La nord de Efes, pe valea râului Hermus, se găsesc cele trei oraşe care fac obiectul următorului grup de epistole din Apocalipsa. Pergam, oraş de coastă, era capitala provinciei romane Asia. Înţesat cu temple păgâne şi locul în care s-a ridicat primul templu al cultului imperial al Romei, Pergam era oraşul în care Cezarul era venerat ca Dumnezeu. Tiatira, situată lângă râul Lycus, era un centru de negoţ prin care trecea o importantă rută comercială. Multe asociaţii de negustori îşi aveau sediul la Tiatira. Pentru a lucra, aveai nevoie de dovada că eşti membru al unei astfel de bresle. Imoralitatrea banchetelor organizate de breslă era cunoscută şi pe deplin acceptată. Sardes, oraş comercial bogat, era şi el cunoscut pentru modul de viaţă uşuratic şi extravagant. Oraşul fusese de două ori capturat de duşmani din cauza lipsei de băgare de seamă, în ciuda fortificaţiilor sale. În timp ce creştinii din Efes şi Laodicea erau convenţionali şi comozi, bisericile din Pergam, Tiatira şi Sardes erau, se pare, victime ale pasiunii fizice exacerbate care îi dusese la idolatrie şi imoralitate.

   În fiecare caz, Dumnezeu laudă mai întâi bisericile, înainte de a le mustra aspru. Celei din Tiatira îi spune:

   "Iată ce zice Fiul Lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului, şi ale cărui picioare sunt ca arama aprinsă: ' Ştiu faptele tale, dragoastea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta şi faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi."

   Deşi avea puţine motive să o laude, Domnul promite totuşi bisericii din Pergam:

   "Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă şi-i voi da o piatră albă; şi pe piatra aceasta e scris un nume nou, pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte."

   Cu alte cuvinte, în Pergam exista un grup restrâns de credincioşi care stăruiau în a nu-şi pierde dragostea dintâi. Domnul spune aceleaşi cuvinte şi despre Sardes:

   "...ai câteva nume, care nu şi-au mânjit hainele."

   Hristos a găsit motive de laudă pentru fiecare din cele trei biserici. Mulţi care citesc aceste texte îşi închipuie că bisericile din Pergam, Tiatira şi Sardes erau căzute, deosebindu-se de adunările de azi în toate privinţele. Nu acesta e adevărul însă. Multe lucruri erau lăudabile în viaţa acestor biserici, dar, fără ca ele să ştie, se găseau în mare pericol. Din păcate, o paralelă între acele adunări şi cele din ziua de azi ar dezvălui multe lucruri negative, comune.

   Bisericii din Pergam, Ioan îi scrie:

   "Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni care ţin de învăţătura lui Balaam, care a învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca ei să mănânce din lucrurile jertfite idolilor şi să se dedea la curvie. Tot aşa, şi tu ai câţiva care, de asemenea, ţin învăţătura Nicolaiţilor, pe care Eu o urăsc."

   Bisericii din Tiatira îi scrie:

   "Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Izabela, femeia aceea, care se zice proorociţă, să înveţe şi să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor."

   Bisericii din Sardes îi sunt adresate următoarele cuvinte:

   "... eşti mort. Veghează şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale  desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu".

   Oare ce se întâmpla acolo? Ce era atât de grav în biserică încât să-L facă pe Domnul cel viu să-i ameninţe că dacă nu se vor pocăi El va lupta împotriva lor cu sabia gurii Lui? Ce se întâmpla în Tiatira căci Domnul îi avertiza că:

   'Voi lovi cu moartea pe copiii ei. Şi toate bisericile vor cunoaşte că 'Eu sunt Cel ce cercetez rărunchii şi inima'; şi voi răsplăti fiecăruia după faptele lui."

   Ce se întâmpla în Sardes căci Domnul le spune:

   " Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine."

   Există în scurtele episole ale lui Ioan câteva indicii ce rezolvă misterul mâniei lui Hristos faţă de aceste trei biserici.

   Balaam era un profet din Vechiul Testament care i-a îndepărtat pe copiii lui Dumnezeu de la calea ce ducea spre ţara făgăduinţei atrăgându-i în oraşele şi practicile duşmanilor Domnului, moabiţii. Un comentator al Bibliei îl consideră pe Balaam un exponent al compromisului cu religia falsă. Nicolaiţii erau adepţii unui profet mincinos din primul secol care îi învăţa pe creştini să adopte obiceiuri de a se închina în faţa dumnezeilor falşi ai oraşului şi de a prelua practicile lor sexuale imorale, aşa încât Evanghelia să fie mai uşor acceptată de oameni.

   Izabela fusese o prinţesă feniciană care, cu secole înainte devenise soţia unui împărat al Israelului. Ea a insistat în a continua să se practice închinarea faţă de Baal prin aducerea de jertfe, îmbinată cu închinarea faţă de Dumnezeul Israelului. Ea a îndrăzit să-i îndemne pe israeliţi să se închine idolului ei, adoptând şi practici imorale legate de cultul acestui idol. O femeie din Tiatira pe care Ioan o numea Izabela îi învăţa pe creştinii primului secol să se închine dumnezeilor oraşului şi să practice păcate sexuale. Oamenii o îngăduia, ba chiar o ascultau. Imaginaţi-vă situaţia în care se găseau creştinii. Ei trăiau în oraşe în care erau veneraţi mulţi dumnezei; căminele vecinilor lor aveau altare ale diverşilor zei; în locuri retrase sau în mari temple erau prezente statui şi simboluri ale unor zei ai familiei, dumnezei ancestrali, dumnezei antici, legendari, dumnezeul Romei, Cezarul. Un creştin nu putea păşi în casa veciunului fără a trece pe lângă un altar păgân. Nu putea cumpăra carne care să nu fi fost mai întâi jertfită unui dumnezeu fals. Nu putea face afaceri fără să păşească în templul zeului patron al breslei. În piaţă sau la lucru, nu putea evita mulţimile din faţa templelor zeiţelor Diana sau Isis. Nu putea străbate oraşul făra să treacă pe lângă santinele sau preoţii ce supravegheau locul unde mulţimea se aduna să se închine Cezarului.