de Jimmy Hinton

Nu este ceva neobișnuit pentru mine să mi se pună această întrebare. Prieteni de-ai mei care sunt pastori mă întreabă cu disperare ce ar trebui să facă atunci când au în biserica lor pe cineva cunoscut ca fiind pedofil. Un prieten mi-a spus: „Avem doi pedofili cunoscuți în bisericuța noastră și, drept rezultat, am fost amenințați în mod foarte serios de câteva familii că vor pleca. Ce să facem? ” Pentru a complica problema, eu întreb: „Ce ar trebui să facem cu pedofilii necunoscuți din bisericile noastre? ” Adevărata amenințare nu este plecarea acelor familii din biserică. Nu, adevărata amenințare este că biserica, dacă nu aplică o politică de protejare a copiilor, prezintă un risc ridicat ca pentru agresarea sexuală a copiilor.

Statisticile sunt alarmante, indiferent la ce studiu ne uităm. Cei care molestează au o șansă de numai 3% de a fi prinși vreodată (Dr. Gene Abel). Se ascund (destul de bine) și agresează sexual în bisericile noastre. Și sunt o mulțime. Dar nu ar spune o victimă că a fost abuzată de un membru de încredere al bisericii? Cel mai probabil nu. Un studiu din 2005 (London ș. a. ) care a examinat alte zece studii arată că numai 12-18% dintre cazurile de abuz sexual sunt raportate vreodată autorităților. Din cele 12-18% dintre cazuri care sunt raportate, cele mai multe nu sunt investigate.

În orice caz, cum rămâne cu pedofilii care se pocăiesc de păcatele lor și cer iertare, oricât de rar s-ar întâmpla așa ceva? Nu ne spune Biblia efectiv să iertăm și să mergem mai departe? De ce să rămânem la păcatele din trecut? Când liderii au de-a face cu această problemă, pedofilul ar trebui să rămână sau să plece? Prea mulți lideri de biserici bine-intenționați au fost convinși să creadă că pedofilia este la fel de benignă ca o explozie verbală. Ori au un deficit semnificativ de cunoaștere și experiență, pentru a înțelege cât de serioasă este pedofilia. În mod simplist, ei o privesc ca pe o chestiune de „greșit versus corect”, ca și cum ar avea de-a face cu cineva care i-a tăiat calea altcuiva în trafic. Iar când abuzatorul cere (uneori pretinde) iertarea, dintr-odată este tratat ca și cum ar fi vorba de ceva atât de simplu ca a-i cere să nu mai comită păcatul respectiv. Problema aceasta este mai cunoscută în cazul preoților abuzatori, care sunt plasați într-un centru de reabilitare sexuală, apoi sunt transferați în următoarea dioceză și li se dă acces nerestricționat la copii.

Este straniu pentru mine când abuzatorului, nu victimei, i se arată o simpatie puternică. Odată un terapeut mi-a spus că pedofilii sunt tratați rău și, în mare parte este adevărat, dar și ei și-au dat mare silință ca să ajungă acolo. El a continuat spunându-mi că sunt maltratați, fiindcă sunt obligați să se înregistreze ca delincvenți sexuali, ceea ce îi marchează pe viață. „Pedofilii”, s-a lamentat el, „nu sunt bine-veniți nici în biserici. ”

Dar cum stau lucrurile cu victimele, m-am gândit eu? În întreaga lui conversație cu mine, în mod ironic, nu a menționat niciodată cât de rău sunt tratate victimele abuzului. Nu a menționat niciodată că sunt marcate pe viață și că multe victime ale abuzului sexual al copilului devin adesea victime ale violului în adolescență și la maturitate, devin victime ale prostituției, abuzului de droguri, depresiei, tulburării de stres post-traumatic, vinei, aversiunii sau disocierii în timpul relațiilor sexuale, rușinii, au căsătorii eșuate sau mai rău. Nu a menționat niciodată că numeroase victime sunt chinuite de flashbackuri afective – unde un declanșator precum un anumit miros, un anumit zgomot sau o atingere pe umăr le poate face, neintenționat, să-și amintească cum a fost violat trupul lor în copilărie ca și cum li s-ar întâmpla în acel moment. Flashbackurile afective pot avea loc în orice moment – la cabinetul dentistului (un dentist care le deschide gura adesea le declanșează flashbackuri afective victimelor care au fost forțate în mod repetat să-i facă sex oral abuzatorului), la duș, la biserică – și, cel mai adesea, supraviețuitorul nici măcar nu știe de ce îi apar imagini vii și grotești ale abuzului din copilărie. Nu există control asupra acestui lucru. Nu există „vindecare” de asta. Nu există ceva ca „treci odată peste asta”. Pur și simplu, se întâmplă. Și le bântuie mintea. Victimele și supraviețuitorii abuzului sunt suflete pierdute. Fără îndoială, de la arestarea tatălui meu și de la condamnarea lui ulterioară la 30-60 de ani de închisoare, mulți oameni preocupați m-au întrebat: „Ce face tatăl tău? ” Ciudat, o singură dată am fost întrebat: „Ce fac victimele tatălui tău? ”

Și mai grave decât aceasta sunt relatările pe care le aud despre biserici care citează Matei 5: 39 victimelor abuzului: „Dar Eu vă spun: să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. ” Pastorul continuă: „Tânără doamnă, Dumnezeu spune că în măsura în care ierți, vei fi iertată. ” Un pedofil s-a lăudat online despre fiica lui biologică: „Iubea asta (stimularea organelor ei genitale) atât de mult, încât fața i se făcea roșie ca sângele! Arăta de parcă avea să plesnească! ” Fiica lui avea doi ani. Lideri de biserici, cum ne așteptăm ca supraviețuitorii abuzului să cânte „Dumnezeu este atât de bun”, în timp ce noi îi dominăm și le cerem ca Dumnezeu să-i judece dacă nu își „iartă” abuzatorul și nu „uită”?

Deci ce facem când avem un pedofil cunoscut în biserica noastră? Depinde. Vorbesc aici despre pedofili care și-au făcut cunoscută pedofilia sau a căror pedofilie a devenit cunoscută dintr-o altă sursă, fiindcă au fost deja investigați sau condamnați. Dacă apare o acuzație despre un pedofil suspectat din biserică, raportează întotdeauna autorităților, ca să investigheze acuzația. Așa cere legea. Nu fă niciodată o investigație internă. Dar raportarea la pedofilii deja condamnați, care găsesc calea către biserică, este o problemă teologică profundă, care nu poate fi redusă la câteva puncte scrise cu bullet.

Mă străduiesc în continuare să găsesc raportul corect dintre atenția acordată abuzatorului și atenția acordată celui abuzat. Fiecare biserică este diferită, dar o constantă care ar trebui să rămână neschimbată este: „Fă ce este cel mai bine pentru victime și/sau pentru supraviețuitorii adulți ai abuzului sexual din biserica ta. ” Dacă sunt în stare să vorbească, ascultă-i. Învață de la ei. Încearcă să înțelegi prin ce au trecut și că mulți dintre ei au fost sever traumatizați. Nu au avut parte de o palmă peste obraz. Ci de un abuz grosolan de genul cel mai rău. Și probabil că nu s-a întâmplat doar o dată. Victimele au nevoie să audă de la amvon că predicatorii nu apără abuzul și că se află în siguranță în bisericile noastre.

În al doilea rând, pune în aplicare o politică de siguranță clară. Dacă pedofilii care sunt cunoscuți rămân, trebuie să li se impună condiții absolute, fără a li se cere scuze. Pedofilia nu dispare doar pentru că cineva s-a pocăit public. Nu există vindecare pentru ea. Pedofilia poate fi controlată. Nu poate fi niciodată vindecată. Este nevoie să existe granițe limpezi precum cristalul. Pedofilul nu ar trebui să aibă deloc acces la copii – aceasta include și activitățile din afara clădirii bisericii. Și aceasta pentru tot restul vieții lui. Un prieten mi-a spus că la biserica lor au bărbați desemnați care îl însoțesc pe un pedofil cunoscut de ei oriunde se duce în clădirea bisericii. Nu i se permite să ia loc în rând cu copiii sau să aibă vreun fel de contact fizic cu copiii. Este o politică bună și care ia în considerare, în primul rând, protecția copiilor. Unii ar putea să o considere ca fiind excesivă, dar copiii lor nu au fost violați cu brutalitate. Bisericile prezintă un risc foarte ridicat pentru abuzul sexual, fiindcă cei mai mulți oameni din ele sunt încrezători și nu ar visa niciodată că cineva ar abuza un copil la lumina zilei, în special la biserică.

În al treilea rând, convoacă un grup sau un comitet care să se instruiască despre abuz. Învață ce semne trebuie să cauți la un abuzator. Învață ce semne trebuie să cauți la o victimă. Educația este un început minunat, fiindcă nu putem fi vigilenți, dacă nu știm ce să căutăm. Până acum am citit aproximativ treizeci de cărți și nenumărate articole pe acest subiect, și am trecut cele mai utile cărți pe pagina mea de resurse. Ar fi un loc foarte bun de unde să începi.

În sfârșit, nu confunda niciodată iertarea cu încrederea. Victimelor abuzului nu ar trebui niciodată să li se ceară să ierte. Au supraviețuit unui mare necaz și s-ar putea să fie nevoie de ani și ani până vor fi pregătite să înceapă să ierte. Dacă alții din biserică îl pot ierta pe abuzator, nu ar trebui să pună niciodată semnul egal între iertare și încredere. Sunt două lucruri complet diferite. Iar cel care poate ierta (în special cineva care nu este o victimă) nu ar trebui să aștepte niciodată de la o victimă să ierte doar pentru că el a fost în stare să ierte. A face așa ceva înseamnă a conduce la revictimizare.

[Jimmy Hinton, There’s a Pedophile in My Church: What Now? Copyright © 2013 Jimmy Hinton. Tradus și publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză este publicat pe site-ul www. jimmyhinton. org. ]