Mult timp am așteptat să apară în viața mea mentori, persoane cu o oarecare influență și experiență care să mă crească de la sămânță la fruct. Speram că odată și odată cineva va vedea ce „deosebit și minunat” sunt, ce potențial extraordinar am și mă va lua „de pe drumuri”, mă va trece printr-un proces inteligent de creștere și mă va lansa în lume capabil să îi dăruiesc din bogăţia interioară pe care o am.

Cât de absurd!

Această așteptare mai degrabă s-ar putea compara cu situația în care un ochi avizat de pomicultor vede un sâmbure de pom deosebit aruncat pe țărână, îl ridică fiind convins de potențialul copacului și calitatea fructelor sale, îl bagă în buzunar și îi caută un pământ bun ca să-l planteze şi îngrijească.

Să fim serioşi! Ce șanse aveam să se întâmple așa ceva cu mine? Cu toată credința mea, această situaţie nu prea seamănă cu modul în care Dumnezeu lucrează în grădina Sa de pe pământ.

Un principiu al înălţării

Regele biblic David a fost un timp un nimeni în ochii oamenilor. Asta până când i s-a oferit oportunitatea de a arăta din ce aluat este plămădit. Aluatul lui nu ar fi fost remarcat poate niciodată dacă David nu ar fi reușit în ceea ce a întreprins, doborând uriaşul duşman al poporului său cu o piatră abil proiectată. Desigur că aici a fost vorba despre voia Lui Dumnezeu de a-l înălța pe tronul omenesc al neamului său, însă înainte de asta l-a lucrat adunându-i în desagă o experiența de păstor și dezvoltându-i o inimă după voia Sa astfel încât aceasta să fie capabilă să găzduiască încrederea nestrămutată în puterea și providența dumnezeiască.

Dar unde erau fructele sau măcar vlăstarul acelui sâmbure deosebit pe care consideram eu că îl păstrez în adâncimile fiinţei mele? Cum ar fi trebuit și de către cine să fiu observat fără o mână de evidențe, fie ele chiar firave, ale unui potențial promițător? Oamenii nu caută sâmburi. Ei observă şi se înfruptă din fructe coapte şi zemoase. Apoi poate câte unul, în care Hristos a crescut umplându-l, te tunde, curăţă, te sapă la rădăcină şi te udă din când în când ca să fii mai rodnic.

Într-o propoziţie: Așteptarea mea a fost o simplă naivitate.

Dar am reuşit să învăţ ceva:

♦ În primul rând, fii primul şi cel mai dedicat susţinător al tău, acceptă misterioasa pedagogie divină şi ia lucrurile aşa cum sunt, fără iluzii. Investeşte în cel mai important şi valoros cadou pe care il poţi face lumii: tu însuţi aşa cum eşti şi cu ce ai în tine: Dumnezeu, frumuseţe, înţelepciune, putere şi cunoaştere.

♦ Dacă vrei să fii remarcat, atunci aşteaptă-te ca acest lucru să se petreacă în timp ce tu aplici „cea mai bună filozofie”: „cea care munceşte tăcută un colţ de ogor”.

♦ Fii liderul propriei viziuni. Dumnezeu nu le-a dat viziuni oamenilor pentru a le concretiza prin altcineva.

Ca lider:

1. Nu aştepta să apară lideri, mentori, îndrumători, învăţători din senin. Învaţă şi transformă-te tu într-unul;

2. Nu aştepta să fii foarte bun înainte de a începe să faci ceva. Porneşte la drum şi perfecţionează-te pe cale continuu;

3. Nu aştepta să îţi vină întreaga imagine legată de cum trebuie să arate totul în final şi ce ai exact de făcut. Dacă ai primit direcţia, acţionează pe baza îndrumării divine;

4. Nu aştepta să apară echipa perfectă. Formeaz-o şi perfecţioneaz-o tu;

5. Nu aştepta până dai peste oameni cu viziune similară pentru a forma o echipă. Inspiră-i tu;

6. Orice persoană creştină este un lider pe o poziţie a lui. Instruieşte-ţi oamenii ca atare;

7. Nu te poticni în faptul că ai probleme şi oamenii vor arăta cu degetul. Liderii cu probleme sunt totuşi lideri.

În final, ce alegi să fii? Un sâmbure putrezind în stomacul ciorilor, sau un copac plin de fructe atrăgătoare care adună oamenii către sine? Dulceaţa prezenţei hristice nu se gustă din depărtare. Dăruieşte-le evidenţa existenţei Lui Hristos prin roadele lucrate de El în tine. Dar nu te aştepta să ţi le crească altcineva în mod deosebit… E o lucrare între tine şi Dumnezeu.