În ultimii ani ai acestui secol, întrebarea cea mai importantă a milioane de oameni în legătură cu vinovăţia s-a concentrat inevitabil  asupra celui de al doilea Război Mondial şi asupra atrocităţilor holocausului. Şi pe bună dreptate, căci realităţile acestea sunt încă vii în memoria multora şi dată fiind amploarea crimelor comise. Voi folosi deci două ilustraţii luate din acest context, una din realitatea concretă şi cealaltă dintr-o operă de ficţiune, ambele dovedind însă ce impact devastator poate avea ireverenţa când vinovăţia este negată fie în realitate, fie în imaginaţie.

   În anul 1960, Mosadul -serviciile secrete israelien- a organizat una din cele mai incredibile operaţiuni din istoria Israelului atunci când l-a descoperit pe Adolf Eichmann în ascunzătoarea lui din Argentina. De la început şi până la sfârşit, operaţiunea purta toate caracteristicile unui scenariu sofisticat de film. Personajul cel mai implicat în implementarea întregului plan a fost Peter Malkin. Câţiva membri ai familiei lui Malkin muriseră din cauza celui de-al Treilea Reich, aşa că Peter a avut o motivaţie personală când s-a implicat în acest proiect. Mai concret, încă îşi plângea sora şi nepoţelul de şase ani pe nume Peter.

   Apropiindu-se de Eichmann, Malkin a monitorizat în secret plecările şi ieşirile acestuia de acasă, remarcând o anumită rutină. În fiecare zi când Eichmann venea acasă de la serviciu, era întâmpinat cu multă bucurie de un copilaş ce îşi ridica mâinile în aer şi îl saluta. În timp ce urmărea seară de seară această întâmpinare călduroasă, Malkin se gândea la nepoţelul lui. Dar l-a impresionat şi atitudinea tandră a lui Eichmann, pe care el îl privise întotdeauna ca pe unul din cruzii arhitecţi ai extreminării umane.

   Într-o zi, după ce planul fusese elaborat cu meticulozitate, Malkin s-a strecurat în spatele lui Eichmann pe când acesta se îndrepta spre casă de la staţia de autobuz şi rostind trei cuvinte simple -"Un momentino, Senor", l-a făcut pe Eichmann să se întoarcă şi l-a capturat. Cu o viteză uluitoare a fost târât într-o maşină ce aştepta în apropiere. "Un moment, domnule", purtau în ele toată încărcătura strigătelor eterne şi imposibil de amuţit ale unui om ce reprezenta de fapt milioane de alţi oameni - strigătul ca o viaţă criminală să fie adusă în faţa justiţiei. Restul era istorie; aşa a fost judecat şi executat omul al cărui nume era sinonim cu teroarea şi sub a cărui supraveghere fuseseră trimişi la camerele de gazare zeci de mii de fiinţe umane.

   Dar o întrevedere privată între Eichmann şi Malkin a însemnat pentru acesta din urmă cea mai grea lovitură, lăsându-l mai îndurerat ca oricând. Incapabil să mai ţină acea conversaţie numai pentru sine, Malkin a rupt tăcerea după 30 de ani şi a scris despre ea. Pentru Malkin era important ca Eichmann să spună două lucruri. În PRIMUL RÂND, DOREA CU DISPERARE SĂ ŞTIE: CUM?

   Cum a fost posibil ca un om obişnuit să orchestreze atâta rău şi să nu se simtă deloc vinovat?

   Ce a determinat o asemenea brutalitate ieşită din comun?

   Dar mai exista şi un al doilea lucru, o întrebare personală, sâcâitoare. Malkin aflase că băieţelul acela care îl cucerise atât de mult pe Eichmann era propriul lui fiu, născut în Argentina. Aşa că a considerat că dispune de toată încărcătura emoţională necesră pentru a pune întrebarea ce-l frământa, şi a ales momentul cel mai potrivit, când Eichmann a mărturisit îndurerat că-i era dor de copil.

   "Băiatul surorii mele, tovarăşul meu favorit de joacă, avea vârsta fiului tău ... şi el era blond şi cu ochii albaşti, la fel ca şi fiul tău... şi l-ai ucis..."

   A aşteptat o explicaţie, încrezător că Eichmann va fi capabil de empatie şi va înţelege ce simte Malkin pentru nepotul sau.

   Eichmann a făcut o pauză apoi a murmurat cu toată indiferenţa:

   "Dar nepotul tău era evreu, nu-i aşa?"

   Străduindu-se din răsputeri să se stăpânească, Malkin a ieşit din încăpere şi aşa cum s-a exprimat chiar el a început să plângă necontrolat... a rămas multă vreme fără cuvinte...

   Premisa că viaţa semenilor noştri are valoare intrisecă este esenţială pentru existenţă. Viaţa şi locul naşterii sunt moştenite, nu conferite printr-un fel de acord colectiv. Ele sunt personale şi individuale. Viaţa în esenţa ei este sacră şi dependentă, şi există Unul singur care poate pretinde puterea de a o da ; DUMNEZEU. Atunci, dacă viaţa în sine este sacră, atât în esenţa ei cât şi prin origine, cum poate fi ea trăită şi abuzată de parcă nu ar avea nici o valoare?

   M-am întrebat adesea ce a fost în mintea lui Eichmann când a spus acele cuvinte. Ce argument moral a folosit ca să-şi legitimeze în proprii săi ochi faptele? Oare o anume conotaţie ce ţine de rasa unei persoane face ca un bărbat sau o femeie să merite moartea? Acestea sunt întrebări dureroase ce nu pot fi trecute cu vederea.

   Cred că întrebarea pusă aici e foarte importantă în contextul unei discuţii despre natura vinovăţiei, deoarece răspunsul lui Eichmann nu poate fi justificat fără a ridica problema mai largă a sanctităţii intriseci a vieţii sau a lipsei absolute de valoare a tot ce facem. Oare a spus Eichmann aici ceva mai mult decât îndrăznim noi să auzim?