Aşa cum am menţionat deja, ultima voce care i-a reprezentat pe primii creştini a fost cea a episcopului Osiu, care îndemna să se renunţe la întrega dispută din jurul lui Arius. Creştinii de azi au aceeaşi dificultate în a înţelege acel sfat. Totuşi, înţelepciunea acestui sfat devine evidentă atunci când privim la ceea ce s-a întâmplat când toţi cei implicaţi au hotărât să continue disputa.

   Am afirmat despre Conciliul din Niceea că a devenit marele punct de cotitură din istoria creştină. Un punct de cotitură în rău, nu în bine. În mod ironic, conciliul niceean nici măcar nu a reuşit să îndeplinească ceea ce şi-a propus. Şi anume, nu a încheiat controversa privind erezia lui Arius. Mai degrabă a extins-o. Conflictul a continuat mai mult de un secol. În timp ce conducătorii bisericii erau atât de absorbiţi de controversa ariană, s-a permis intrarea în Biserică a tot felul de lucruri care au corupt Biserica în mod profund. Iata câteva dintre ele:

   UNIREA BISERICII CU STATUL

   Delegaţii de la Niceea au fost atât de adânciţi în controverse teologice, încât nimeni nu a pus la îndoială justeţea convocării unui conciuliu al episcopilor creştini de către un împărat roman nebotezat. Aceştia nu au obiectat nici faptul că acest conducător secular prezida conciliul. Ei chiar au acceptat crezul propus de el, cu toate că a mers dincolo de Scriptură.

   Deşi Constantin s-a implicat în treburi bisericeşti şi înainte de Niceea, la acest conciliu s-a produs în mod efectiv unirea dintre BISERICĂ şi STAT. Totuşi, conducătorii bisericii erau atât de absorbiţi de controversa ariană, încât niciunul nu a luat poziţie faţă de această schimbare spectaculoasă. Ei şi-au imaginat că aveau înţelepciune de a rezolva probleme DIVINE şi totuşi nu s-au descurcat nici cu cele pământeşti. Niciunul nu a văzut imposibilitatea unirii Împărăţiei lui Dumnezeu cu împărăţiile lumii acesteia. Ei credeau că pot face din Imperiul Roman Împărăţia lui Dumnezeu. Nu au reuşit să înţeleagă unul din lucrurile elementare privitoare la Împărăţie: că ea "NU ESTE DIN LUMEA ACEASTA". (Ioan 18.36)

   PERSECUŢIA

   Odată cu unirea Bisericii cu statul a venit şi  prigonirea acelora care se aflau în opoziţie cu biserica. Episcopii victorioşi de la Niceea nu au obiectat că pedeapsa dată lui Arius nu a fost cenzura sau excomunicarea - ci a fost exilarea în zonele îndepărtate ale Imperiului Roman. De fapt, episcopii au acceptat cu bucurie această pedeapsă aplicată de stat. Persecutarea celui care a susţinut o eroarea teologică a adus mai multă necinstire lui Hristos decât erorile teologice ale lui Arius. Se pare însă că acest lucru nu le-a trecut prin minte.

   Cu toate acestea, exilul a fost numai începutul. Imediat după Niceea, Constantin a emis un edict prin care se poruncea arderea tuturor scrierilor lui Arius şi s-a pronunţat pedeapsa cu moartea pentru oricine ar fi prins că, din acel moment înainte, va susţine scrierile lui. Totuşi, nu s-a mai auzit niciun murmur de protest din partea conducătorilor bisericii. Înainte de sfârşitul secolului al IV-lea, Priscilian, un creştin spaniol, împreună cu şase din adepţii lui au fost condamnaţi la moarte pentru că au promovat discipline spirituale ascetice. Persecutarea prisciliană a fost urmată curând de persecuţia donatiştilor. În mod interesant, blasfemia a devenit acuza preferată a noilor teologi, la fel ca în cazul vechilor teologi ai iudeilor (Matei 26.65, Marcu 14.64, Ioan 10.33). Cu toatea acestea, în orbirea lor, teologii nu au văzut uciderea altora în numele lui Dumnezeu ca fiind o blasfemie mai mare decât erorile diverşilor eretici reali sau imaginari persecutaţi.

   PRIGONIŢI şi PRIGONITORI

   Vă rog sa observaţi că Isus nu a spus ucenicilor că unii dintre ei vor da la moarte pe vreun frate creştin, gândind că prin aceasta Îl slujesc pe Dumnezeu. Mai degrabă, El a spus: "va veni o vreme când, oricine vă va ucide, să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu." Aşa că niciodată ucenicii lui Hristos nu vor ucide. Ei sunt cei ucişi. Cei ce ucid sunt întotdeauna alţii - cineva din afara Împărăţiei. În aceeaşi notă, Isus a spus: "Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi în alta".

   Adevăraţii creştini sunt cei prigoniţi. Ei niciodată nu prigonesc.

   De aceea, atunci când creştinii ucid sau îi persecută pe alţii, ei se exclud din Împărăţia lui Dumnezeu (dacă au fost vreodată înlăuntru!...) şi se includ singuri în grupul pe care Domnul Isus i-a numit prigonitori. Ei devin ersoane din afară - oameni care nu mai aparţin lui Hristos. Exact acest lucru l-au făcut teologii începând cu secolul al IV-lea. La fel ca în cazul teologilor iudei, teologii creştini au ucis - nu doar pe adevăraţii eretici - dar şi pe unii din adevăraţii copii ai Împărăţeiei lui Dumnezeu. Şi prin aceasta şi-au închipuit că fac o favoare lui Dumnezeu.

   A persecuta şi a ucide pe adevăraţii creştini datorită credinţei lor a reprezentat o lepădare totală de Cristos şi de toate valorile Împarăţiei Lui. În pilda slujitorului credincios şi a celui necredincios, Isus a afirmat cu tărie ceea ce crede El despre creştinii care îi persecută pe fraţii lor (Matei 24,48-51).

   Pe scurt, Isus nu îi poate tolera pe acei creştini care îi bat (să nu mai vorbim despre ucidere!) pe fraţii lor creştini. Totuşi, în ciuda acestei practici dezgustătoare ce se petrecea sub ochii lor, teologii celui de-al IV-lea secol au ignorat aceste fapte. Ei erau mult prea ocupaţi adulmecând ultimile vestigii ale ereziei ariane.