Netezesc aluatul, presar brânza pe discul subţire al blatului de pizza. Simt soarele cum se lasă cald pe braţele mele şi mulţumirea cum  mă patrunde prin toţi porii. Mă gândesc că slava lui Dumnezeu, văzuta într-o grămăjoară de brânză, poate parea nînsemnată. Ar putea parea o insultă că obiectivul inimii se ocupă de asemenea mărunţişuri într-o lume mutilată, desfigurată, disperat de goală.

   Ştiu că există sărăcie şi dureri crunte. I-am văzut pe cei flămânzi, am văzut armele celor care merg la război. Ştiu ce înseamnă suferinţa şi viaţa mea mărturiseşte: nu fac decât să adâncesc rana lumii când nu-mi fac timp să mulţumesc pentru raza dimineţii furişată prin frunzişuri, pentru mireasma năvalnică a trandafirilor sălbatici la începutul lunii iulie, pentru cântecul de greieri în răcoarea nopţii, pentru râul care aleargă, pentru steaua care urcă şi pentru ploaia care cade; pentru toate lucrurile bune pe care le dă un Dumnezeu bun. La ce i-ar folosi lumii mai multă amărăciune, mai multă tristeţe? Cum vine asta, să încerci să salvezi lumea refuzând să te bucuri, când salvarea noastră e tocmai BUCURIA? A respinge bucuria din solidaritate cu cei care suferă nu îi salvează pe aceştia. Contrariul însă, da. Cei care au curajul de a se gândi la tot ce e adevărat şi vrednic de iubit, chiar şi acum, oamenii aceştia sunt agenţii schimbării şi ei duc Lumina în toată lumea. Când lăsăm solul vieţii noastre să primească ploaia harului şi bucuria să se infiltreze în locurile uscate şi crăpate, când bucuria ne pătrunde la piele - pielea noastră plină de răni şi cicatrici - acolo creşte VIAŢĂ. Şi ce poate fi mai bun decât atât? Pentru noi?    Când deschidem gura şi mulţumim, se deschid cerurile!

   Mulţumirea pentru lucrurile mărunte seamănă cu rugăciuena pe care a rostit-o femeia binecuvântată între femei atunci când era pe cale să ia parte la unul din momentele cruciale ale istoriei. Purtând în pântecele ei, în embrion, pe Însuşi Dumnezeu, Maria aduce laude tainice:

   "Sufletul meu măreşte pe Domnul".

   La fel aş putea să-L măresc şi eu; da, chiar aici. Întotdeauna ceva vine să umple spaţiile goale, şi, mulţumind pentru lucrurile aparent mărunte, Îi fac lui Dumnezeu loc să crească în mine. Aceasta e ceea ce mă umple atunci când ÎL măresc pe Dumnezeu cu mulţumiri; şi astfel Dumnezeu intră în lume. Ce va mări viaţa mea? Stresul si agitaţia lumii, momentele neplăcute ale zilei, lucrurile greşite din temelii şi ruinate în ultimul grad? Sau Îl va mări pe Dumnezeu? Atotputernicia şi atotştiinţa lui Dumnezeu nu sunt niciodată  prea mici. Dumnezeu nu are nevoie să-L mărim noi, cei mărunţi; lucrurile stau exact invers. Mici sunt vieţile noastre, iar eul nostru, umflat peste măsură. Mulţumirile ne micşorează şi lumea devine aşa cum ar trebui să fie. Eu mulţumesc şi EL creşte în mine, şi astfel lumea creşte din cauza mea; EL mă pune în mişcare şi duce bucuria mai departe.

   Aceasta este, cred, faţa cealaltă a rugăciunii.

   Spunând pe nume harului ascuns în clipe. făcând o listă a darurilor lui Dumnezeu, trecem dincolo de rugăciunea gen listă de cumpărături şi ajungem în cealaltă parte. Descoperim cealaltă faţă a rugăciunii, sala tronului văzută pe dinăuntru, pereţii interiori ai inimii Sale puternice a cărei fiecare bătaie e iubire. Lista e lista lui Dumnezeu, pulsul dragostei Lui, dragostea care freamătă de cealata parte a rugăciunii noastre. Şi acum văd ce este de fapt această provocare de a scrie într-un jurnal o mie de lucruri pe care le iubesc. E în realitate provocarea de a scrie felurile în care mă iubeste Dumnezeu pe mine. Adevărata Provocare a Dragostei. Chemarea de a veni în prezenţa Lui ca să ascult cum curge dragostea Lui nesfârşită, sa cunosc harul Lui de nec uprins. Iată cheia de boltă a minunilor. Singurul lucru care ne poate schimba pe noi şi care poate schimba lumea e dragostea Lui. Să nu ma las cumva păcălită de aparenta simplitate a lui EUCHARISTEAO,  a pixului pe hârtie. BRÂNZĂ. SOARE. JURNAL. NUME. DRAGOSTE. AICI. Din toate se desprinde o atmosferă surprinzătoare de sfinţenie. Aproape că nu îndrăznesc să respir. Ar trebui să-mi scot încălţămintea.

   Eu sunt un clopot, EL e vânt trecând statornic; EL adie, eu răsun, şi ştiu unde mă aflu: în cealaltă parte unde trăia Daniel, omul rugăciunii. Daniel, agentul schimbării, omul care făcea şi desfăcea şi era al doilea după împărat, omul care a dormit liniştit în groapa cu lei. Daniel era un om al rugăciunii pline de putere, dar nu fiindcă îşi îndoia genunchii ţepeni şi înălţa de trei ori pe zi tot felul de cereri către TRON. Ci rugăciunile lui au mişcat împăraţi şi au închis gura leilor pentru că DE TREI ORI PE ZI ÎNGENUNCHEA, SE RUGA ŞI MULŢUMEA DUMNEZEULUI LUI, CUM FĂCEA ŞI MAI ÎNAINTE." De trei ori pe zi, Daniel mulţumea în rugăciune pentru obişnuitul vieţii zilnice, pentru dragostea izvorând din inima lui Dumnezeu în inima tuturor lucrurilor. Singurele rugăciuni adevărate sunt cele rostite de buze care mulţumesc. Căci mulţumirea ne deschide poarta spre faţa cealaltă a rugăciunii, spre centrul dragostei lui Dumnezeu; şi toată puterea de care e nevoie pentru schimbarea lumii şi pentru schimbarea mea aici se ascunde, în dragostea Lui.

   Rugăciunea, ca să fie rugăciune, ca să aibe vreo putere de a schimba lucrurile, trebuie mai întâi să fie cu mulţumire:

   "Vă îndemn, dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri pentru toţi oamenii".

   Rugăciunea neîncetată e posibilă numai într-o viaţă de mulţumire neîncetată. Cum de n-am înţeles că în curţile Lui se poate intra doar cu mulţumiri?