Uită-te la circumstanțele din viața ta. Te-ai întrebat de ce sunt ele acolo? Sunt niște consecințe firești ale faptelor și alegerilor tale? Sunt aspecte independente de voința și controlul tău, care determină în tine apariția sentimentelor de neputință, nimicnicie, lipsă de valoare, părăsire din partea celor cărora le-ai acordat încrederea și care ar fi trebuit să aibă grijă de tine? Sunt ele acolo pentru că așa este viața pe pământ, grea? Și dacă da, de ce nu ești tu, credincios și ucenic al Lui Hristos, privilegiat să nu te găsești în mijlocul lor, ci, ferit de toate, să prosperi într-un colț de paradis, la umbra protectoare a Celui în care te încrezi?

În loc să-ți raspund direct, am să îți pun în față o altă întrebare.

Ții minte pasajul acela biblic în care Domnul Isus îi cere lui Petru să pășească pe mare și să vină la El?

I-a cerut, oare, Mântuitorul imposibilul lui Petru? Da, din punctul de vedere al minții omenești obișnuite să creadă în palpabil, nu în ochii credinței.

Marea învolburată sunt amenințările din viața noastră, îngrijorările, toate lucrurile care ne produc frică, cele care ni se par poate insurmontabile.

Noi muncim, uneori din greu, pentru a ne asigura traiul de fiecare zi, reușita, pentru a le a asigura un viitor celor dragi, dar nu înțelegem că nu prin munca noastră vin toate acestea. Putem munci oricât, dacă nu avem hotărârea dumnezeiască de partea noastră. El este cel care are ultimul cuvânt, cel care face ca după toate eforturile noastre să rămână roada și să nu se risipească în necazuri, boli sau să fim victimele altor „lăcuste” care să ne consume „grâul”.

Munca ta este folositoare, desigur. Nu poți să aștepți să îți pice în gură „para mălăiață”. Dar nu este și suficientă. Talentele tale, oportunitățile ivite, ajutorul nu sunt toate suficiente dacă nu sunt atinse de Providență.

Calul este pregătit pentru ziua bătăliei, dar biruința este a Domnului.

Sunt legi ale existenței care spun că dacă însămânțezi vei și recolta. Cu cât vei investi mai mult, îți vor crește șansele să te bucuri de roade. Dar aceste legi nu vorbesc despre grindina care îți poate distruge recolta, despre furtuni, îngheț, inundații, secetă. Multe dintre acestea pot să vină la terminarea muncii tale și să anihileze totul. Nu ți-ai făcut cumva datoria? Ba da, dar nu ține totul de datorie…

Dumnezeu are primul și ultimul cuvânt

Însă Dumnezeu nu are doar ultimul cuvânt, El îl are și pe primul. Porunca Lui este cea care, de la început, a înființat toate lucrurile. De la început, Dumnezeu a poruncit, și din nimic a apărut tot ce a dorit. Înainte ca Petru să vină la El, a existat din nou o poruncă. Și Petru a pășit pe ape, până în momentul în care s-a uitat la circumstanțe, și nu la Isus. Așa cum și noi privim de cele mai multe ori la ceea ce ne înconjoară considerându-le definitorii, determinante în ce privește reușitele noastre. Piața, economia, politica, legile, guvernanții, serviciul nostru, capacitățile și experiența pe care le avem sunt cele pe care le luăm în calcul înainte de a trage concluzii cu privire la evoluția lucrurilor. Dar nu sunt toate acestea în mâinile Lui Dumnezeu? Se îndreaptă lucrurile într-o direcție necunoscută de El? Au ele o evoluție paralelă față de voia divină?

Acum lasă-mă să îți mai pun o întrebare: A pășit Petru pe mare pentru că Isus Hristos a poruncit mării să-l țină, sau pentru că el s-a încrezut în Cuvântul Său?

Dacă Domnul Isus ar fi poruncit mării să-l țină pe Petru, atunci Petru ar fi trebuit să pășească pe ape până la Isus indiferent de starea credinței sale. Însă lucrurile au stat altfel. El a pășit pe mare prin credință doar până în clipa în care s-a îndoit, privind la amenințările pe care le vedea.

Dar, când a văzut că vântul era tare, s-a temut; și, fiindcă începea să se afunde, a strigat: “Doamne, scapă-mă!” Îndată, Isus a întins mâna, l-a apucat și i-a zis: “Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”

Dacă Isus nu i-a poruncit mării să-l țină pe ucenic, atunci cui i-a poruncit și ce?

Iată cui și ce:

“Doamne”, I-a răspuns Petru, “dacă ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine pe ape.” “Vino!”, i-a zis Isus.

Tu ești ținta poruncii divine indiferent de circumstanțe, nu circumstanțele. Iar porunca este de fiecare dată aceea de a păși peste ele. Și unde este poruncă, este și puterea de a o îndeplini. Dar la fel ca în cazul ucenicului, pășirea noastră peste și printre probleme este o chestiune de credință. Dacă nu crezi în porunca ce ți-a fost dată de Sus, puterea ei de a o îndeplini își este străină… De aceea, a-L învinovăți pe Dumnezeu pentru suferințele noastre este un nonsens. Noi spunem: Unde era Dumnezeu atunci când aveam probleme? Dar răspunsul Lui ar putea foarte bine să fie: Dar unde era credința ta atunci când Eu ți-am poruncit să înaintezi printre necazuri și să le depășești?

Până la urmă, credința și necredința, încrederea și îndoiala sunt chestiuni legate de lucrul sau persoana căreia îi acorzi credința. Poți să crezi în Dumnezeu și ce-ți spune El, sau poți să crezi în lume și ce-ți spune ea…

De ce ești încercat?

Dar mai este în finalul acestui pasaj un verset important:

Și după ce au intrat în corabie, a stat vântul.

Oare de ce nu a continuat furtuna și după ce Domnul Isus s-a suit împreună cu Petru în corabie? Ce a făcut ca vântul să stea după ce bătuse vârtos ridicând ziduri de ape? Durase atât de mult să străbată cei doi distanța de câțiva pași până la corabie, astfel încât furtuna să aibă timp să se potolească? Sau furtuna nu și-a mai avut rostul în momentul în care cei doi au pășit în corabie? Poate că furtuna existase acolo doar ca să demonstreze și să întărească ceva ce era important pentru Petru și ceilalți ucenici: puterea credinței.

Întreabă-te, așadar, dacă experiențele prin care treci sau ai trecut sunt sau erau acolo ca să te înspăimânte și să te distrugă, sau au fost lăsate ca să lucreze în tine ceea ce este cel mai important pentru viețuirea ta: încrederea în Dumnezeu.