În esenţa ei, viaţa este un mister în cel mai bun sens al cuvântului - un mister intrigant, un mister palpitant, un mister deliberat. Fiecare individ are capacitatea unică, splendidă şi uimitoare. După ce îşi începe existenţa fără voia sa, fiecare persoană începe să sondeze acest mister încă de foarte timpuriu.

   Într-un mod provocator şi, cred eu, cu un scop anume, Dumnezeu ne-a cruţat de orice amintire legată de momentul naşterii propriu-zise. Aceasta, sun convins, fiindcă momentul naşterii e prea extraordinar pentru a fi cuprins cu mintea noastră. La un moment dat, Isus le-a zis ucenicilor:

   "Dacă v-am vorbit despre lucrurile pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti?"

   Sunt o muţime de lucruri ce ţin de evidenţă şi pe care nu le înţelegem; atunci cum îndrăznim să credem că putem înţelege ceva ce este subtil? Misteriosul şi uimitorul punct de început al vieţii (cu limitarea lui inerentă) ar trebui să fie primul nostru indiciu privind misterul ce învăluie existenţa vieţii. Să pornim aşadar, de aici.

   Din momentul conceperii şi până în momentul naşterii efective, se produc o serie de schimbări incredibile. Un singur ovul fertilizat se transformă în nouă luni în o sută de trilioane de celule. Medicul care asistă la naşterea copilului nu-i conferă acestuia viaţă, aşa cum nu-i conferă viaţă nici părinţii prin actul numirii. Naşterea propriu-zisă şi actul numirii sunt simple recunoaşteri ale faptului că viaţa există deja. Numele poate fi purtat de milioane de alţi indivizi, dar viaţa aceasta este unică, distinctă. Un singur filament de ADN poate umple o enciclopedie cu o mie de volume, alcătuită din şase sute de mii de pagini cu câte cinci sute de cuvinte pe fiecare pagină. Dar individul transformă într-un mod minunat toată această informaţie într-o persoană şi o personalitate care îi sunt proprii. Întrebaţi orice părinte cu gemeni identici. Nici măcar similaritatea structurii chimice nu face posibilă înlocuirea unuia prin celălalt. De aici este necesar să pornim. În puterea şi înţelepciune LUI infinită, DUMNEZEU, Autorul Vieţii, ne-a dat ceva în faţa căruia trebuie să ne oprim şi să ne minunăm. Lewis Thomas în Medusa and the Snail face următorul comentariu:

   "Simpla existenţă a unei celule ar trebui să fie unul din cele mai uluitoare lucruri de pe pământ. Oamenii ar trebui să umble toată ziua, oră de oră, îndemnându-se unul pe altul să o admire şi să nu voarbească despre altceva decât despre o celulă... Dacă cineva reuşeşte să o explice în timpul vieţii mele, voi închiria un avion, poate chiar o flotă întreagă, şi voi cere piloţilor să scrie un semn al exclamării după un alt semn al exclamării, pe tot cerul, până când voi rămâne fără bani."

   Iată misterul care ar trebuie să ne stârnească veneraţia. Dar în unicitatea noastră mai există un factor. Toţi avem o integralitate indivizibilă. În fiecare personalitate există o convergenţă a elementelor componente ce nu pot fi separate, conferindu-ne fiecăruia propria noastră personalitate. F. W. Boreham a ilustrat strălucit acest aspect într-un eseu pe care l-a intitulat Sabia lui Solomon (The Sword of Solomon):

   "Există un sens... în care doi şi cu doi fac patru.

   Există un nivel - nivelul registrelor şi al înscrisurilor contabile - la care aceste propoziţii sunt destul de rezonabile. Dar dacă te ridici de la nivelul acesta la unul superior, descoperi de îndată că ele nu mai pot fi susţinute. Pur şi simplu nu mai funcţionează. Solomon dovedeşte acest lucru la poarta cetăţii. Poate fi adevărat că o jumătate de suveran şi cu o jumătate de suveran fac un suveran; dar este evident neadevărat că o jumătate de copil cu o jumătate de copil fac un copil. Să-şi îndeplinească sabia lucrarea mortală; să despice copilul în două; şi atunci o jumătate de copil plus o jumătate de copil vor reprezenta doar caricatura sinistră şi macabră a unui copil. Două jumătăţi de copil nu pot face un copil!

   La nivelul acesta mai înalt al sentimentului şi al experienţei umane, legile matematicii eşuează total. Când, de exemplu, un bărbat îşi împarte averea între copiii lui, el dă fiecăruia o parte din ea; dar când o femeie îşi împarte dragostea între copiii ei, ea dă fiecăruia toată dragostea... Niciun bărbat care a fost vreodată îndrăgostit nu va putea fi convins că una şi cu una fac două. Când se uită la ea, simte că una plus una fac un milion...

   Niciun cuplu fericit care aduce în dulcele lor cămin un copilaş nou-născut nu va putea fi convins că doi şi cu unu fac doar trei. Viaţa este îmbogăţită de o mie de ori prin adăugarea micuţei vieţi. Şi sunt sigur că nicio pereche din ale cărei braţe protectoare a fost răpită comoara vieţii lor nu va găsi mângâiere în asigurarea că trei fără unu fac doi.

   În marile dureri ale inimii, credinţa în cifre se năruieşte deplorabil."