Revenind la tema despre închinăciune, din cele arătate până acum, observăm că de la început de vremuri au existat două feluri de închinare către o divinitate:

1. Întâi a fost un popor care se închina unui singur Dumnezeu, considerat Cel viu şi adevărat; şi apoi avem:

2. Restul popoarelor, care se închinau la dumnezei imaginari şi impersonali; fie la natură si la forţele ei, fie la niste dumnezei făcuţi de om din lemn, iar mai târziu din argilă, piatră şi  metal, aşa cum avem marturii din arheologie, precum si din Scriptură:

"Copacii slujesc omului pentru ars, el îi ia şi se încălzeşte cu ei, îi pune pe foc ca să coacă pâinea, şi tot din ei face şi un dumnezeu căruia i se închină, îşi face din el un idol, şi îngenunche înaintea lui"; "Atunci se arată omul cât este de prost cu ştiinţa lui, şi orice argintar rămâne de ruşine cu chipul lui cioplit; căci idolii lui nu sunt decât minciună, şi nu este nici o suflare în ei".

   Să facem şi aici o paranteză, şi să subliniem că aceste cuvinte din partea lui Dumnezeu au fost date poporului Său ales, ca un avertisment privind pericolul idolatriei de care au fost prinşi, cu scopul de a reveni la adevărata închinare, ce se cuvine numai singurului Dumnezeu viu şi real.

   Primul citat a fost scris de proorocul Isaia în jurul anului 700 î.Hr. pe când în peninsula italică s-a nascut Roma, iar în Attica (Grecia) s-a organizat cetatea Atena, al carei nume probabil provine de la zeiţa înţelepciunii care era numită Atena.

   În această cetate a înţelepciunii umane s-a dezvoltat filozofia adică prieteni ai înţelepciunii, care de fapt a fost o revoluţie a raţiunii împotriva miturilor şi superstiţiilor idoleşti.

   Prin această paraleleă, autorul a dorit ca cititorul să observe cum după mustrarea Domnului adresată poporului ales, care începuse închinarea la idoli, chiar şi raţiunea omului a dorit izbăvirea de sub chinuitoarea robie a superstiţiilor şi a miturilor idoleşti.

   Acum când avem o idee sumară despre închinăciune în general, vom încerca să înţelegem închinăciunea creştină autentică, conform cu Sfânta Scriptură.

   În concepţia creştină, a te închina lui Dumnezeu înseamnă a acorda lui Dumnezeu demnitatea supremă de Creator, astfel El este singurul care este vrednic şi merită închinarea omului.

   Contextul împrejurărilor determină dacă o închinare este numai o formă fizică a trupului, sau este un fapt emoţional de voinţă. O adevărată închinare nu este numai o aplecare a trupului, ci este un respect şi un omagiu în gândire şi în simţire, adus cuiva; dar specific închinarea este adusă lui Dumnezeu, ca drept Fiinţă Divina.

   Un cuvânt corespunzător pentru "închinare" din Vechiul Testament al Sfintei Scripturi este cuvântul ebraic "shahah", ceea ce înseamnă APLECAT ÎN JOS sau PROŞTERNUT; şi mai este cuvântul "hishaharvah" care literal înseamnă A TE PLECA ÎN JOS. Aceste cuvinte exprima atitudinea prin care un israelit se apropie de Dumnezeul cel Sfânt:

"Toţi copiii lui Israel au văzut pogorând-se focul şi slava Domnului; şi-au plecat faţa la pământ, s-au închinat, au lăudat pe Domnul zicând: Căci este bun, căci îndurarea Lui ţine în veac"

"...Când a început arderea de tot, a început şi cântarea Domnului... Toată adunarea s-a închinat, au cântat cântarea.. şi când au isprăvit arderea de tot, împăratul şi toţi cei ce erau cu el, au îngenuncheat şi s-au închinat".