ISUS sau Cezarul?

   Mulţi cetăţeni ai Imperiului erau mulţumiţi să plătească tribut împăratului şi imperiului care le dăduse pacea. Dar pentru creştini, un alt legământ de loialitate se găsea în centrul credinţei lor:

   "ISUS ESTE DOMNUL!" nu Cezarul.

   În ciuda recunoştinţei lor faţă de imperiu şi de împărat, în ciuda îndemnurilor lui Pavel şi Petru de a se închina lui Dumnezeu şi a-i da cinste împăratului, acest act de închinare faţă de împărat era inacceptabail. Fiindcă au refuzat să-l pună pe Cezar înaintea lui Hristos, creştinii au început să fie prigoniţi. William Barclay scrie:

   "Acest mod de închinare - faţă de Cezar - nu era menit să înlăture celelalte religii. Roma era tolerantă. Oamenii trebuiau să i se închine lui Cezar şi Dumnezeului lor. Dar, din ce în ce mai mult, închinarea faţă de Cezar devenea un test de loialitate politică; ea însemna recunoaşterea dominaţiei lui Cezar asupra vieţii şi sufletului omului"

   Imaginaţi-vă un orăşel lângă Efes sau Laodicea. Creştinii sunt la lucru, uscând piei de animale la soare, colorând stofe, adunând recolta, îngrijind de familiile lor, studiind matematica şi istoria, la închinare, la muncă sau la joacă. Deodată se aud tropăituri pe străzile vecine. Caii sunt struniţi de un centurion roman şi de garda de onoare. O faţă de masă de piele e desfăcută. Un vas de ars tămâie e aşezat pe masă. Se aprinde o flacără. Trâmbiţele sună... Nu te poţi ascunde niciunde, nici timp de luat o decizie nu ai. Credincioşii trebuie să se alăture vecinilor lor în coloană. În acest timp, primarul, aruncă tămâie pe foc şi exclamă: "Cezar este Domnul!" Ceilalţi fac la fel. Rândul se scurtează din ce în ce mai mult în faţă. Momentul deciziei se apropie. Vor căuta creştinii să evite conflictul ca ceilalţi şi să se protejeze închinându-se ca ei? Vor bângui şi ei "Cezar este Domnul!" furişându-se apoi spre case? Ori vor recunoaşte acest act ca un simbol al unei neascultări mai grave, vor refuza tămâia, vor striga ISUS ESTE DOMNUL! - plătind apoi preţul lipsei lor de loialitate faţă de stat?

   Să se fi plimbat oare Ioan pe ţărmul insulei în acea zi de Sabat, amintindu-şi de centurion, de tămâie şi de decizia cu privire la loialitatea supremă pe care fiecare creştin trebuie să o ia? Cine ştie?...

   Poate că el însuşi fusese într-una din acele coloane de oameni, înconjuraţi de vecini şi prieteni, şi atunci a căzut la testul împăratului. Drept pedeapsă a fost exilat pe insulă si întemniţat. Nu ştim ce învinuiri i s-au adus apostolului, dar ştim de ce spune el că se afla acolo:

   "Eu, Ioan, fratele vostru, care sunt părtaş cu voi la necaz, la Împărăţie şi la răbdarea în Isus Hristos, mă aflam în ostrovul care se cheamă Patmos, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei lui Isus Hristos."

   Nu era uşor să fii creştin atunci! Nici acum nu este. La sfârşitul primului secol, în timpul exilului lui Ioan, prigoana îndreptată împotriva Bisericii creştine de către Imperiul Roman era puternică.

   În acele vremuri era greu să-ţi păstrezi credinţa, ca şi acum de altfel. Momentele în care atunci aşteptai să fii ars de viu, pentru că nu ai ascultat de porunca Cezarului, erau groaznice, dar măreţe.

   Momentele în care zilnic suntem ispitiţi să cedăm valorilor lumii acesteia, dând la o parte standardurile înalte ale Domnului nostru, sunt groaznice, dar scurte.

   Nici creştinii nu sunt scutiţi de ispita de a se lăsa în voia pasiunilor sau  a plăcerilor!