De multe ori meditez la cât de bine ar fi să nu mai păcătuiesc deloc, să nu mai am lupta cu păcatul şi să pot trăi în sfinţenie deplină. Mi-aş dori, ca oricare din voi, să nu mai cad în păcat niciodată. De fapt şi Pavel îşi dorea asta foarte mult şi era necăjit că realitatea include sportul acesta al căderii şi ridicării. Spunea el: „Binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!”

Adesea, la consiliere vin oameni care sunt dărâmaţi de realitatea căderii în păcat, aşa cum şi eu sunt atunci când cad. Dărâmarea asta e de cele mai multe ori devastatoare şi, în multe cazuri, paralizantă. Cineva sau ceva vrea să te ţină în acea părere de rău, în acea renunţare şi abandonare moleşitoare şi neutralizantă. De fapt, conştienţa păcatului întotdeauna dă părere de rău şi dezamăgire, iar pentru un om care vrea să trăiască sfânt, existenţa unui păcat în viaţa lui îl face să intre în conflict cu confortul psihic, nu mai are linişte, se simte murdar şi mizerabil.

Astăzi scriu un mesaj de încurajare pentru cei ce se simt mizerabil din cauza păcatului, pentru cei ce se simt fără putere, prăbuşiţi, dărâmaţi. Pentru cei ce sunt dezamăgiţi de ei înşişi şi se află „aruncaţi în decor” de pe drumul pe care alergau. Pentru cei care nu mai cred că sunt vrednici şi că se pot ridica.

Înţeleptul Solomon spunea: „Cel neprihănit de şapte ori cade şi se ridică, dar cei răi se prăbuşesc în nenorocire.” E vorba de un neprihănit căruia i s-a întins o cursă, adică e vorba de mine şi tine, cărora Satan caută să ne întindă curse în fiecare moment al vieţii. E vorba de cei ce vor să trăiască plăcut înaintea lui Dumnezeu. Nu cred că numărul şapte e o limită aici, cred mai degrabă că e vorba de un principiu. Fără a încuraja păcătuirea, realizez că un neprihănit, ori de câte ori a păcătuit, ori de câte ori a fost înşelat şi păcălit, face tot posibilul să se ridice de acolo. E un principiu al curăţiei, nu te simţi bine jegos şi murdar. E ca şi cum vii de pe drumuri murdar într-o zi ploioasă şi mergi si te speli ca să fii din nou curat. Nu vrei să te murdăreşti, dar viaţa, prin natura ei, te pune în ipostaze din care capeţi mizerii pe tine.

De câte ori nu am fost transpiraţi de la muncă, murdăriţi de la praf, mortar, reparat maşina, curăţat curtea? Şi totuşi de fiecare dată am mers să ne spălăm, nu ne-a încântat ideea de a sta jegoşi şi nici nu am spus: „Of, iar trebuie să mă spăl? Doar abia ieri m-am spălat!” Am considerat normal ca seara, înainte de a ne odihni, să ne curăţim. Nu există o altă variantă. Sau există, dar a doua zi transpiraţia și mizeria de pe noi ar degaja deja mirosuri specifice.

Cam aşa e şi cu mizeria spirituală. Nu există o altă variantă, trebuie să ne ridicăm, nu ne permitem, nu putem rămâne înciudaţi şi dezamăgiţi undeva pe marginea drumului. Orice păcat am săvârşit, singura variantă corectă este să ne ridicăm de acolo, să cerem curăţirea şi să continuăm mai cu atenţie drumul. Da, poate ai căzut a suta oară sau a mia oară, dar tot nu există o altă variantă. Noi ne vedem nevrednicia şi e corect, dar nevrednicia noastră nu Îl împiedică pe Dumnezeu să ne iubească. Noi ne vedem neputinţa, dar neputinţa noastră nu Îl împiedică pe Dumnezeu să ne dea putere. Noi vedem căderea, dar Dumnezeu e glorificat când ne ridicăm din ea pentru că nu ne simţim bine acolo. Da, unele păcate par imens de mari în comparaţie cu altele, dar Scriptura nu are unele clasamente, cum facem noi. Dacă am fi avut capacitatea de a trăi fără prihană prin puterile noastre, nu ar mai fi fost necesară jertfa Mântuitorului.

Nu, nu te încurajez să stai indiferent faţă de păcatul din viaţa ta. Te încurajez să te ridici şi să continui alegarea. Nu te încurajez să păcătuieşti ca să te poţi ridica iar, ci te încurajez să vezi singura variantă existentă, şi anume ridicarea. Atâta vreme cât Duhul lui Dumnezeu îţi dă imbold să renunţi la mizeria locului în care ai căzut, adună toate puterile şi ridică-te, chiar dacă este a mia oară. Ridică-te! Locul tău nu e în praf şi noroi, locul tău e pe terenul de alergare. Finalitatea cursei tale nu e mizeria, ci premiul ceresc. Alergarea ta nu are ca ţintă pista, ci premiul alergării cereşti. Ştiu, îţi e ruşine de ce ai făcut, îţi e ruşine de tine, nu mai eşti vrednic să ridici capul din pământ, dar singura variantă posibilă este să te ridici.

Poate eşti dezamăgit de slabele tale performanţe spirituale, de slaba ta credinţă, de slaba ta rezistenţă în faţa păcatului. Poate eşti dezamăgit că imunitatea ta spirituală nu e grozavă, dar nu eşti singurul în situaţia asta şi, în plus, se pot face multe în legătură cu starea ta. Dacă rămâi prăbuşit, nu mai ai şanse, dacă te ridici măcar în capul oaselor, vei fi învrednicit cu putere. Vrei să rămâi la nivelul la care eşti sau să evoluezi? Ce se întâmpla dacă în clasa a patra luai 3 la mate şi din cauza asta nu mai urmai şcoala?

Dacă ai căzut, ridică-te! Dacă eşti murdar, te poţi curăţa. Dacă eşti dezamăgit, citeşte Scriptura. Dacă plângi de mânie că ai picat iar, foloseşte acea mânie în scop constructiv, pentru a te ridica şi a mai alerga o bucată. Nu, cursa noastră nu e pentru căderi, pentru stat în mizerie şi dezamăgire, cursa noastră nu se poate termina aici, pe pământ. Trebuie să te ridici şi să faci paşi, dacă nu poţi face paşi, târăşte-te, trage-te, mergi ca şarpele, dar mergi înainte. Nu mizeria, căderea, dezamăgirea sunt partea importantă în discuţia asta. Aici partea importantă e ridicarea, alegarea şi perseverenţa.

Dumnezeu să ne dea putere şi izbândă! Scoală-te şi mergi înainte!

[Copyright © 2013 Teofil Gavril. Acest articol a apărut iniţial pe site-ul autorului – filedinjurnal.ro (Cu Dumnezeu în fiecare zi). Teofil Gavril este consilier creştin şi trainer la Asociaţia Consilierilor Creştini din România. Poate fi contactat prin e-mail la adresa [email protected] sau telefonic la numărul 0744201601.]