De o bună bucată de vreme, de când drama familiei Bodnariu din Norvegia a ajuns în centrul atenţiei publice din România, Norvegia a devenit subiect de discuţii şi atenţia opiniei publice, nu doar din România, s-a îndreptat asupra ei. În timp ce aşteptăm deznodământul cazului Bodnariu şi urmărim cu atenţie desfăşurarea evenimentelor ce ţin de acest caz iată încă o veste care vine din recea şi întunecata Norvegie: Sinodul Bisericii Norvegiei a decis să autorizeze căsătoriile persoanelor de acelaşi sex. În favoarea acestei hotărâri au votat 88 dintre cei 115 membri ai sinodului.

De această biserică aparţin peste 74% dintre norvegieni, o proporţie foarte însemnată din totalul populaţiei ţării, prin urmare impactul hotărârii luate de amintitul sinod va afecta, practic, întrega ţară.

Nu este lipsit de importanţă că Norvegia a fost a doua ţară din lume, după Danemarca, care a legalizat căsătoria între persoanele de acelaşi sex, în anul 1993, iar din anul 2009 cuplurile de homosexuali au dreptul să se căsătorească civil şi să adopte copii. De asemenea este foarte important de ştiut că biserica Norvegiei permite hirotonirea homosexualilor. Şi dacă tot permite acest lucru de ce nu ar permite acum şi oficierea căsătoriilor religioase între persoane de acelaşi sex?

Când am aflat despre hotărârea sinodului bisericii Norvegiei şi despre proporţia covârşitoare a membrilor sinodului care au votat favorabil pentru autorizarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, gândul meu a fost că ceea ce în presă apare cu titulatura de biserică nu este biserică, iar cei 88 care au votat pentru nu sunt creştini, deşi au pretenţia că sunt. În urmă cu câţiva ani am publicat un interviu pe care o ziaristă i l-a luat lui Barack Obama, înainte ca acesta să ajungă preşedinte al SUA. În acel interviu el afirma despre sine că este creştin dar felul în care a condus ţara în fruntea căreia a ajuns mai apoi a dovedit că el este un anticreştin veritabil.

Cine sunt cei 115 membri ai sinodului bisericii Norvegiei şi cum au ajuns acolo, prin ce proceduri, nu ştiu. Cine sunt cei 12 episcopi ai bisericii Norvegiei care şi-au dat acordul favorabil pentru căsătoriile între persoanele de acelaşi sex, nu ştiu. Ceea ce ştiu însă este că aceşti oameni nu au nimic din Dumnezeu şi nu Îl cunosc pe Dumnezeu şi, în loc de a fi o binecuvântare pentru Norvegia sunt un blestem. Iar ceea ce ei sau alţii numesc biserică nu este biserică ci este o „sinagogă a Satanei” (Apocalipsa 2:9). Pentru că felul în care aceştia procedează este un atac direct împotriva lui Dumnezeu şi a adevărului sfânt. Ori noi ştim cine luptă împotriva lui Dumnezeu. Domnul Isus Hristos, în una din disputele pe care le-a avut cu cei ce conduceau poporul din punct de vedere religios dar care erau „fii ai diavolului” (Ioan 8:44), le spune (Luca 11): 17„Orice împărăţie dezbinată împotriva ei, este pustiită; şi o casă dezbinată împotriva ei, se prăbuşeşte peste alta.18 Deci, dacă Satana este dezbinat împotriva lui însuşi, cum va dăinui împărăţia lui, fiindcă ziceţi că Eu scot dracii cu Beelzebul? 19 Şi dacă eu scot dracii cu Beelzebul, fiii voştri cu cine îi scot? De aceea ei înşişi vor fi judecătorii voştri. 20 Dar, dacă Eu scot dracii cu degetul lui Dumnezeu, Împărăţia lui Dumnezeu a ajuns până la voi.” Raţionamentul pe care evreii trebuiau să-l înţeleagă era că dacă Isus Hristos alunga demonii din oameni nu putea fi un slujitor al celui rău, aşa cum afirmau ei, comiţând păcatul de neiertat al hulei împotriva Duhului Sfânt. Însă este valabil şi în alt fel: nu poţi să spui că eşti slujitor al lui Dumnezeu dar să lupţi împotriva Lui, făcând jocul diavolului.

Ce este Biserica? Ce mai înţeleg oamenii azi prin Biserică? Probabil că cei mai mulţi au o înţelegere greşită în această privinţă. O privire atentă în cartea Faptele Apostolilor ne-ar fi de ajutor în acest sens.

Biserică este un termen pe care ne-am obişnuit să-l folosim deşi el nu exprimă cel mai bine ceea ce a intenţionat Dumnezeu. Provine din cuvântul Bazilică şi aceasta era un edificiu roman de formă dreptunghiulară, cu interiorul împărţit în coloane şi care servea ca loc de judecată. Împăratul

Constantin, atunci când a impus cu forţa creştinismul ca religie în Imperiul Roman, a pus la dispoziţia „creştinilor” aceste bazilici, ca locuri în care să se adune. Locurile de adunare au devenit astfel biserici.

Când vorbim despre credincioşi, despre cei ce cred în Isus Hristos, despre creştini, termenul care îi defineşte este Ekklesia. Aceasta nu descrie o clădire ci un grup de oameni care şi-au predat viaţa lui Isus Hristos, care au ieşit din lume şi care au hotărât să-L urmeze umblând în ascultare de El şi făcând voia Sa. La Ekklesia din Ierusalim, la Adunarea creştinilor de aici, Iacov a spus: 13 „Când au încetat ei de vorbit, Iacov a luat cuvântul şi a zis: „Fraţilor, ascultaţi-mă! 14 Simon a spus cum mai întâi Dumnezeu Şi-a aruncat privirile peste Neamuri, ca să aleagă din mijlocul lor un popor, care să-I poarte Numele.” (FA 15) Scopul lui Dumnezeu pentru Ekklesia nu era să fie o adunătură de păcătoşi ci o Adunare a celor ce au crezut în Hristos, au fost curăţaţi de păcat şi eliberaţi de sub puterea lui, care acum trăiesc o viaţă nouă pentru gloria lui Dumnezeu, care poartă Numele lui Dumnezeu cu cinste. Cărămizile care formează edificiul sunt aceşti oameni sfinţi care umblă în ascultare de Dumnezeu, a căror viaţă a fost transformată pe deplin, liberi de puterea păcatului.

Nu aş zice că trebuie să ne legăm prea tare de termeni, Biserică sau Ekklesia, dar este bine să ştim şi provenienţa acestor termeni. Oricum i-am spune, Biserică sau Ekklesia, nu trebuie să uităm ce vrea Dumnezeu să fie această grupare de oameni. Apostolul Pavel, fiind cel pe care Dumnezeu l-a folosit ca să întemeieze Ekklesia printre păgâni, alte popoare decât evreii, îi scria ucenicului său, Timotei: „Dar dacă voi zăbovi, să ştii cum trebuie să te porţi în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului.” (1 Timotei 3:15 )

Biserica este şi trebuie să fie „stâlpul şi temelia adevărului”. Şi nu poate fi orice fel de adevăr, inventat de mintea umană pervertită de păcat, ci este Adevărul lui Dumnezeu, Isus Hristos şi învăţătura dată apostolilor de Duhul lui Hristos. Când se iese din acest Adevăr şi în locul lui se pune altceva atunci acea grupare este orice altceva dar nu Biserică sau Ekklesia, după înţelesul pe care Dumnezeu ni l-a lăsat.

În cartea Faptele Apostolilor găsim relatarea despre cum a început această Biserică a lui Hristos, stâlpul şi temelia adevărului. După coborârea Duhului Sfânt (nu poate fi o Biserică fără Duhul Sfânt) şi după ce oamenii au fost convinşi de păcatul lor şi după ce au crezut în Isus Hristos pe care L-au răstignit cu puţin timp înainte, s-a format această comunitate de credincioşi. Erau caracterizaţi de sfinţenie şi de lepădarea păcatului de orice fel. Dar în capitolul 4 al cărţii citim despre doi oameni, soţ şi soţie, Anania şi Safira, care au încercat să intre în Biserică făcând un compromis. Compromisul a constat din faptul că au vândut un teren şi jumătate din banii obţinuţi pe acest teren i-au adus apostolilor şi i-au dat pentru a fi folosiţi pentru nevoile celor săraci din Biserică. Problema lor a fost că au minţit şi nu au spus că jumătate din sumă au reţinut-o pentru ei. Din această pricină amândoi au murit pe loc. Era Biserica celor sfinţi şi Dumnezeu nu a îngăduit în acel moment nimic întinat, nici măcar o minciună. Cum am putea atunci să credem că ceea ce primeşte în mijlocul ei un păcat atât de mare ca şi homosexualitatea, păcat condamnat în mod clar şi special de Sfintele Scripturi în multe locuri, ar putea fi Biserică (Ekklesia)? Oamenii pot să-i spună cum vor şi să se înşele unii pe alţii dar nu ce spun oamenii este important ci ceea ce spune Dumnezeu. Într-o astfel de „biserică” este un pericol să stai şi să faci parte din ea. Dintr-o astfel de „biserică” trebuie să fugi cât mai repede şi cât mai departe.

În ultima carte a Bibliei, Apocalipsa, chiar pe finalul cărţii, ni se spune ce soartă va avea această biserică apostată, numită Babilonul cel mare: 1 „După aceea am văzut coborându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui. 2 El a strigat cu glas tare şi a zis: „A căzut, a căzut, Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; 3 pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei.” 4 Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! 5 Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei. 6 Răsplătiţi-i cum v-a răsplătit ea, şi întoarceţi-i de două ori cât faptele ei. Turnaţi-i îndoit în potirul în care a amestecat ea!” 7 Pe cât s-a slăvit pe sine însăşi, şi s-a desfătat în risipă, pe atât daţi-i chin şi tânguire! Pentru că zice în inima ei: „Şed ca împărăteasă, nu sunt văduvă, şi nu voi şti ce este tânguirea!” 8 Tocmai pentru aceea, într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea şi foametea. Şi va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare. 9 Şi împăraţii pământului, care au curvit şi s-au dezmierdat în risipă cu ea, când vor vedea fumul arderii ei, o vor plânge şi o vor boci.” ( Apocalipsa 18)

De unde ştim că Babilonul cel mare este biserica apostată? Din faptul că Dumnezeu îi cere poporului Său să iasă din ea. Aceasta înseamnă că Ekklesia era în mijlocul acestei biserici apostate şi că a venit timpul să iasă şi să stea la o parte. De ce să iasă şi de ce să stea la o parte? Pentru că această falsă biserică a acceptat păcatul şi a ajuns astfel „un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat”. Dracii se bucură atunci când se oficiază o cununie a păcatului şi depravării. Şi nu contează nici fastul, nici florile, nici frumuseţea vitraliilor sau a liturghiei şi nici măcar Numele lui Dumnezeu invocat, pentru că toate acestea înaintea lui Dumnezeu nu sunt altceva decât sfidări şi ofense aduse Lui şi maiestăţii Sale. Toate aceste urâciuni biserica apostată le-a făcut mână în mână cu împăraţii pământului care au sprijinit-o, care i-au dat tot concursul pentru a ajunge unde a ajuns. Când văd o mână întinsă din partea liderilor politici către Biserică mă trece un fior de întristare. Când văd o mână întinsă, cerând ajutor, din partea Bisericii către liderii lumii mă doare inima. Pentru că între acestea două nu poate exista decât un compromis murdar şi dezgustător care aduce atingere purităţii Bisericii şi durere lui Isus Hristos.

Norvegia este un semn pentru cei ce mai vor să vadă. Depravarea legalizată şi răpirea copiilor din familiile care vor să-şi crească copiii pentru Dumnezeu se fac sub ochii a ceea ce, cu neruşinare, se pretinde a fi Biserica lui Hristos, cu acordul ei şi cu acceptul ei! Păcat a fost întotdeauna pe pământ dar a fost şi o separare de acesta atunci când vorbim de cei sfinţi, de poporul lui Dumnezeu, Ekklesia. Acum graniţa s-a şters şi biserica a intrat în spaţiul Schengen al păcatului generalizat. Şi o face cu surle şi trâmbiţe, cu parade ale mândriei, cu focuri de artificii şi cu lacrimi de crocodil. Fără să mai vrea să ştie că vine vremea scadenţei şi că aceasta, iată se vede bine, nu este departe.

Pentru Ekklesia, de două mii de ani, a sunat chemarea de a ieşi din lume. Acum, la finalul vremurilor, se aude chemarea de a ieşi din ceea ce oamenii numesc biserică, şi aceasta oriunde valul ecumenismului loveşte şi mătură tot ceea ce mai este sfânt, curat şi adevărat.

Ce bine mai poate fi în Norvegia? Să stai în fiecare zi cu frica în suflet că Barnevernetul îţi va răpi copiii şi-i va încredinţa spre creştere unui cuplu de homosexuali care foarte bine se vor pricepe să-i crească; sau să locuieşti în mijlocul unui popor care prin tot ce face Îl ofensează pe Dumnezeu şi-L provoacă la mânie; să te expui riscului de a te face părtaş la marea apostazie şi nebunie care a cuprins ţara ca un virus şi în care biserica însuşi răspândeşte acest virus; să-ţi creşti copiii pe care statul nu ţi i-a răpit într-o ţară care nu mai are nici cele mai elementare noţiuni despre Dumnezeu şi unde răului i se spune bine. Merită pentru un pumn de arginţi? Cei mai mulţi spun că da.

Ce semnificaţie mai are astăzi cuvântul „sinod”, sau „episcop”? Până azi ştiam că „sinodul” era forul suprem al bisericii, autoritatea superioară ecleziastică, cea care lua hotărâri pentru binele Bisericii, adică a credincioşilor. Aceasta pentru că cei din sinod, episcopii, erau bărbaţi sfinţi, aşa cum cere Dumnezeu, prezbiteri (bătrâni – cel puţin bărbaţi maturi) după termenul folosit în Sfânta Scriptură. Scriindu-i lui Tit, apostolul Pavel îi spune ce să facă şi ce fel de oameni să pună în fruntea Adunărilor celor sfinţi: 5 „Te-am lăsat în Creta, ca să pui în rânduială ce mai rămâne de rânduit, şi să aşezi prezbiteri (sau: bătrâni) în fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit: 6 Dacă este cineva fără prihană, bărbat al unei singure neveste, având copii credincioşi, care să nu fie învinuiţi de destrăbălare sau neascultare. 7 Căci episcopul (sau: priveghetor), ca econom al lui Dumnezeu, trebuie să fie fără prihană; nu încăpăţînat, nici mânios, nici dedat la vin, nici bătăuş, nici lacom de câştig mârşav; 8 ci să fie primitor de oaspeţi, iubitor de bine, cumpătat, drept, sfânt, înfrânat; 9 să se ţină de Cuvântul adevărat, care este potrivit cu învăţătura, ca să fie în stare să sfătuiască în învăţătura sănătoasă, şi să înfrunte pe potrivnici.” (Tit 1) Un sinod format din astfel de bărbaţi (nu femei!) va lua hotărâri care să fie în voia lui Dumnezeu. Dar unde mai găseşti astfel de bărbaţi? Fără prihană, adică fără păcat, bărbaţi ai unei singure neveste, care să aibă copii credincioşi care să nu poată fi învinuiţi de destrăbălare sau neascultare, nu dedaţi la vin, nici lacomi de câştig, cumpătaţi, drepţi, sfinţi, înfrânaţi şi care să se ţină de Cuvântul drept al lui Dumnezeu. Oamenii sfinţi vor lupta pentru sfinţenie, oamenii păcătoşi vor promova păcatul, indiferent de nume sau titulatură. Sinod sau episcop (prezbiter) poate să fie un lucru de cinste sau poate să fie o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Oare la întîmplare în fruntea bisericii Norvegiei se află, în funcţia de arhiepiscop, doamna Helga Haugland Byfuglien, cea care a sprijinit cu tărie ideea căsătoriei între persoanele de acelaşi sex? În urmă cu ceva vreme această biserică şi-a anunţat sprijinul acordat islamului şi, alături de peste 100 de personalităţi culturale din această ţară, a chemat lumea întreagă la un boicot împotriva Israelului. Probabil pe agenda lor urmează creştinii, cei adevăraţi.

Îndemnul apostolului Pavel din Epistola sa către Efeseni să ne fie îndemn şi nouă în aceste vremuri grele şi tulburi:

8 „Odinioară eraţi întuneric; dar acum sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi, deci, ca nişte copii ai luminii. 9 Căci roada luminii stă în orice bunătate, în neprihănire şi în adevăr.

10 Cercetaţi ce este plăcut înaintea Domnului, 11 şi nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai de grabă osândiţi-le. 12 Căci e ruşine numai să spunem ce fac ei în ascuns.

13 Dar toate aceste lucruri, când sunt osândite de lumină, sunt date la iveală; pentru că ceiace scoate totul la iveală, este lumina. 14 De aceea zice: „Deşteaptă-te tu, care dormi, scoală-te din morţi, şi Hristos te va lumina.” 15 Luaţi seama, deci, să umblaţi cu băgare de seamă, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi. 16 Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele. 17 De aceea nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului.” (Efeseni 5)

Norvegia şi-a înălţat un castel al bunăstării prin mila lui Dumnezeu care a ajutat-o la aceasta, pentru că toate resursele de care ţara se bucură sunt un dar din partea Lui. Dar acum, sătulă şi grasă, fără să-şi dea seama de ce face, a început să se creadă ceva şi să sape de zor la fundaţia clădirii, făcând-o să se clatine. Continuând pe această direcţie nu mai urmează decât prăbuşirea. Stai să te întrebi, văzând că nu doar Norvegia se află în această situaţie şi în acest pericol (SUA este un alt exemplu), dacă bunăstarea mai este de dorit. Îmi aduc aminte de cuvintele pastorului martir Richard Wurmbrand care spunea: „Nu-i luaţi săracului binecuvantarea sărăciei”. Cuvinte pe care o vreme nu le-am înţeles. Dar acum, privind la toată nebunia din Norvegia, ţara cu cel mai ridicat nivel de trai din Europa, înţeleg tot mai bine.