui sunt împlinite în lumea copiilor mult mai uşor decât ar putea fi vreodată împlinite în lumea adulţilor. Totuşi, încrederea trădată de asemenea adulţi este o încredere care va fi dificil de restaurat.

Paşi spre libertate

Confruntarea cu trecutul

Dintre barierele în calea vindecării unui adult atras de copii, niciuna nu este mai dificil de tratat decât confruntarea cu trecutul, fie în calitate de victimă, fie în calitate de abuzator. Se spune că delincventul sexual care nu reușește să o facă se află în negare, refuzând să accepte responsabilitatea pentru vătămarea făcută lui sau victimei lui. În ceea ce îi privește pe cei aflaţi în programele de tratament din închisori, legea cere ca delincventul sexual să recunoască faptul că a abuzat copilul, să caute modalități de a evita o recădere şi să recunoască semnele riscului potenţial în viaţa de zi cu zi. Din nefericire, nu există un tratament unitar care să recunoască abuzul pe care un delincvent sexual este posibil să-l fi suferit în copilărie. Într-adevăr, orice admitere a unui abuz suferit de un delincvent în cadrul tratamentului, este adesea etichetată ca negare.

Scriptura spune: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. ” (Iacov 5: 16 Italicele îmi aparţin. ) În momentul în care un om mărturiseşte că a păcătuit faţă de cineva, legătura secretului este ruptă, iar povara ruşinii este ridicată. Nu sugerez că o asemenea confesiune este un lucru uşor de făcut, fiindcă nu este.

Puţine comportamente sau stări sunt păstrate atât de mult în întuneric personal şi în secret, ca faptul că cineva este atras sexual de copii. Motivele pot să includă:

• Teama de respingere şi de alienare faţă de familie, prieteni şi societate în general

Cei care îşi fac cunoscută lupta unui specialist sau membru al familiei, în speranţa de a primi ajutor, se tem că vor fi priviţi cu suspiciune şi trataţi ca incapabili de a menţine graniţele potrivite. Nu multe familii ar fi capabile să se descurce suficient de bine cu această problemă, pentru a oferi ajutorul căutat.

• Închisoare/temniță

Deși sunt pe deplin de acord cu drepturile societăţii şi cu o sentinţă dreaptă de închidere a celor care molestează, cei care nu şi-au exprimat sentimentele în comportament se tem să-şi facă cunoscute luptele cuiva, datorită potenţialului unor acuzaţii nejustificate. Cei care le-au exprimat în comportament, trebuie doar să citească ziarul sau să asculte ştirile ca să afle ce îi aşteaptă probabil. Ajutorul vine foarte repede când te confrunţi cu realitatea.

• Teama de a se găsi faţă în faţă cu abuzul suferit în copilărie

Adulţii care au fost abuzaţi nu sunt niciodată complet liberi de efectele abuzului suferit, iar confruntarea cu abuzul poate fi extrem de dureroasă. Încrederea pe care au avut-o în cineva a fost trădată; trupul lor a fost violat; iar dreptul lor de a avea o înţelegere sănătoasă a sexualităţii a fost pus în pericol. Când ei înşişi se luptă cu gânduri nepotrivite faţă de copii, copilul din interior nu este niciodată departe de miezul acelor gânduri, deşi s-ar putea ca ei să nu fie conştienţi de asta.

• Convingerea că un pedofil/efebofil „nu se poate schimba”

Pentru cineva care se luptă cu o atracţie nepotrivită faţă de copii, atracţia nu este ca atunci când te trezeşti având gripă. Un drum la doctor şi nişte medicamente de la farmacie ar putea readuce sănătatea, dar niciunui medicament nu i se face reclamă pentru o asemenea stare. Atracţiile pe care le simt sunt înspăimântătoare în ramificaţiile lor – destăinuirea este văzută ca amplificând problema, în loc să o rezolve. Fiindcă mass-media şi, de asemenea, lumea medicală afirmă: „Nu se poate face nimic”, cel care se luptă întreabă: „De ce să agravez lucrurile, devenind cunoscut în mod public ca «unul din acei oameni dezgustători»? ”

• Convingerea greşită că asemenea atracţii sunt normale

Chiar am vrut să omit aceasta ca motiv, dar nu am putut să o fac. Asociaţia Nord-Americană a Dragostei Bărbat/Băiat (NAMBLA), de exemplu, susţine în mod public că relaţiile sexuale adult-copil sunt „sănătoase”. Ţelul său este să „pună capăt opresiunii bărbaţilor şi băieţilor care au relaţii consensuale reciproce”. Mi-ar plăcea să cred că asemenea indivizi nu există, dar ei există, deşi în general nu îşi fac cunoscute convingerile.

Un exemplu personal

Prima dată când am molestat un băiat, nu-mi venea să cred ce am făcut. Nu puteam scăpa de senzaţia de greaţă din stomac. Când a avut loc abuzul, nu am putut să-i mărturisesc viitoarei mele soţii, deşi vroiam foarte mult să o fac. Imaginea ei despre mine era cea pe care o creasem special pentru ea şi pentru alţii; ceea ce făcusem, era cealaltă latură a mea, „secretul meu”. Cele două laturi se luptau pentru control, dar amândouă erau de fapt sălașuri ale întunericului, iar singura lumină pe care am „văzut-o” era în panica pe care o simţeam. Era totuşi o lumină, dar ar fi putut la fel de bine să fie descrisă ca o voce interioară. Ea mă chema să resping ceea ce făceam.

Mi-am mărturisit cu adevărat păcatul, dar mărturisirea a purtat marca secretului. Cu timpul, teama şi panica pe care le-am avut în acea zi au făcut loc unei atitudini aproape delăsătoare, de genul „nu se va mai întâmpla”. Exista totuşi o bunătate de bază în lucrurile pe care le căutam. Vroiam să fiu un profesor dedicat, un frecventator credincios al bisericii şi un soţ/tată iubitor. Uneori ştiu că reuşeam în aceste domenii, dar cel mai adesea făceam lucruri bune pentru a primi recunoaştere şi acceptare. Cu alte cuvinte, prea adesea ceea ce spuneam şi făceam era pentru spectacolul public şi pentru câştigul personal.

Fiind incapabil să mă raportez la alţi bărbaţi, fiind condus de adicţia pentru pornografie şi manipulându-i pe alţii pentru a împlini ceea ce eu credeam a fi nevoile mele legitime, viaţa mea devenea tot mai deprimată. Lumina era încă acolo, arătându-mi ceea ce făceam cu o claritate dureroasă. În loc să privesc, mi-am ferit ochii şi mi-am şters lacrimile.

Ultimul lucru pe care vroiam să îl fac era să admit faţă de cineva adâncimile depravării mele. Când am fost arestat în 1985, cele două imagini ale mele au intrat în coliziune în presă, în biserica mea şi, cel mai dureros, în familia mea. Secretul nu mai era un secret, dar drumul spre vindecare începuse, chiar dacă nu părea foarte vindecător la început. Fiindcă nu fusesem capabil să-mi mărturisesc deschis păcatele pe cont propriu, alţii au făcut mărturisirea iniţială pentru mine. Pe cât de dureros poate să fie, pe cât de înspăimântătoare pot fi consecinţele, dezvăluirea este uşa prin care trebuie să treacă toţi cei care au atracţie nepotrivită faţă de copii. Secretul este legătura care trebuie ruptă, iar confruntarea cu trecutul este oglinda pe care o va folosi Dumnezeu pentru a aduce adevăr şi vindecare.

Găsirea unui terapeut/sistem de sprijin

Avocatul meu mi-a sugerat un terapeut; un bărbat care era un membru respectat al comunităţii medicale şi care avea şi ceva experienţă cu tribunalul. Totuşi, mersesem la un alt terapeut cu câţiva ani înainte, un om plăcut şi încurajator, dar prea dornic să mă lase să perseverez în atitudini la care ştiam că trebuia să renunţ. Când mi-a devenit clar că lucrurile nu se vor schimba cu adevărat, pentru mine întâlnirile noastre şi-au pierdut în mare parte sensul şi le-au pus capăt câteva luni mai târziu.

Pe baza experienţelor pe care le-am avut eu și cei care mi-au scris, le-aş oferi următoarele sugestii celor care caută ajutor:

• Întreabă oamenii în care ai încredere (pastori, medici etc. ) pe cine ţi-ar recomanda. Nu trebuie să spui mai mult decât că treci printr-un stres serios în viaţa ta şi că ţi-ar plăcea să primeşti ajutor de la un psiholog sau de la un psihiatru. Un profesionist nu ar trebui să trateze niciodată o asemenea cerere cu uşurinţă, iar cei mai mulţi ar încerca să-ţi dea numele cuiva pe care s-au bazat în trecut.

• Majoritatea terapeuţilor oferă o şedinţă de „tatonare” – un timp în care tu pui întrebări, iar terapeutul află ce nevoie ai. Recomand ca declararea scopurilor tale să fie prezentată printr-o simplă întrebare. De exemplu, „Mă lupt de ceva timp cu o atracţie nepotrivită față de copii şi vreau eliberare. Cred că toate lucrurile sunt posibile cu Dumnezeu, dar ştiu că rădăcinile acestei stări pot fi adânci. Nu am dat curs sentimentelor mele. Mă poţi ajuta să-mi ating scopul? ” Dacă răspunsul terapeutului arată lipsa oricărui succes consistent într-un astfel de tratament, ascultă ce-ţi spune, dar caută un alt terapeut. Terapeutul meu a admis adesea că nu este de acord cu tot ce cred eu, dar îmi este alături şi mă asistă, făcând tot ce poate pentru a mă ajuta să-mi împlinesc scopurile.

• Dacă simţi că nu poţi împărtăşi afirmaţiile de mai sus faţă în faţă, telefonează dintr-o cabină telefonică.

• Unii din cei mai minunați oameni din lume sunt oamenii în vârstă, care au văzut multe în viaţă şi cunosc realitatea luptei prin care treci. Ia în considerare stabilirea unei relaţii cu cineva pe care îl respecţi; petrece timp cu acel om, fără să scoţi la suprafaţă prea devreme lupta ta. Poate îţi aminteşti de „D” dintr-o secţiune de mai sus a acestei broşuri şi de speranţa pe care a experimentat-o el printr-o asemenea relaţie.

Orice spui poate şi va fi…

Din câte cunosc, nu există state unde aflarea despre molestarea unui copil poate fi ascunsă fără a exista consecinţe legale negative. „F” a scris: „Dacă aş fi ştiut că pastorul meu va chema poliţia, nu i-aş fi spus niciodată nimic. ” În scrisoarea mea de răspuns, am încercat să-l fac pe „F” să înţeleagă legea cu privire la asemenea chestiuni şi să se concentreze pe ciclul abuzului, care trebuia oprit.

Precum am afirmat anterior, primirea ajutorului vine imediat pentru cei care au dat curs atracţiilor, atunci când se confruntă cu realitatea unei arestări şi a unei posibile perioade de închisoare. Să fii raportat pentru că ai admis contactul sexual cu un copil, poate să pară chiar o trădare a încrederii. O foarte nefericită realitate a dezvăluirii este că dacă ar avea loc o arestare, nu există garanţia unui suport pe termen lung din partea nimănui (terapeut, familie, prieteni sau membri ai bisericii). Dar când nimeni nu pare să fie prezent, Dumnezeu este. „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare. ” (Isaia 41: 10)

„Este prea mult. ”

Cu câţiva ani în urmă, într-o seară am primit un apel. Bărbatul s-a prezentat şi a început să-mi povestească despre recenta arestare a fratelui său mai mic pentru molestarea unui copil şi despre disperarea profundă care îi cuprinsese pe toţi în familie. Am vorbit cam o oră – cel mai mult despre ce simţea fratele lui, despre lipsa oricăror indicii aparente că aceasta era o problemă pentru fratele lui şi despre trecutul meu. Conversaţia s-a terminat cu rugăciune şi cu speranţa că fratele lui va suna a doua zi. Nu a făcut-o.

Câteva zile mai târziu, bărbatul a sunat din nou, ca să-mi spună că fratele lui s-a sinucis. Am vrut să rostesc cuvine care să aibă sens pentru el, dar ele nu au venit. M-am simţit ca un ipocrit în ceea ce privea chemarea mea la misiune, fiindcă nu am rostit o rugăciune. Amândoi am spus doar că ne vom ruga unul pentru celălalt, iar apoi am închis.

Mânie. Confuzie. Tristeţe adâncă. Aceste emoţii şi altele s-au amestecat, în timp ce mă gândeam la tânărul care nu a crezut că va putea supravieţui la ceea ce credea el că va deveni viaţa lui. Alţii au făcut aceeaşi alegere de neschimbat, iar mulţi alţii, inclusiv eu, s-au gândit la sinucidere, ca urmare a expunerii celei mai secrete ruşini a lor.

De fiecare dată când mă gândesc că este nevoie să-mi zugrăvesc casa, treaba de făcut aproape că mă copleşeşte. Atât de multă muncă! Atât de mult timp preţios, care ar putea fi folosit mai bine pentru relaxare sau pentru a face ce vreau să fac! Apoi este scara pe care trebuie să o mânuiesc şi orele în care îmi voi ţine trupul strâns lipit de bare, cu degetele unei mâini albite din cauza încleştării şi cu cealaltă mână cufundată într-o găleată, şi împrăştiind apoi cât de multă vopsea pot, înainte de a relua procesul. Dar câte o scândură o dată, câte o latură o dată, treaba este făcută.

Nu cunosc pe nimeni care să lupte împotriva unei atracţii nepotrivite faţă de copii și care să nu vrea ca problema să dispară pur şi simplu. Totuşi, unii văd tratamentul şi paşii de urmat pentru schimbare, ca pe un motiv de a da la o parte orice şi pe oricine din calea ţelului lor. Prin acţiunile lor, anunţă că au pus de o parte „viaţa normală”, până ce vor simţi că și-au atins scopul.

Viaţa nu este aşa. Viaţa merge înainte. Dacă am învăţat ceva în umblarea mea, este că Dumnezeu creează locaşuri de vindecare atunci când eu sunt cel mai bine în stare să particip. Uneori, scriind o scrisoare unui deţinut, Domnul îmi deschide ochii la ceva ce nu înţelesesem înainte. Ocazional, imaginea uneia din victimele mele apare înaintea ochilor mei şi îmi doresc să fug de ea. Este prea multă durere evidentă în ochii victimei, este prea mare nevoie să recunosc că eu am fost cauza durerii sale. Dumnezeu îmi dă curajul să-mi mărturisesc vina, iar apoi îmi aminteşte că, deși El m-a iertat, victima suferă consecinţele acţiunilor mele. Nu pot să schimb asta, dar mă pot ruga pentru victimă.

Acum încotro?

Unul din cele mai frustrante aspecte ale acestui gen de luptă este sentimentul aproape complet de izolare care o înconjoară. Din când în când, cineva îmi aminteşte că în anii de început, Alcoolicii Anonimi s-a confruntat cu luarea în derâdere din partea celor care nu beau. Visul pentru cumpătare a prevalat. Există o întâlnire Alcoolicilor Anonimi în fiecare oraş important, iar în fiecare minut al fiecărei zile, undeva, în lume, cineva care se luptă cu alcoolismul ia legătura cu un iniţiator.

Pentru cineva care se luptă cu o atracţie nepotrivită față de copii, o cădere este mai mult decât o simplă „alunecare” care poate fi dată la o parte cu genul de răspuns: „Chiar nu am vrut! Hai să uităm ce s-a întâmplat! ” În acelaşi timp, tratamentul se bazează adesea pe ideea că o cădere este inevitabilă şi că ţelul este menţinerea unui comportament lipsit de risc, nu schimbarea.

Sistemul meu de convingeri vede schimbarea venind şi prin tratamentul tradiţional: prin stabilirea graniţelor potrivite, definirea şi implementarea unui plan de prevenire a căderii şi stabilirea dării de socoteală. Toate acestea cer o sinceritate brutală față de sine. În acelaşi timp, credinţa îmi dă convingerea că identitatea mea nu este de molestator de copii, ci de bărbat capabil să molesteze copii. În opinia mea, perspectiva din prezent a lumii mă defineşte ca acelaşi bărbat arestat în 1985, fără nicio speranţă de a avea vreodată o altfel de identitate.

Dată fiind această etichetare descurajatoare, aceia dintre noi care ne luptăm cu o atracţie nepotrivită faţă de copii (fie că am dat curs atracţiei, fie că nu), trebuie să ne ţinem strâns de adevărul dragostei transformatoare a lui Dumnezeu, de iertarea păcatelor noastre, făcută posibilă prin moartea lui Isus pe cruce, şi de realitatea prezenţei Duhului Sfânt în vieţile noastre. „Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume: eşti al Meu. ” (Isaia 43: 1)

În momentele în care frustrarea şi disperarea caută să-mi invadeze inima, Dumnezeu îmi aminteşte de dragostea Lui. Îmi aminteşte, de asemenea, că schimbarea în care cred nu se va întâmpla fără o participare activă din partea mea. Scriptura confirmă aceasta. Isus a spus: „Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi. ” (Ioan 8: 31-32)

Perspective personale

Cred cu fermitate în modul unic în care Domnul aduce vindecare copiilor Lui. Niciunul dintre noi nu este exact ca altcineva, deci nu ar trebui să constituie o surpriză să văd că ceva funcţionează pentru altcineva, dar nu funcţionează pentru mine. În acelaşi timp, destăinuirea dă naştere speranţei, iar speranţa este un rezultat direct al credinţei. Deci iată câteva lucruri care continuă să fie importante în călătoria mea spre vindecare.

Crede ce este mai bine despre tine!

Prin harul lui Dumnezeu, mă trezesc în fiecare dimineaţă cu o imagine de sine pozitivă. Ceea ce nu este la fel cu a spune: „Sunt reparat, deci să-mi continui viaţa! ” Nici nu am încetat procesul de predare, care a început, în cele din urmă, în ziua arestării mele. Totuşi, înseamnă să mă privesc în oglindă şi să văd reflectarea dragostei lui Dumnezeu. Pot să aleg să cred în lume sau pot să aleg să cred în Dumnezeu. Să crezi în planul lui Dumnezeu înseamnă să crezi în produsul terminat, fără să ştii exact cum se va realiza proiectul. Iar cineva care crede în Dumnezeu nu se află în negare. Dumnezeu nu-mi va permite să fug de consecinţele păcatelor mele; El mă va ajuta să le confrunt.

Ispita nu este păcat, este ispită.

Scopul oricărui tratament nu este absenţa ispitei, ci abilitatea de a face față ispitei. Cu mulţi ani în urmă, am ales mai degrabă să dau curs fanteziilor, decât să le resping sau să le confrunt. Cineva a scris: „Când comiţi, indiferent ce păcat, prima dată, faci din el o opţiune pentru tot restul vieţii tale” şi cu aceasta mă confrunt eu de atunci – învăţând să fac alegeri potrivite.

Să ai încredere exagerată în tine totuşi poate fi foarte periculos. În viaţa mea, aceasta s-ar putea întâmpla dacă mi-aş spune că mă pot deda la fantezie sau că mă pot afla în locuri unde fantezia mi-ar putea fi alimentată. „L”, de exemplu, a scris că nu se exprima cu adevărat în comportament când ceda fanteziilor, fiindcă nu atingea cu adevărat copilul. Răspunsul meu la comentariul lui a fost că se afla doar la o oportunitate distanţă de a o face.

Ispita mă obligă să fac o alegere între ceea ce cred eu că este bine pentru mine (de obicei, o decizie care ţine cont doar de nevoile mele la un moment dat) şi ceea ce ştiu că este bine pentru mine (o decizie luată numai după ce mă uit la consecinţele alegerii pe care sunt pe cale să o iau şi le pun în acord cu Cuvântul lui Dumnezeu). Sunt destul de realist ca să ştiu totuşi că dacă nu mă antrenez zilnic, nu voi fi pregătit să fac față ispitei când va veni. Antrenarea zilnică include, dar nu este limitată la:

• timp petrecut învăţând despre Dumnezeu prin Cuvântul Lui;

• o viaţă de rugăciune activă;

• scrierea gândurilor mele într-un anumit mod (un jurnal de rugăciune, scrisori etc. );

• ascultarea altora când îmi oferă sfaturi;

• punerea de întrebări altora, când îmi vin în minte;

• transparenţa înaintea lui Dumnezeu şi a omului.

Recunoaşterea faptului că mă aflu „în proces”

Uneori primesc scrisori de la bărbaţi aflați în închisoare care mă anunţă că au fost eliberaţi – nu mai au ispite şi nu mai au dorinţe nepotrivite faţă de copii. Ei îşi exprimă marea bucurie, iar eu celebrez împreună cu ei exaltarea pe care o simt. Luni de zile mai târziu vine o a doua scrisoare, plină de remuşcări şi chiar de dispreţ de sine, fiindcă cel în cauză a cedat fanteziei nepotrivite sau s-a autosatisfăcut folosind amintirea circumstanței unui abuz. Împărtăşesc tristeţea pe care o simte, dar îl încurajez să ceară iertare de la Domnul.

Ceea ce fac cunoscut aici nu are intenţia să accentueze inutilitatea atingerii scopului schimbării, la fel cum nu are intenţia să arate că libertatea se dobândește doar spunându-le altora despre victorie. Libertatea se dobândește în deciziile zilnice pe care le fac eu pentru a respinge orice fantezii nepotrivite şi prin faptul că eu cred că fiecare decizie pe care o iau îmi întăreşte hotărârea pentru viitor. Libertatea este acceptarea faptului că sunt mai degrabă o lucrare în proces, decât un produs terminat. Mai bine strigă de bucurie că te află încă în luptă! Un om care a renunţat la luptă este destinat unei vieţi de izolare, personală sau instituţională, ca şi la faptul de a condamna victima la aceeaşi soartă.

Iar toţi oamenii lui Dumnezeu au spus: „Amin! ”

Nimic nu este simplu cu privire la această problemă, nu există reparaţii rapide pentru cel care se luptă cu pedofilia şi, cu siguranţă, nimic nu este uşor pentru cei care îl susţin în lupta lui. Aici este vorba de a crede în puterea lui Dumnezeu de a aduce o viaţă nouă acolo unde moartea este adesea preferată. Iar din experienţa mea de până acum, cel mai clar este vorba de a vedea dincolo de limitări – ale noastre şi ale altora – şi de a te mişca în lumină câte un pas o dată.

Unul din psalmii mei favoriţi declară: „Îmi pusesem nădejdea în Domnul, şi El S-a plecat spre mine, mi-a ascultat strigătele. M-a scos din groapa pieirii, din fundul mocirlei; mi-a pus picioarele pe stâncă şi mi-a întărit paşii. Mi-a pus în gură o cântare nouă, o laudă pentru Dumnezeul nostru. Mulţi au văzut lucrul acesta, s-au temut şi s-au încrezut în Domnul. ” (Psalmi 40: 1-3) Este ceea ce face Domnul pentru mine şi pentru toţi cei care Îl caută. Nu există bucurie în faptul de a avea de dus o asemenea luptă, nu este nicio mângâiere în faptul de a te simţi atât de singur în lume. Dar eu nu sunt niciodată cu adevărat singur, nu-i aşa? Şi există bucurie.

[Bob Van Domelen, When Darkness Isn’t Dark Enough: Help for Adults Attracted to Children. Copyright © Robert J. Van Domelen. Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză este publicat pe site-ul www. brokenyoke. org. ]

Clic aici pentru mărturia lui Bob Van Domelen!