Academicianul Ștefan Milea...

Autor: albfaragri | Album: fara album | Tematica: Familie
Resursa adaugata de sanda_tulics in 26/10/2016

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 10/10 X

Media 10 din 1 vot

Academicianul Ștefan Milea despre traumele inimaginabile pe care le suferă copiii care cresc fără părinți

Într-un interviu acordat în exclusivitate ziarului Sibiu 100%, prof. dr. Ștefan Milea, membru al Academiei de Științe Medicale, a vorbit despre problemele de sănătate mintală ale copiilor din zilele noastre.

Care sunt principalele probleme, din experiența dumneavoastră, pe care le au cei mai mulți copii din România pe linie de psihiatrie infantilă?

Nu diagnosticele contează în principal, diagnosticul e o problemă abstractă, nu e expresia unei realități. Principalele probleme sunt psihozele, deficiențele mintale severe, dificultăți de adaptare la cerințele școlii, societății, comunității, sistemului. Alții ies din aceste cerințe și iau drumul străzii, al comportamentelor antisociale, al refuzului de subordonare la cerințe. Noi vorbim astăzi de două concepte, unul de boli, altul de dizabilități. Boala urmează un curs de agravare, dizabilitatea înseamnă o infirmitate, care este și rămâne. Acestea pot fi corectate, dar la copil acestea se schimbă cu vârsta – eu pot corecta ceva ce are nevoie anul ăsta, dar la anul cerințele se schimbă și atunci trebuie să o iei de la capăt. De aceea, poti să ai impresia că el nu progresează. Clasele diferențiate, care existau în trecut, erau utile. Acum se pun profesori de sprijin. Întrebarea este cât poți să sprijini, cum poți să sprijini?

Care sunt cauzele tulburărilor psihice la copii?

Am putea discuta de cauzele dezvoltării intranatale, bolile genetice, condițiile nașterii, condițiile de viață de toate zilele. Una e să crești într-o familie cu tot ce-ți trebuie și alta e să fii într-o familie care de fapt nu e, pentru că a lăsat copiii în grija bunicilor. Bunicii sunt necesari, dar în completare, nu să substituie părintele. Altminteri, e jale, constatăm deja…

Deci dumneavoastră sunteți de părere că lipsa părinților acasă poate cauza tulburări psihice la copii?

Constatăm o dramă în societatea modernă, din ce în ce mai mult familia e scurtcircuitată, scoasă din circuitul relației obligatorii copil-familie. Eu spun uneori: Fă-mă Doamne cu o familie echilibrată și aruncă-mă în foc! Copilul adoptă comportamentele pe care le vede în familie, nu pe cele pe care le vede în stradă. El nu e la risc, dacă are o familie solidă. Nenorocirea vine din nesiguranța copiilor, pleacă din nesiguranța existenței lui de azi pe mâine, pentru că văd că părintele una spune, alta face și atunci copilul se uită și alege ce preferă el.

Revenind la cauze, conceperea unui copil de către părinți care au consumat alcool sau pe parcursul sarcinii de către mamă afectează sănătatea mintală?

Consecința abuzului de alcool este demonstrată deja, nu avem ce comenta aici. Sunt studii. Cât privește consumul în timpul sarcinii, mai bine nu. Normalul n-are nevoie de alcool – la alcool recurge, cum zice românul, să-și înece necazul sau să-și exprime satisfacția și bucuria, dar aici, când e vorba de un copil, mai bine să se renunțe, pentru că alcoolul trece prin placentă.

Există controverse legate de ADHD, considerându-se că acest diagnostic se pune mult prea ușor. Până la urmă, această hiperactivitate de care dau dovadă anumiți copii este o dereglare psihică?

Este foarte complexă problema ADHD. Este un abuz, pentru că nu totul este ADHD, pe de altă parte este o realitate, pentru că societatea modernă cultivă ADHD. Cum? Păi dacă lași copilul din primii ani la desene animate, desenul animat arată o desfășurare de evenimnete într-un ritm care nu solicită cu nimic pe copil. Copilul se naște cu o atenție involuntară, ca să te dezvolți e nevoie de atenție voluntară. Cum să o dezvolt, când desenul îmi arată o problemă și soluția înainte de a înțelege chiar ce se întâmplă? Copilul nu participă cu nimic, stă acolo – desenul animat în sine nu e nociv, problema este cantitatea, când stă în fața televizorului de dimineața până seara. Dar ADHD e atunci când copilul nu poate să stea deloc liniștit, tot timpul e în mișcare, chiar și la ce îi place – cel care stă la ce îi place și se agită doar la ce nu îl interesează, acela nu e ADHD. E altceva, e lipsă de motivație acolo.

Ce ne puteți spune despre copiii cu autism? Există cazuri în care până la varsta de aproximativ 3 ani părinții nu își dau seama că micuțul lor suferă de această afecțiune. Care sunt primele semne care să ne indice această problemă?

Primele semne sunt vizibile de la 1-2 ani. Copilul nu te privește în ochi, nu te urmărește, nu te vrea, nici în brațe nu vrea. Sigur că mulți consideră că sunt întârziați, mai ales când e primul copil, n-au de unde să știe. La autist însă este o lipsă de nevoie de interacțiune umană, de relație emoțională, nu îl interesează să te privească, să te asculte, să te urmărească – el se detașează.

Potrivit ultimelor cercetări în domeniu, s-au descoperit remedii pentru autism?

Autismul are remedii, dar e nevoie de diagnostic precoce, intervenție precoce, intervenție psiho-recuperatorie. Mulți mă întreabă care e cea mai bună metodă de lucru cu un copil autist – cea mai bună este cea pe care o acceptă copilul respectiv, autistul alege terapeutul. Apoi, sunt și medicamente care corectează anumite defecte – agresivitatea, impulsivitatea, faptul că nu stă locului, lipsa de interacțiune cu ceilalți și astfel unii se recuperează. Orice boală are forme ușoare și forme grave, nu toți au șanse, cei cu familie de susținere au cele mai mari șanse. Fără susținerea familiei, care să facă acasă ce e învățat în procesul de terape, n-ai ce face.

Se nasc toți copiii cu autism sau sunt anumiți factori externi care declanșează ulterior această afecțiune?

După părerea mea e o tulburare genetică, dar este și un autism cauzat de factori psihogeni. E vorba de cei care trăiesc în instituții de copii, de care nu se ocupă nimeni, sunt hrăniți din 3 în 3 ore și atât, pentru că în principal în autism defectul principal este lipsa de atașament. Și aici sunt mai mari șanse de recuperare dacă terapia începe devreme. Aici e anticamera de început a viitorului autist, dar el nu este, pentru că până la urmă e integrat în comunitate, chiar dacă este mai izolat.

Ticurile verbale pe care le au copiii, de genul rosul unghiilor, strânsul pumnului, acțiuni repetitive cu ochiii, cu degetele etc. sunt semne ale unor tulburări psihice? Cum pot fi tratate?

Sunt semnalul unor tensiuni psihologice, al unor dificultăți existențiale, copilul se frământă, sunt forme de exteriorizare a stării de frământare. Părinții trebuie să caute cauzele, să vadă în ce situații sunt nemulțumiți, nefericiți. Nu e cazul să ne luptăm cu toate nemulțumirile, dar măcar să ne străduim. Viața nu e făcută să ne distrăm, e făcută s-o învingi. E fundamental în relația cu un copil să îl cunoști cine e, ce vrea, ce poate și ce-i place.

De asemenea, copiii au diverse fobii. Cum apar acestea, spre ce evoluează și cum se poate scăpa de ele?

Ca peste tot în domeniul psihic, o parte e genetică, un copil fricos e dintr-un părinte fricos, dacă mama zice mereu, au, gândacul!, au, albina!, au, șoricelul!, copilul ce vede, asta învață. Sunt și unii copii care sunt ei fricoși, care trebuie învățați să nu mai fie, arătându-le că nu li se întâmplă nimic.

O problemă cu care se confruntă tot mai mulți părinți este dependența pe care copiii o au față de televizor sau de jocurile video. Cum poate fi echilibrată balanța la acest capitol?

Cu timpul tău. Tu îl lași la TV pentru că n-ai timp să te ocupi de el, să scapi de el și îl lași numai mass-media. Copilul e al familiei, ea trebuie să îi ofere timp. Copilul se duce spre aceste tentații și pentru că tu îl împingi. Când a ajuns la dependență trebuie să intre într-un proces de recuperare care include terapeutul-familia- copilul și să îi cunoști și alte motivații, pe care poți să i le oferi.

În perioada de toamnă apar stările depresive. Cum ne dăm seama că e posibil ca un copil sau un adolescent sa fie afectat de această problemă și cum să procedăm?

Aici eu am o problemă complicată cu cei care vorbesc despre depresii. Nu contest că nu există, dar este și foarte multă tristețe care e confundată cu depresia. Eu am citit că dacă după nu știu câte săptămâni ești tot trist că ți-a murit părintele, trebuie să fii tratat. Păi, e anormal să nu sufăr, dar asta e o trăire justificată, și atunci de ce să fie depresie că eu sunt supărat? La fel, când rămâi șomer, ai nevoie de o soluție de serviciu, nu de un medicament. Depresia este când suferi fără să ai motive ori din motive insuficient întemeiate. Deci numai un specialist poate decide dacă e depresie și atunci, desigur, vine cu soluții de tratament.

Vin în ajutorul familiilor care se mai pot salva de urmările abandonului de copii și de dezastrele lui, invitându-vă să citiți acest articol, nu numai de specialitate!