Încep să cred că fratele Gheorghe, pastorul de la baptiști, pândește în spatele ușii să vadă când cobor de la etaj sau când ies din lift. Am intrat la bănuială fiindcă de câteva zile iese exact atunci când sunt în dreptul ușii lui. S-o spun pe aceea dreaptă, și eu, abia aștept să-l întâlnesc. Drumul până la stație parcă e prea scurt. Avem mereu ceva de discutat și-mi prinde tare bine. Cred că și lui.

   Azi-dimineață m-a întrebat:

   Frate Ioane, pe voi vă anunță frații când pleacă la alte biserici? Sunt tare amărât căci mi-a plecat unul din prezbiteri pe care-l consideram chiar prieten... Nu l-am mai văzut de ceva vreme și l-am sunat să văd ce este cu el... Nu mi-a răspuns la telefon și nici la mesaje. Am aflat că s-a mutat la o altă biserică. L-a întâlnit un frate și i-a spus că împreună cu familia a decis să se mute la cealaltă biserică pentru că e mai mare iar copilul lui nu se poate obișnui într-o biserică mică iar el vrea să fie alături de copilul lui.

   Știu pre bine că nu acesta este motivul. Copilul lui nu le are cu biserica cum nu le am eu cu Catedrala Mântuirii Nemului. Nu putea să-mi spună? De ce nu mi-a răspuns la telefon? Voi trăi cu impresia că l=am supărat cu ceva și nici măcar nu știu cu ce. Și la voi este obiceiul acesta nesănătos sau numai la noi?

   L-am liniștit că nu era singurul căruia i s-a întâmplat un astfel de necaz. Și la noi e aceeași poveste. Nici ai noștri nu te anunță când pleacă și mai ales de ce pleacă. Te lasă pe tine să construiești tot felul de ipoteze și să-ți faci zeci de reproșuri. Precis că din cauza ta, ca pastor, au plecat. Să nu mai spun că la o ședință e întotdeauna cineva care îți reproșează că din pricina ta au plecat frații x sau y. În mod sigur i-am dezamăgit pe acești oameni care pleacă. Au avut probabil așteptări de la noi pe care nu le-am onorat.

   Frate Gheohrge, zic eu - am citit undeva o definiție a conducerii care m-a tulburat. Se spune că a-i conduce pe alții este arta de a-i dezamăgi într-o rată pe care ei nu pot să o absoarbă. Poate că uneori îi dezamăgim cu doze care le stau în gât. Nu le pot asimila.

   Înțeleg definiția asta și-mi place cum sună. Dar ce facem cu oamenii care au așteptări nerealiste de la noi? Și nu ne dau nici un indiciu ca să le citim?

   Ce să mai spun, frate Ghoerghe din aceștia avem și noi destui. Nu credeți că doctrina noastă cu preoția tuturor credincioșilor le stimulează unora ambiții și vise deșarte?

   Mi-a spus că și el avea aceleași semne de întrebare cu doctrina asta a noastră, a evanghelicilor. Am ajuns la tramvai și ne-am terminat subiectul. Am continuat să mă gândesc toată ziua la subiectul acesta. Fluierând, în timp ce aparatul meu suda, îmi făcui socoteli cum să-l mai încurajez pe fratele Gheorghe mâine-dimineață când ne-om întâlni. O bună încurajare a omului aflat la necaz este să-i spui despre necazul tău și cum ai supraviețuit tu. Mă gândeam să-i spun despre spaima mea de a concilia pe cineva cu probleme de familie din biserica noastră. Din câte familii am ajutat să se împace și să-și repare relațiile, aproape toate au plecat la alte biserici. Cred că simplu fapt că tu, ca pastor, știi problemele lor face să se simtă mai confortabil și se duc acolo unde nu-i știe nimeni. Să nu mai punem la socoteală că nu-și mai pot ventila unele supărări la Adunările generale de frică să nu le-o zici pe față. Când aceștia pleacă, știu de ce pleacă dar mă doare inima mai rău ca de cei ce pleacă fără să spună nimănui. I-ai ajutat, le-ai fost alături de ei la vreme de necaz iar pe urmă îți întorc spatele.

   Apoi, bine că nu pleacă în lume... Merg tot la o biserică. Poate s-o petrece ceva în sufletul lor pe parcursul anilor.

   Cătrănit de aceste gânduri fluierai mai nostalgic, ca de obicei, mângâindu-mă la gândul că dincolo, în veșnicie, nu eu va trebui să-mi cer scuze.

   Cred că acolo, Domnul are de șters multe lacrimi...