"Dumnezeu a făcut lumea din nimic, şi câtă vreme suntem nimic, El poate face şi din noi ceva." (Martin Luther)

   Fotografiez lumina care curge pe perete, se aşterne pe podeaua din scândură de pin şi umple vaze vechi, când ea îmi  cere aparatul foto. Are trei ani neîmpliniţi şi mai puţin de un metru în înălţime. Apăs pe buton şi prind lumina care se infiltrează în fibrele scândurii, în lemnul care a fost acum două sute de ani copac înalt în soare; ca şi cum razele ar încerca să se strecoare prin crăpăturile vechi de veacuri şi să învie cele moarte de mult, să înalţe iarăşi cele doborâte la pământ. Prind în imagini frumuseţea dimineţii de marţi la fermă şi mulţumesc pentru clipa de-acum, onorând-o cu obiectivul aparatului şi cu ochi care văd cele sfinte. De unde era să ştiu că un copil mă va conduce spre lumină?

   "Mă laşi pe mine, mami să fac poze? Nu stric nimic, promit!"

   În ochi îi străluceşte o dimineaţă de dincolo de timp, de dincolo de lume. Îşi deschide mâinile plinuţe ca să-mi arate cum o să aibe grijă de aparat. Copilul acesta mă topeşte ca pe unt şi îi trec cureaua aparatului foto pe după gât.

   "Mai zi-mi odată pe ce buton să apăs!"

   Se uita în sus la mine. Cum pot cuprinde ochii ei atâta bucurie în stare pură? 'Uite, pe ăsta!' Îmi vine s-o respir ca pe parfumul de bujori în iunie... Ea apasă pe buton. Vază. Cilc! Uşă. Cilic! Rafturi. Clic! Mă molipsesc de râsul ei şi o ascult cum merge prin casă, înregistrând fără sfială tot timpul şi tot spaţiul. Mama şi copilul au făcut schimb; ea a plecat să caute frumuseţea, iar eu sa adun creioane, piese de Lego si cărţi. Încerc să readuc ordinea în haos, în timp ce ea se reîntoarce în Eden şi dă nume clipelor cu un aarat. Într-un târziu, se întoarce, cu faţa acoperită de aparatul al cărui buton îl apasă la orice pas. Sunt în spălătorie şi separ hainele albe de cele colorate.

   'Poţi să-mi arăţi ce am pozat?'

   Îmi întinde camera atât cât îi permite cureaua; mă uit la ea cum nu-şi mai încape în piele de bucurie. Ne cuibărim într-un morman de haine, cu capetele sprijinite unul de celălalt. Ma ia de gât şi ne uităm la imaginile de pe ecranul luminos. Mă văd pe mine aplecată aratându-i pe care buton să apese; obiectivul ei m-a văzut ca pe un munte; simt cum urcă în ea râsul şi îşi pune mâinile la gură ca să-şi oprească balonaşele. E încântată de operele ei. Zâmbesc... o masă... clanţa uşi... o etajeră strâmbă... Şi totuşi, fiecare din fotografiile ei uimeşte... De ce? Din cauza unghiului din care au fost făcute! Perspectiva pe care o are de la înălţimea celor nouăzeci de centimetri ai ei îmi e nefamiliară şi mi se pare fascinantă: tavanul din birou se arcuieşte ca o boltă, patul e ditamai şalupa, iar scara, o prăpastie. Ea e Alice în Ţara Minunilor şi lumea oamenilor mari, deasupra şi în jurul ei, e cât Everstrul de înaltă.

   'Îţi plac, mamă?'

   Mă mângâie pe obraz cu palma ei umedă de de râs. Nu pot decât să murmur în timp ce privesc poză după poză. 'Sunt superbe! Superbe!' Ea râde pe înfundate şi nu mai rezist, las camera deoparte şi o gâdil pe burtica fină, şi ea lasă capul pe spate şi eu o acopăr cu săruturi până la gât şi râde în hohote şi ne rostogolim fericite pe podea. Şi când porneşte iar să exploreze alte tărâmuri măreţe, mă uit după ea dorindu-mi să pot să o urmez, să mă întorc...

   E oare posibil? Să pot pătrunde în măreţie? Rămân pe loc... sortez haine, îmi pun gândurile în ordine...

   DOAMNE, VREAU ACEASTĂ BUCURIE NESTĂPÂNITĂ, NEMĂSURATĂ!