Pentru noi, cele mai mari fapte istorice rămân acestea: înlăturarea tuturor păcatelor noastre prin Sânge şi eliminarea noastră prin Cruce. Dar ce se întâmplă când vine ispita? Care va fi atitudinea noastră atunci când, după ce am văzut şi am crezut aceste fapte, descoperim că vechile dorinţe îşi mai înalţă capul? Şi mai rău, ce se întâmplă dacă mai cădem în vreunul dintre păcatele de odinioară? Ce facem dacă ne ieşim din fire sau dacă se întâmplă ceva şi mai grav?

   Amintiţi-vă că unul dintre obiectivele principale ale diavolului este să ne facă cu orice prilej să ne îndoim de faptele divine. După ce am văzut, prin revelaţia Duhului lui Dumnezeu că suntem într-adevăr morţi cu Cristos şi ne-am socotit ca atare, el va veni şi ne va spune:

   "Simţi înlăuntrul tău o pornire de a păcătui. Ce poţi spune despre ea? Poţi s-o numeşti moarte faţă de păcat?"

   Care va fi răspunsul nostru în astfel de situaţii? Tocmai aici e testul crucial! Vom continua să credem faptele palpabile ale lumii fizice, zugrăvite clar în faţa ochilor noştri, sau vom crede faptele imateriale ale lumii spirituale, care nu se pot vedea şi nici dovedi stiinţific?

   Acum trebuie să fim atenţi! E important să ne reamintim care sunt faptele declarate de Cuvântul lui Dumnezeu, pe care se sprijină credinţa noastră, şi care nu sunt.

   Cum spune Dumnezeu că se produce eliberarea noastră?

   Ei bine, în primul rând, nu ni se spune că principiul păcatului din noi e dezrădăcinat sau îndepărtat. A socoti astfel ar însemna să facem un calcul greşit şi să ne situăm pe poziţia falsă a omului ce încearcă să treacă în registrul contabil cei 12 şilingi din buzunar ca şi când aceştia ar fi fost 15. Nu, păcatul nu e dezdrădăcinat! El continuă să existe în noi şi dacă i se dă ocazia, ne va stăpâni făcându-ne să comitem păcate fie inconştient, fie conştient. De aceea noi trebuie să cunoaştem bine lucrarea preţiosului Sânge.

   Ştim că, în privinţa păcatelor comise, metoda lui Dumnezeu e directă ştergându-le din amintirea Sa prin Sângele Lui; însă când ajungem la principiul păcatului şi la problema eliberării de sub puterea lui, descoperim că modul de lucru al lui Dumnezeu e indirect. El nu îndepărtează păcatul, ci pe păcătos. Omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu EL, şi, din acest motiv, trupul, care mai înainte fusese un instrument al păcatului, e scos din acţiune. Păcatul, vechiul stăpân, e încă prezent, dar sclavul care îl slujea a fost dat morţii, nemaiputându-l folosi, iar mădularele sale au rămas fără activitate. Mâna celui ce juca jocuri de noroc şi limba celui ce înjura, nu ma pot fi folosite. Membrele acestea sunt acum gata de a-L sluji pe Dumnezeu ca nişte unelete ale dreptăţii. Putem spune că expresia "eliberarea de păcat" e mai corectă din punct de  vedere biblic decât cea de "victorie asupra păcatului". Expresiile ELIBERAT DE PĂCAT şi MORŢI FAŢĂ DE PĂCAT implică o eliberare de sub o putere care încă este prezentă şi foarte reală - nu de ceva care nu mai există. Păcatul e încă prezent dar noi începem să experimentăm zi de zi eliberarea de sub puterea lui într-o măsură din ce în ce mai mare.

   Eliberarea aceasta e atât de reală, încât Ioan a putut face cu curaj următoarea afirmaţieL

   "Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte ... şi nu poate păcătui"

care, însă, dacă e greşit înţeleasă, poate să ne inducă uşor în eroare. Prin aceasta Ioan nu vrea să spună că păcatul nu mai există în istoria noastră sau că noi nu vom mai pacatui niciodată, ci că pornirea de a pacatui nu mai există în ceea ce e nascut din Dumnezeu. Viaţa lui Cristos a fost plantată în noi la naşterea din nou şi natura ei nu are nimic de-a face cu păcatul. Dar este o mare deosebire între natura unui lucru şi istoria lui, între natura vieţii din interiorul nostru şi istoria noastră. Pentru a ilustra aceasta, am putea spune că lemnul nu se poate scufunda în apă deoarece nu e în natura lui să o facă dar în practică dacă o mâna îl ţine, el poate sta sub apă. Istoria e un fapt aşa cum şi păcatele din trecutul nostru sunt fapte istorice; dar şi natura umană e un fapt, ca şi natura nouă primită în Cristos. Ceea ce este CRISTOS, nu poate păcătui; ceea ce se află în Adam poate păcătui şi o va face ori de câte ori i se dă prilejul de a-şi exercita puterea.

   Astfel, de noi depinde pe care fapte contăm şi după care fapte ne ghidăm - pe faptele palpabile ale experienţei de zi cu zi sau pe faptul mult mai puternic, că ne aflăm acum în CRISTOS. Puterea învierii Lui e de partea noastră şi întreaga tărie a lui Dumnezeu e implicată în mântuirea noastră dar depinde de noi dacă vom experimenta ceea ce e adevărat ca fapt divin.

   "Şi credinţa este siguranţa lucrurilor nădăjduite, experimentarea lucrurilor nevăzute" şi "lucrurile care nu se văd sunt veşnice".

   Ştim cu toţii că Evrei 11.1 e singura definiţie a credinţei din Noul Testament şi chiar din întreaga Scriptură şi e foarte important sa o înţelegem bine. Cunoasteţi şi traducearea cea mai uzuala din limba engleză ce defineşte credinţa ca SUBSTANŢA LUCRURILOR SPERATE. Totuşi, cuvântul din limba greacă conţine un sens ce implică o acţiune şi nu doar un simplu lucru, o 'substanţă". Versiunea Noului Testamenr J.N.Darby redă foarte bine acest cuvânt:

CREDINŢA ESTE MATERIALIZAREA LUCRURILOR SPERATE.

   Cum MATERIALIZĂM ceva? E un lucru pe care-l facem în fiecare zi, fără de care nu putem trăi în această lume. Care e diferenţa între substanţă şi materializare? Substanţa e un obiect situat în faţa mea. Materializarea înseamnă că deţin o anumită putere sau facultate de a face acea substanţă să devină reală pentru mine. Acum, noi aici avem în vedere lucruri care deşi nu sunt văzute sunt eterne şi, prin urmare, la fel de reale. Bineînţeles că nu putem materializa faptele divine prin niciunul din simţurile naturale; există totuşi, o facultate care poate materializa LUCRURILE SPERATE, lucrurile lui Cristos, şi aceasta este CREDINŢA.

   CREDINŢA face ca faptele reale să devină reale în experienţa mea. Credinţa îmi materializează LUCRURILE LUI CRISTOS.

   "Omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu Cristos"

   Să ne reamintim că nu avem aici de a face cu promisiuni, ci cu fapte! Promisiunile lui Dumnezeu ne sunt relevate prin Duhul Sfânt ca să ne bizuim pe ele; dar faptele sunt fapte şi ele vor rămâne fapte indiferent de le credem ori nu. Chiar de nu credem faptele Crucii ele continuă să rămână la fel de reale ca întotdeauna, dar, în ce ne priveste, sunt lipsite de valoare. Nu e nevoie de credinţă pentru ca acestea să fie reale în ele însele, dar credinţa le poate MATERIALIZA, făcându-le să devină reale în experienţa noastră.

   Trebuie să privim orice lucru care contrazice adevărul Cuvântului lui Dumnezeu ca pe o minciună a diavolului, nu pentru că acel fapt n-ar fi, în sine, foarte real pentru simţurile noastre, ci pentru că Dumnezeu a declarat un alt fapt, mai mare, în faţa căruia celălat a trebuit să cedeze în cele din urmă.

   Un mincinos abil minte nu numai prin cuvinte ci şi prin gesturi şi fapte. Diavolul e un mincinos priceput şi nu ne putem aştepta de la el să mintă doar prin cuvinte; el se va folosi de semne, simţuri, experienţe mincinoase. După ce am acceptat moartea noastră cu Cristos ca un fapt, Satan va face tot posibilul să ne demonstreze cât mai convingător cu dovezi din experienţa de zi cu zi, că nu suntem morţi, ci dimpotrivă, vii! Prin urmare, noi trebuie să alegem:

   VOM CREDE MINCIUNA LUI SATAN SAU ADEVĂRUL LUI DUMNEZEU? NE VOM CONDUCE DUPĂ APARENŢE SAU DUPĂ CEEA CE NE SPUNE DUMNEZEU?