Cu faţa-i adâncită-n căuşul plamelor bătătorite, bătrâna oftează... lacrimi având strălucirea mărgăritarelor stropite de roua dimineţii se preling uşor printre degetele amorţite de durere. Cu ani în urmă-şi putea purta singură de grijă... totul în jurul ei purta amprenta unei armonii desăvârşite. Cei din jurul ei, se pare căci au uitat toatea acestea...

   Se trezea-n zorii zilei pentru a hrăni mai întâi puişorii abia veniţi pe lume, apoi toate celelalte vietăţi, raţele, găinile, iepuraşii; le vorbea tuturor ca unor copii ce aşteptau alintare; cu bucata de mamăligă într-o mâna şi câteva oscioare-n cealaltă, se îndrepta apoi spre Lăbuş, căţeluşul găsit în spatele grădinii de Marin, bărbatul ei, plecat de ani buni de lângă ea, răpus de bolile bătrâneţii.

   Pe atunci... avea cu cine-mpărţi durerea, necazul, cu cine schimba o vorbă... avea cine să-i oblojească-n foi de varză şi brusture mâinile şi tălpile picioarelor ostenite şi umflate de multa trudă din grădina de zarzavaturi. Acum, vorbea de una singură... ooo, dar nu, căci ştia de Dumnezeu, ocrotitorul văduvelor şi al sărmanilor; da, acum doar Lui îi putea împărtăşi necazul! Lacrimile erau înaintea Lui ca acele nestemate vii, ca florile de mărgaritar pe care le iubea aşa de mult. Le răsădea-n fiecare primăvară chiar sub fereastra odăiţei în care-şi petrecea acum mai tot timpul... Copiii sunt cu servicii, cu multe probleme de rezolvat... nepoţii au mult de învăţat, apoi merg la şcoală... Timpul trece degrabă şi-n goana lui nebună-i face deseori pe-ai ei să uite de prezenţa ei...

   Bătrâna ştie însă căci este totuşi Cineva care nu uită nici măcar o clipă de existenţa ei. El o poate mângâia. El o poate întări. Doar El îi poate îndulci bătrâneţea amară. El, cu dulcile-I cuvinte din Scriptura păstrată-nvelită-n broboada albă de borangic purtată pe cap în ziua nunţii ei... să nu se pună praful şi umezeala pe Ea; s-a hotărât căci o va lăsa ca pe-o comoară de mare preţ uneia dintre nepoatele ei... o va dărui nepoatei sale, Lăcrimioara. Ştie căci dintre toţi nepoţii ei doar ea Îl iubeşte pe Domnul, doar ea se aşează dimineaţa şi seara-n genunchi strigând cu glăscioru-i încrezător, cu-o nădejde vie-n dorinţa-i că toţi ai casei îşi vor deschide inimile spre El... abia a învăţat să citească, iar bunica ştie că nu poate adormi pân' ce nu citeşte câteva rânduleţe din Biblia copiilor abia primită-n dar de la colega ei de bancă.

   Dar, şi ea, asemeni Lăcrimioarei are aceaşi nădejde... sute şi mii de rugăciuni au fost înălţate către Tronul Milei şi-Ndurării! Căci nu vorbele bune, sau cana de apă... sau castronaşul cu mâncare... nu, nu lipsa lor atunci când are nevoie de ele o doare aşa de mult, ci lipsa dragostei faţă de Dumnezeu a celor din jurul ei, aceasta o doare cel mai mult... nepăsarea faţă de suflet...

   ...nici nu a auzit uşa deschizându-se... ridică încet capul ştergându-şi lacrimile cu dosul palmei şi-o rază de soare parcă apare-n pragul odăiţei... e Lăcrimioara! Se-ndreaptă-ncet spre ea, căci braţele-i firave poartă un coş pe care abia-l poate a ţine.

   - Bunica, mami mi-a spus căci azi, e ziua ta de naştere... ai împlinit 90 de ani iar eu îţi dăruiesc 90 de bobiţe de lăcrimioare... le-am cumpărat doar pentru tine din micuţa mea economie...

   Batrâna tresaltă de bucurie şi nu-şi poate găsi cuvintele...

   - Bunica, iar ai plâns, de ce plângi mereu?... te doare ceva...? Bunica, de ce pe mine mă cheamă Lăcrimioara ca pe lacrimile de pe obrazul tău, ca şi pe florile din coşuleţul acesta?

   Bătrâna-şi simte inima-n piept tresărindu-i... şi-aminteşte de lacrimile vărsate-naintea Domnului pentru acest gingaş sufleţel care, cu mari probleme a putut vedea lumina zilei. Şi-aminteşte de bucheţelul de lăcrimioare primite-n dar în ziua nunţii de la bărbatul ei... de-atunci iubeşte aşa de mult aceste floricele... se gândeşte la nepreţuitele lacrimi vărsate de Mântuitorul lumii pentru fiecare om...

   Desprinzându-se din starea de aducere-aminte, bătrâna, cu-o bucurie neprefăcută-n glasu-i nepus de blajin, începe să povestească nepoatei...

   - Bunica, bunica, te iubesc nespus! Vreau de azi înainte să nu te mai simţi aşa de singură... promit că-ţi voi deschide uşa odăiţei tale de multe ori, în fiecare zi... şi vreau, bunica, ca de acum înainte să ne plecăm împreună genunchii pentru toţi cei dragi ai noştri!

   ...ce dulceaţă au în ele cuvintele pline de sinceritate ieşite din gura aceste copiliţe... mireasma florilor de lăcrămioare înconjura odăiţa...

   Una lângă alta, ţinându-se de mână-ngenuncheate-naintea Mântuitorului, bunica şi fetiţa mulţumeau şi slăveau pe Dătătorul Bucuriei!...