Biserica creştină s-a născut în armonia cântărilor din sinagoga iudaică şi a moştenit acest obicei, devenind o comunitate care cântă spre slava lui Dumnezeu prin Isus Mântuitorul. Evanghelia primilor creştini nu a fost o teorie rece, ca o formulă matematică, ci a fost o evanghelie plină de viaţă care mişca inima oamenilor, transformând viaţa lor într-o contagioasă experienţă a bucuriei, aşa cum o descrie apostolul Pavel:

   "Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt."

   În poporul israel cântarea a fost expresia bucuriei şi acest entuziasm al bucuriei s-a transmis şi primilor creştini a căror caracteristică a fost bucuria, aşa cum este şi menţionat în Noul Testament:

   "Bucuraţ-vă întotdeauna în Domnul! Iarăşi zic bucuraţi-vă!"

   "... bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi la arătarea slavei Lui"

   Bucuria a fost o caracteristică a primilor creştini, care se manifesta prin cântarea de mulţumire şi laudă adusă lui Dumnezeu, şi această bucurie ar trebuie să fie şi azi caracteristică bisericii creştine. Bucuria mântuirii prin credinţă în jertfa Domnului Isus cel înviat, este o energie spirituală care se exprimă în mod natural în cântarea de laudă pentru Dumnezeu. Scriitorul A. B. Mac-Donald, spune:

   "Este de aşteptat ca o mişcare care emană atâta emoţie, credincioşie, entuziasm sa se exprime prin cântare."

   Cântarea creştină nu s-a născut într-o lume mută, o lume a disperării şi fără nici o nădejde, ci ea s-a născut din entuziasmul crezului iudaic în sinagogă. Poporul creştin e un popor care cântă, iar cântarea face parte din închinăciunea creştină. Un text cântat în armonia unei melodii inspirate poate fi un mijloc de a produce şi a transmite profunde sentimente, fie naţionale, fie religioase.

   În lumea antică poporul nu cunoştea scrisul, iar evenimentele istorice ale vieţii se păstrau şi se transmiteau din memorie, prin cântare. Cântarea a fost folosită din cele mai vechi timpuri ca un mijloc de păstrare în memorie a anumitor evenimente din istoria popoarelor. Astfel, cântarea a devenit un document istoric al vieţii popoarelor.

   Poporul Israel îşi are descrisă istoria în cântările de biruinţă şi în poetica psalmilor dar azi, cântarea în unele biserici creştine protestante a ajuns să fie considerată ca o distracţie. Ca şi în trecut, poporul credincios Domnului adică poporul evanghelic, continuă să glorifice pe Dumnezeu prin cântare, dar cu multă precauţie pentru a-şi atinge scopul divin. Când cântarea numai ne distează, atunci scopul divin de închinare s-a pierdut.

   Reforma protestantă din secolul şaisprezece a adus o însufleţire nouă în cântarea creştină, aducând un sentiment de înviorare în viaţa creştină, dar în acelaşi timp s-au născut şi controverse teologice căci cuvintele unor cântări nu corespundeau cu teologia creştină, de aceea e neceasară PRECAUŢIA atât în text cât şi la muzică. Trezirea evanghelică din Anglia prin fraţii Wesley a produs o revărsare de noi cântări creştine din care unele au fost discutabile, altele inspirate. La sfârşitul secolului nouăsprezece, a fost un nou val de muzică creştină produs de Fanny Crosby, Ira Sankey şi alţii cu tendinţe de muzică populară emotivă. După cel de-al doilea război mondial, organizaţiile religioase care se ocupau de evanghelizarea tineretului şcolar au produs noi cântări creştine. Ciclul de muzică contemporană a continuat culmninând cu decadenta muzică rock-n-roll cu teme creştine, la care biserica creştină nu a mai rezistat acceptând-o la serviciile de închinăciune cu scopul pretins de a atrage tinerii la ascultarea Evangheliei.

   Adevărul e că tinerii trebuiesc atraşi spre ascultarea Evangheliei prin mărturia frumoasă a vieţii creştine fără compromis, şi nu prin cântarea uşuratică a lumii ce aprinde pofta trupului.