"...în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul."

   Cercetând istoria seculară a omului, putem desprinde cum de la început de vremuri, omul căzut de la părtăşia iniţială cu Creatorul, a practicat un fel de închinare, fie faţă de semenul său superior, fie faţă de o divinitate reală sau imaginară. La începutul conştientizării sale, ca şi astăzi, omul a fost şi este înfricoşat de desfăşurarea forţelor naturii, în faţa cărora el s-a simţit un neputincios, şi atunci frica de aceste forţe i-a dominat viaţa. Când cerul se înnora şi vântul începea să bată, îl apuca frica, căci nu ştia ce îl aşteaptă; belşugul sau moartea. În faţa acestei situaţii de neputinţă, omul a ajuns la concluzia că deasupra acestor forţe, trebuie să existe un spirit sau vreo altă forţă superioară care controlează dezlănţuirea acestor forţe. Se pare ca dintr-un instinct natural care a fost înzestrat de la creaţie, omul a simţit nevoia de a se închina şi aşa a ajuns sa se închine în faţa acestor forţe, cu încercarea de a îmbuna sau domoli pornirea spre rău a acelui pretins spirit. Aceasta a fost aşa-numita religie 'naturală' sau 'primitivă', care apoi s-a dezvoltat în fetişism şi animism, când pentru alungarea spiritelor rele a început practicarea vrăjitoriei - şamanismul. Dar vrăjitoria nu trebuie confundată cu slujba de preot. Vrăjitoria se foloseşte de influenţa duhurilor rele, pe când preotul încearcă sa apropie pe om de o divinitate. Aşa s-au născut miturile şi ritualurile de închinăciune care în general, sunt idei abstracte sau simboluri mistice rupte de realitate, idei prin care s-au născut dumnezeii imaginari. Toate aceste închinări sunt "culte", care se manifestă prin ceremonii şi ritualuri, fiind lipsite de orice spiritualitate şi neavând nimic comun cu "religia", care în mod teoretic ar trebui să lege pe om de Dumnezeu, adică să apropie creatura de Creatorul ei.

   Cultele nu au idei religioase, ci au numai datine şi mituri care se transmit din generaţie în generaţie.

   Antropologul scoţian Sir James George Frazer, considera că: " Eroii şi dumnezeii din mitologie sunt personificarea unor elemente, iar aşa-numitele spirite ale naturii sunt naive intrepretări ale naturii." Psihologul elvţian Carl Gustav Jung susţine că: "Eroii şi dumnezeii din mitologie sunt personificarea unor elemente, iar aşa-numitele spirite ale naturii sunt naive intrepretări ale naturii." Psihologul elveţian Carl Gustav susţine că: "Miturile sunt fundamentate pe visuri şi fantezie, astfel imaginaţia mitologică care se manifestă în ritual, devine un fel de îndrumător al vieţii". Filozoafa americană Susanne Langer, susţie că " Mitul este o expresie metaforică, iar mitul despre soare şi fertilitate, este numai o rudimentară încercare de a explica forţele naturii."

   Miturile, nu pot face deosebirea între spirit sau natură; sau religie şi viaţă; după cum nu pot face deosebire între adevăr şi realitate.

   Termenul de RELIGIE în mod natural este teistic, pentru că include credinţa într-un Dumnezeu spiritual, viu şi personal, cu totul distinct de lumea pe care El a creat-o.

   Adevărata religie este numai aceea care schimbă radical viaţa omului; oferă mântuirea de păcate şi viaţă veşnică cu Dumnezeu.

   Teismul adevărat este monoteistic, adică este credinţa în Unul şi Singurul Dumnezeu adevărat, dar şi teismul are şi alte forme ca: Politeism (credinţa în mai mulţi dumnezei ca de exemplu, cultul greco-roman cu tot pantenonul de zei), Panteism - adică credinţa că Dumnezeu este totul în Univers, adică orice element din natură este dumnezeu, deşi aceasta este mai mult o idee filozofica decât o credinţă; Panenteism - adica credinţa că orice făptură este o manifestare a lui Dumnezeu, aşa cum este învăţătura mişcării "Era nouă" care susţine că omul este dumnezeu; sau ideea de "îndumnezeire" din teologia Bisericii ortodoxe de răsărit.

   Prima formă de închinare a omului înaintea lui Dumnezeu cel viu, Creatorul, înscrisă în Sfânta Scriptură, se poate găsi în jertfa adusă de Cain şi Abel, primii fii ai protopărinţilor noştri, Adam şi Eva.

   Sfânta Scriptură aminteşte cum aceştia au adus Domnului o jertfă, dar nu ne este arătat dacă ei s-au şi rugat. Din aceasta  deducem că omul de atunci se închina lui Dumnezeu în tăcere şi contemplare, şi aceasta fără vreo poruncă din partea lui Dumnezeu, ceea ce explică faptul că închinarea faţă de Dumnezeu, este expresia liberă a unui sentiment uman faţă de divinitate.

   Începutul închinării omului, prin viu grai în rugăciune, se pare că a început la naşterea lui Enos, al treilea fiu al lui Adam şi Eva, aşa dupa cum este scris: "Atunci au început oamenii să cheme Numele Domnului."

   Prin această închinare, omul a recunoscut neputinţa sa, precum şi dependenţa sa de o putere spirituală. Din această recunoaştere, s-a trezit în om dorinţa de a aduce lui Dumnezeu mulţumiri şi cereri pentru nevoile vieţii sale.