Un alt termen folosit în limba ebraică pentru închinăciune este cuvântul ABODAH, sau ABHODAH, ceea ce se traduce: O SLUJBĂ, asociată cu ideea de jertfă. Cuvinte necorespunzătoare în limba greacă, care sunt traduse cu ideea de Închinare, avem cuvântul SEBOMEI care vorbeşte despre REVERENŢĂ, adică RESPECT şi EVLAVIE pentru Dumnezeu. Acest cuvânt a fost folosit de Domnul Isus când a recitat un pasaj din proroocul Isaia 29.13 zicând:

   "Degeaba Mă cinstesc (SEBOMEI) ei, învăţând ca învăţături nişte porunci omeneşti".

   Cuvântul LATREUO vorbeşte despre o slujbă de natură religioasă, deşi iniţial cuvântul se referea la slujba robului faţă de stăpânul lui. Apostolul Pavel foloseşte adesori acest cuvânt astfel: "îţi mărturisesc că SLUJESC (LATREUO) Dumnezeului părinţilor mei" (Fapte 24.14).

   "Noi slujim (LATREUO) lui Dumnezeu, prin Duhul lui Dumnezeu." (Filip.3.3)

   "Mulţumesc lui Dumnezeu Căruia Îi slujesc (LATREUO) cu un cuget curat." (2 Timotei 1.3)

   Apostolul Pavel arată diferenţa dintre SEBOMAI si LATREUO, zicând:

   "... şi au slujit (latreuo) şi s-au închinat (sebozomai) făpturii în locul Facătorului". (Romani 1,25)

   Cuvântul PROSKUNEO înseamnă PROŞTERNERE cu faţa la pământ în contrast cu cuvântul grec LATREUO care se referă la o slujbă de rob, privind relaţia deintre rob şi stăpân; cuvântul ABODAH din limba ebraică are sensul de privilegiu şi onoarea de a fi în slujba cuiva. Astfel în Israel, faptul de a te închina lui Dumnezeu era considerat ca o cinste de a fi în slujba lui Dumnezeue ca un rob de bună voie; în acest sens, apostolul Pavel a folosit cuvântul grec LATREUO, considerând a fi o onoare de a fi în slujba lui Dumnezeu prin Hristos, zicând: "Dumnezeu căruia îi slujesc în duhul meu, în Evanghelia Fiului Său".

   "...Aduceţi trupurile voastre ca o  jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească" (Romani 12.1).

   "...ca sa fiu slujitorul lui Isus Hristos între Neamuri." (Romani 15.16)).

   "Ei sunt israeliţi, au înfierea, slava, slujba dumnezeiască" (Romani 9.4)

   Din aceste citate, se desprinde, atitudinea de SFIALĂ şi RESPECT cu care un israelit se apropia de Dumnezeul său şi această atitudine de închinare s-a transmis şi primilor creştini din timpul apostolilor.

   În perioada Vechiului Testament, închinarea era în general individuală, adică fiecare cu familia lui, iar închinăciunile publice erau numai cele de la Templu, care consistau din jertfe şi ceremonii oficiate de preoţi, la care poporul răspundea zicând AMIN.

   Prima oară când în Sfânta Scriptură apare cuvântul ÎNCHINARE, este cazul lui Avraam când mergea să jertfească pe fiul său şi când de desprte a văzut locul de jertfă a spus slujilor sale:

   "Rămâneţi aici, eu şi băiatul ne vom duce până acolo să ne închinăm".

   Apoi, prima oară când Dumnezeu foloseşte cuvântul ÎNCHINARE este la darea celor zece porunci când a zis:

   "Să nu-ţi faci chip cioplit... Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti căci Eu sunt Dumnezeul tău".

   Când Moise transmite poporului instrucţiunile lui Dumnezeu privind ocuparea ţării promise, Canaanul, care avea alţi dumnezei, Dumnezeu porunceşte:

   "Să nu te închini înaintea dumnezeilor lor."

   Când Aaron a fost ales să fie în slujba de preot, Dumnezeu spune lui Moise:

   "Astfel să închini pe Aron şi pe fiii lui în slujba Mea."

   Într-o întâlnire a lui Moise cu Dumnezeu, este scris:

   "îndată Moise s-a plecat până la pământ şi s-a închinat".

   Când Moise recapitulează poruncile lui Dumnezeu pentru popor, scrie:

   " Acum Israele, ce alta cere de la tine Domnul, Dumnezeul tău, decât să te temi de Domnul Dumnezeu tău, să umbli în toate căile Lui, să iubeşti şi să slujeşti Domnului, Dumnezeului tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi să păzeşti poruncile Domnului."

   În acest verset, Moise descrie procesul spiritual de închinare lui Dumnezeu.

   Din aceste citate, precum şi din explicarea cuvintelor originale date înainte, reiese că adevărata închinare lui Dumnezeu cere două atitudini, şi anume:

   1. o atitudine fizică

   2. o atitudine spirituală.

   Atitudinea fizică e o atitudine smerită şi decentă, aşa cum se obişnuia în vechime să se manifeste, prin proşternere, dar ar putea fi chiar şi o jertfă. Atitudinea spirituală este consacrarea şi slujirea duhovnicească.