fă-te mic...

.....................................

   Mama mea, cu înţelepciunea unei femei care a călătorit îndelung prin valea suferinţei, mi-a repetat adeseori: "Aşteptările ucid relaţiile." Aşteptările au fost pentru mine asemenea unei boli, ucigaş tăcut care-şi îngrămădeşte poverile pe umerii unei relaţii până când relaţia se sufocă si moare.

   Aşteptările ucid relaţiile - îndeosebi când e vorba de Dumnezeu.

   Or copilul, tocmai acest edificiu de aşteptări nu-l are. Dacă nu există aşteptări, ce poate distruge surpriza momentului?

   Există o amintire la care mă întorc de câteva sute de ori pe an - noaptea în care am stat cu ochii deschişi lângă patul unuia dintre băieţii noştri într-un salon de pediatrie. Scâncetele bebeluşilor, plânsetele copiilor bolnavi, murmurele infirmierelor cu previziuni sumbre pe buze şi seringi cu morfină în mâna - toate acestea, oră de oră... Durerea din locul acela m-a ţinut trează toată noaptea. M-am rugat. După ce fiul nostru a fost externat, m-am întors acasă, la dormitoare şi la băi, la bucătăria mea, la frigider, la ferestre, la luxul nemeritat al sănătăţii; şi mi-am aruncat braţele în sus într-o explozie de mulţumire.

   AICI? LOCUL ACESTA? SURPRIZĂ! Eram o femeie care văzusem cum ar fi putut arăta viaţa ei, o femeie care nu era nevoită să trăiască nici lângă patul unui muribund, nici într-o tabără de refugiaţi, nici într-o zonă de război, nici printre ruinele unui cutremur. Am râs când am dat cu ochii de chiuveta plină cu vase, de surpriza extravagantă a aragazului pe care fierbea apa: eram sănatoasă şi puteam SĂ FIU ACOLO ŞI SĂ FAC TOATE ACESTE LUCRURI! Lucruri pe care cu patruzeci si opt de ore în urmă le privisem ca şi cum mi s-ar fi cuvenit de la sine - mai rău, aproape ca le privisem ca fiind "mai-puţin-decât" - mă făceau acum să mă învârt prin casă în paşi de dans: pretutindeni, HARURI SURPRINZĂTOARE! Şi de aproape zece ani cât au trecut de atunci, eu si fiul meu ne rugăm în fiecare seară pentru cei ce plâng în întuneric, căci i-am văzut cu ochii noştri... ni-i amintim şi ni-i vom aminti totdeauna.

   De ce doar atunci când vieţile ne sunt golite suntem uimiţi de cât de pline erau ele, de fapt?

   În loc să adune aşteptări peste aşteptări, cei care trăiesc plini de bucurie nu aşteaptă nimic - şi sunt umpluţi!

   Această respiraţie! Acest stejar! Această margaretă! Aceasta muncă de făcut! Această nuanţă a cerului! Aceşti oameni! Acest loc! Această zi! SURPRIZĂ!

   C.S.Lewis spune că "a fost surprins de bucurie". Poate că nu poţi descoperi bucuria decât dacă eşti surprins de ea?

   Aşa trăiesc cei mici. Zi după zi.

   Da, cei care trăiesc astfel au chiar o denumire biblică. Nu-i numeşte Dumnezeu CEI SMERIŢI?

   Cei smeriţi trăiesc o viaţă de surpriză. Cei smeriţi traiesc bucurându-se.

   Îmi deschid urechea şi Îl aud pe Isus spunând:

   "Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul".

   Şi EL le dă pământul.

   PĂMÂNTUL.

   E oare de mirare? Cuvântul UMILINŢĂ vine din latinescul HUMUS, un tip de sol fertil din care cresc recolte bogate. Dumnezeu le dă pamântul oamenilor-HUMUS, oamenilor umili. Umilinţa este humusul unde creşte mulţumirea ce poartă rodul bogat al bucuriei.

   În Împărăţia lui Dumnezeu, sus înseamnă jos şi jos înseamnă sus şi cine vrea să se bucure trbuie să se coboare!

   "oricine se va smeri ca acest copilaş va fi cel mai mare în Împărăţia Cerurilor"

   Mai târziu aveam să citesc cuvintele lui F.B.Meyer, care m-au surprins şi m-au dus cu gândul la pământ, la genunchi şi la lucruri pe care nu le-am ştiut niciodată:

   "Era o vreme când îmi închipuiam că darurile lui Dumnezeu stau ca pe niste rafturi aşezate unul deasupra celuilalt şi deci, cu cât cresc mai mult în caracterul meu creştin, cu atât îmi va fi mai uşor să ajung la ele. Acum înţeleg că darurile lui Dumnezeu stau pe rafturi aşezate unul sub altul şi că nu trebuie să cresc ci să descresc pentru a ajunge la ele; ca să ajungem la darurile LUI cele mai bune, e nevoie să ne plecăm din ce în ce mai jos..."