Am ştiut întotdeauna, desigur, că pentru o schimbare e nevoie de o hotărâre la fel de fermă ca a unei femei care se apleacă zilnic cu sapa în mână peste straturile din grădină, hotărâtă să cultive o hrană care întăreşte inima.

   Am ştiut, de asemenea, că pentru schimbare nu sunt de ajuns visările cu ochii deschişi la o uşă, o cale şi un cuvânt în greacă, EUCHARISTEO, care cuprinde taina vieţii din belşug şi pe aceea a vieţii de apoi.

   Dar asta nu înseamna că am ştiut şi ce să fac.

   Cum şi de unde să învăţ să folosesc acest cuvânt ca să înlocuiesc obiceiul urât şi autodistructiv al nemulţumirii -cauza căderii mele, atât cosmice, cât şi zilnice- cu obiceiul salvator al mulţumirii, care m-ar conduce iar la comunicarea profundă cu Dumnezeu?

   Ca să trăiesc, trebuie neaparat să aflu.

   Fiindcă citisem cuvintele unui înţelept demult: "Când îţi e sete, bei; nu citeşti cărţi despre sete." Dacă ne stingem de sete, prea puţin ne folosesc cărţile despre apă; singurul mod în care ne putem racori gura uscată e sa închidem cartea, să ne cufundăm palma în apă si să bem.

   Dacă ne e sete, trebuie să bem. Trebuia să FAC ceva.

   Dar nu am bănuit nici pe departe în ziua când am lăsat cărţile despre eucharisteo şi am luat pixul ca să încep lista, că luam deja prima înghiţitură; nu ştiam cum aveam să mă schimb. Sau că schimbarea avea să fie evidentă. A fost o provocare, un fel de provocarea a dragostei - Provocarea dragostei e o carte de Stephen şi Alex Kendrik, este o carte însoţită de o provocare destinată să ajute la punerea în practică a câte unui principiu în fiecare zi; a devenit celebră în urma apariţiei filmului Fireproof. Am acceptat provocarea într-o zi de noiembrie, foarte asemănătoare cu acea zi de noiembrie când sângele ei udase pământul;ziua cu neputinţă de uitat. E începutul anotimpului listelor. Liste cu meniuri de sărbători, liste cu proiecte de lucru manual, liste de cumpărături. Sunt peste tot, pe masa din bucătărie, pe birou, împrăştiate sau puse unele peste altele, când, deodată, citesc întrebarea unei prietene pe computer. Îmi lansează o provocare şi nici măcar nu clipesc. Aş putea să scriu o listă cu o mie de lucruri care îmi plac? Recitesc întrebarea ei. Adică, să încep încă o listă? O mie de binecuvântări, o mie de daruri; desprea asta e vorba? Sigur, de ce nu?

   Nu mi-am dat seama că atunci începeau modelarea, zborul, vindecarea rănilor.

   Uneori nu ştii că ai intrat pe uşă decât după ce deja eşti înăuntru!

   Iau o hârtie din coşul cenuşiu de răchită de pe marginea mesei. E un desen făcut de unul din copiii, reprezentându-l, presupun, pe Sf, Patrick în drum spre Irlanda, fiindcă personajul e într-o barcă şi are desenate pe mâneci nişte frunze de trifoi destul de reuşite. O întorc pe partea cealaltă şi scriu într-o doară: "LISTĂ DE DARURI". ÎNCEP LISTA. NU DARURI PE CARE MI LE DORESC, CI DARURI PE CARE LE-AM PRIMIT DEJA.

   1. Umbrele dimineţii pe podelele vechi.

   2. Pâine prăjită cu dulceaţă multă deasupra.

   3. Gaiţe albastre sus în molid.

   E de-abia începutul. Zâmbesc. Până la urmă sunt doar nişte lucruri obişnuite şi poate nici măcar nu îmi dau seama că sunt daruri înainte să le scriu; şi totuşi, seamănă perfect cu nişte daruri. Daruri pe care mi le face EL. Şi când le scriu ... parcă aş despacheta IUBIRE. Am impresia că lista mi se potriveşte ca o mănuşă.

   16. Mirosul de ierburi din florărie.

   17. Trosnetul genunchilor ei.

   18. Rafale reci, vijelioase, prin păr.

   Şi când casa e cufundată în somn şi numai câinele, undeva pe pajişte, urlă la luna rece şi rotundă, ma uit înapoi la Ziua Numărul Unu a numărătorii până la o mie. Îmi trec mâna peste hârtie. Revăd momentele de peste zi ca înrămate într-un album în miniatură al vieţii. Când scriu lista mă simt... fericită. Toată ziua. Nu înţeleg ce se petrece în fluxul conştiinţei mele, râu din care beau şi care mă scaldă, şuvoi de har ce creşte şi mă duce cu el, nestăvilit. Şi mai scriu. Ca să mă simt. Nu îmi dau seama de ce se întâmplă aşa. În plus... lista asta e ceva ciudat, neobişnuit pentru mine. Sunt de mult timp o femeie care vorbeşte o singură limbă, limba Căderii - nemulţumirea, autoînvinuirea, privirea critică, niciodată satisfăcută.

   Dar asta nu înseamnă că... Frământ colţul foii frumos numerotate.

   Dacă toate astea sunt daruri pe care le dă Dumnezeu, atunci lista mea înseamnă că... le primesc. Le iau cu mulţumire... Ia stai puţin... 

   A LUAT PÂINE; ŞI DUPĂ CE A MULŢUMIT LUI DUMNEZEU, A FRÂNT-O ŞI LE-A DAT-O...

   A mulţumit.

   Provocarea asta fantezistă, lista de daruri, e ca un curs de învăţătură a limbii EUCHARISTEO! Chiar aşa?

   Căci eucharisteo e cuvântul pe care l-a şoptit Isus în timp ce moartea Îi dădea târcoale şi suferinţa avea să-I facă sudoarea să curgă în stropi ca de sânge. A luat pâinea, PÂINEA MORŢII, şi a mulţumit! Mă uit la lista mea. Mulţumirile mele par atât de ... mărunte. Simple fleacuri... Dacă lista aceasta e o lecţie de eucharisteo, atunci ce scriu eu aici seamănă mai degrabă cu nişte bânguieli confuze.

   Şi totuşi, poate că vocabularul plin de har începe simplu, şovăielnic, ca un copil mulţumind pentru lucruri copilăreşti. Şi oare nu e Împărăţia Cerurilor a unora ca ei!?