Ating obrazul ud de lacrimi al fiului meu. Suntem amândoi făcuți din același lut.

   - Vrei să-ți spun o poveste?

   Mușchii i se destind. Din prima zi cînd l-am ținut în brațe, i-am spus la ureche povești. Noi doi, printre povești, suntem acasă.

    A fost odată un om, care ca și noi, se lupta. Se numea Iacov. Și într-o noapte stătea singur în întuneric și se uita la stele și nu-l lua somnul fiindcă îi era prea frică să se întâlnească a doua zi cu fratele lui. Fugise de fratele lui care pur și simplu, își pusese îm gînd să-l omoare. Astea da probleme de familie.

   - Esau...

   Aha... e atent deci la ceea ce spun. Glasul lui, speranță printre dune. Zâmbesc cu fața în umărul lui, îl îmbrățișez strâns.

   - Da, Esau. Iacov era îngrozit de întâlnirea cu fratele lui, Esau. Toată noaptea se luptase cu un om, o luptă crâncenă, corp la corp, și degetele lui apucă piciorul, trunchiul acelui om, și nu vrea deloc să-l lase să plece până când răsare soarele. E greu. Iacov e obosit și confuz...

   Mă ridic și încep să-i fac masaj pe spate în cercuri largi. Razele dimineții au prins putere.

   - Și când omul vede că nu-l poate pune la pământ pe Iacov, îl atinge la încheietura coapsei. Îl frânge. Apoi se crapă de ziuă. Și omul îi poruncește lui Iacov să-l lase să plece... Dar Iacov nu vrea să-l lase să plece. Nici măcar nu știe cine e de fapt omul, nici nu-l putea vedea bine la față dar îl imploră:

   - Nu te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta.

   Iar omul se întorce spre Iacov și îi dă un nume nou. Îl numește Israel, Biruitorul lui Dumnezeu. Și-i spune:

   - Te-ai luptat cu DUMNEZEU și ai ieșit biruitor.

   Iacov nu știuse nici o clipă cu cine se luptase. Fusese doar un om în întuneric, un om pe care nu-l putea vedea. Și toată noaptea, în întuneric, Fața lui Dumnezeu fusese Fața împotriva căreia se luptase.

   În spatele fețelor se află Dumnezeu. Întrebarea este: ÎL VEDEM?

   - Și știi cum a denumit Iacov locul acela? PENIEL, care înseamnă Fața lui Dumnezeu. A spus: L-am văzut față în față pe Dumnezeu și am scăpat cu viață ca să spun tot ce mi s-a întâmplat.

   Zâmbesc...

   - Dar povestea nu se termină aici... Poveștile nu se termină niciodată când credem noi. Acum mulți ani, un pastor pe nume H. McConkey l-a întrebat pe un medic, prieten de-al lui ce înseamnă, mai exact, că Dumnezeu l-a atins pe Iacov la încheietura coapsei. Și doctorul i-a răspuns că încheietura coapsei e cea mai solidă articulație din corpul omenesc pe care nici măcar un cal nu ar putea s-o desfacă.

   Și n-am uitat niciodată cuvintele pastorului: Aha, înțeleg. Înainte să ne poată binecuvânta, Domnul trebuie să ne zdrobească exact acolo unde noi suntem mai puternici.

  Ca acum, când am fost atinși acolo unde eram mai puternici... Și atunci vedem. Vedem binecuvântarea.

   - Știi ce s-a întâmplat a doua zi când Iacov s-a întâlnit cu fratele său de care îi fusese atât de frică? După lupta din întuneric, după ce a fost înfrânt în punctul lui cel mai tare de cineva despre care nici măcar nu știuse că e Dumnezeu, știi ce a spus Iacov? S-a uitat la fața fratelui său, a fratelui ce plănuise să îl omoare și a spus: M-am uitat la fața ta cum se uită cineva la Fața lui Dumnezeu.

   Ne luptăm cu Dumnezeu, IMPLORĂM SĂ VEDEM BINECUVÂNTAREA ... și toate fețele devin ca Fața lui Dumnezeu. Vezi?

   Apa? Vezi apa?

   Sub palma care mi se odihnește pe brațul lui simt încleștarea luptei care e și a mea. Îi privesc fața. Pleoapele îi sunt liniștite. Lacrimile i s-au uscat pe obraji. Am fost zguduiți, am simțit năvala sîngelui și furia furtunii, focul dușmanului, dar și focul mistuitor al Dumnezeului sfânt și adevărat. Am fost la război. Am apucat cu toată puterea degetelor și nu le-am lăsat până nu am primit binecuvântarea. Ne-am agățat și am fost scuturați precum un clopot. Cu vocea întretăiată, cu palmele deschise spre cer: Binecuvintează-mă... binecuvintează-mă! Nu te voi lăsa să pleci... 

   La fel ca Iacov întrebăm, de-abia mai suflând, cine e El și de unde. Vrem să-I aflăm Numele singura binecuvântare adevărată. Spune-mi Te rog, Numele Tău...

   Am pus nume binecuvântărilor și în ele am găsit Numele Lui, Slavă, și în fața omului am văzut Fața lui Dumnezeu. Și apoi, pe El, pe Dumnezeu - BINECUVÂNTAREA, IZVORUL BUCURIEI ÎN PUSTIU. Dar izvoarele nu se arată fără ca mai întâi să ne rugăm să le vedem. Nu se arată fără ca mai întâi pământul uscat să se despice, să se deschidă pleoapele... Nu poți să-L vezi pe Dumnezeu față în față, fără ca mai întâi, ceva să se rupă.

   El ne lovește la încheietura coapsei ca să ne deschidă ochii.

   Ne zdrobește inima de piatră, ne atinge la încheietura coapsei pentru ca apoi să ne poată atinge ochii orbi, vindecându-i. E nevoie de exercițiu, exercițiu anevoios pentru ca pleoapele să se deschidă. Dar chiar acesta e secretul bucuriei: să nu încetezi să-L cauți pe Dumnezeu acolo unde te îndoiești că-L vei găsi.

   - Dragule... vrei să exersezi cu mine eucharisteo?

   INIMILE NI SE OGLINDESC ÎN OCHI ȘI AI LUI SUNT PLINI DE DUIOȘIE ȘI DRAGOSTEA SE VEDE CU ADEVĂRAT.

   - DA, MAMĂ. DA, VREAU SĂ EXERSĂM AMÂNDOI mulțumirea. Va răsări luna și șchiopii au ochi să vadă. Pot să trăiesc cu mâna larg deschisă?

   Fiul meu se întoarce cu mâna întinsă înspre mine. Ușor, îmi las palma într-a lui.

   Fețele de floarea-soarelui stau întoarse spre lumina dimineții și lumina le înconjoară ca un nimb.