Munca lui

   Bill nu prea lucrează. O lasă pe Kim, soţia lui, să poarte de grijă întregii familii, în timp ce el îşi urmăreşte visele. Problema e că lui Kim nu-i mai convine să ducă pe umeri la infinit povara grijii pentru întreaga familie. O face de 17 ani, de când Bill se află în urmărirea viselor lui, fără să ajungă însă la vreun rezultat. Cred că motivul inactivităţii lui Bill e teama. Se teme că dacă nu ajunge să profeseze ceea ce şi-a visat, va sfârşi într-o profesie care nu-i place şi va rămâne acolo  pentru totdeauna.

   Steven în schimb munceşte pâna cade de pe picioare. Nu se odihneşte şi nu se bucură niciodată de rezultatele muncii lui. Rareori petrece timp cu familia şi copiii, care acum sunt adolescenţi şi vor ajunge nu peste mult timp adulţi. Nu munceşte atât de mult fiindcă îi trebuie, ci pentru că îi este teamă. Îi e teamă că dacă se opreşte, nu va mai valora nimic în ochii nimănui, inclusiv ai săi.

   Acestea sunt exemple de extreme în care poate ajunge un bărbat în relaţionarea la munca lui. Pe de o parte lene - evitarea muncii dintr-o teamă egoistă, lipsită de încredere, depresie sau neîncredere în viitor. Despre leneş, Dumnezeu spune:

   "Cum se învârteşte uşa pe ţâţânile ei, aşa se învârteşte leneşul în patul lui."

   "Aţipirea te face să porţi zdrenţe".

   "Drumul leneşului este ca un hăţiş de spini."

   "Poftele leneşului îl omoară pentru că nu vrea să lucreze cu mâinile."

   Altfel spus, un bărbat leneş nu va ajunge nicăieri, nu va avea niciodată nimic, drumul ce-i va sta în faţă va fi unul deloc neted şi în cele din urmă îl va distruge.

   Extrema cealaltă este dependenţa de muncă, în sensul în care există dependenţă de alcool, tutun sau altceva de felul acesta - obsedarea de muncă până la excluderea din viaţă a tuturor celorlalte lucruri şi în final distrugerea însăşi a vieţii. Despre omul cu o astfel de atitudine faţă de muncă, Dumnezeu spune:

   "Aceasta este soarta tuturor celor lacomi de câştig: lăcomia aduce pierderea celor ce se dedau la ea."

   "Apoi, când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrurile pe care le făcusem cu mâinile  mele, şi la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai deşertăciune şi goană după vânt, şi că nu este nimic trainic sub soare."

   Cu alte cuvinte, atunci când munca devine o patimă, omul ajunge la extenuare şi la pierderea sensului vieţii.

   Nici una din cele extreme nu duce la fericire şi împlinire. Numai un echilibru perfect între cele două atitudini - lucru pe care cu ajutorul lui Dumnezeu un bărbat îl poate găsi - poate duce la o viaţă din care nici unul din cele două atribute să nu lipsească.

   Poate părea ciudat, dar ceea ce îl face pe un bărbat sa ajungă în oricare din cele doua extreme este acelaşi sentiment: TEAMA. Şi aceasta pentru că identitatea unui bărbat se află adesea într-o relaţie strânsă cu munca lui. El are nevoie să se simtă apreciat şi să obţină succese, şi munca lui este adesea un mijloc de a-şi satisface tocmai aceste două nevoi. Gândul că s-ar putea să nu obţină nici aprecieri şi nici succese îl sperie. Dacă munca pe care o face îl înjoseşte, el se simte fără valoare ca persoană. Dacă nu are succese în muncă, se simte un ratat.

   Dumnezeu recunoaşte că munca unui bărbat este pentru acesta o sursă de împlinire. El spune că nu este nimic mai bun pentru un bărbat decât "să ducă un trai bun în mijlocul întregii lui munci - (şi aceasta) - este un dar de la Dumnezeu." Faptul că mulţi bărbaţi nu sunt împliniţi de munca lor are mai puţin de-a face cu ce muncesc, cât cu - dacă au sau nu sentimentul unui scop pe care o fac. Un bărbat care nu are aşa ceva poate ajunge în cele din urmă să-şi spună că a muncit din greu şi mult pentru o atât de mică răsplată încât nu vede nici un viitor - cel puţin nu unul pentru care să merite să trăiască. Dacă la aceasta se adaugă şi ameninţarea bătrâneţii, s-ar putea ca prin cap să înceapă să-i treacă gânduri de genul:

"Nu mai ai nici o valoare pentru nimeni!", "Sunt alţii mai buni ca tine care trebuiau să-ţi ia locul!", "Nu mai poţi face ceea ce făceai odinioară...", "Eşti prea bătrân să mai înveţi lucruri noi!", "Nu mai ai nici o şansă...", "Nu mai are nici un rost aici..."

   Pentru orice bărbat este periculos când gândeşte în acest mod.

   Atât Gary, cât şi tatăl şi bunicul lui au dus o viaţă plină de dificultăţi. Ajunşi la bătrâneţe, continuă să se întrebe ce anume era mai bine să facă în viaţă. Au trecut de la o muncă la alta fără o viziune clară a ce doreau să facă. S-au zbătut în dificultăţi financiare. Nici unul din ei nu a avut părinţi care să se roage pentru el să ajungă să cunoască care îi este talentul, să cunoască chemarea pe care Dumnezeu o are pentru viaţa lui, să i se deschidă uşi şi să devină tot ce a fost creat să devină. Fără intervenţia lui Dumnezeu, istoria tinde să se repete.