1). Introducere Evanghelia[1]  după Matei stă asemenea unei ferestre  între cele două testamente. Se leagănă în Vechiul Testament de unde culege profeţiile care se împlinesc despre prima venire a lui Hristos şi apoi se mişcă într-o parte şi alta, iar în Noul Testament şi vorbeşte despre noua creaţie  a lui Dumnezeu, copii Născuţi din Nou, fii lui Dumnezeu.  Autorul este  Matei a fost un vameş convertit (Matei 9:9), care a fost ales să scrie evreilor despre  Mesia. În limba greacă[2] numele este Malthias, este un nume semit şi însemnă „Darul lui Iahve”. A fost şeful vameşilor, devine ucenicul lui Isus, iar tradiţia spune că după ce a predicat Evanghelia în Palestina, a mers la păgâni şi a murit de moarte bună în Macedonia sau Etiopia.  Ideea  principală din carte.  Matei prezintă programul lui Dumnezeu. Expresia Împărăţia cerurilor este caracteristică acestei Evanghelii.  Împărăţia era aproape şi în Persoana Regelui. Venirea împărăţiei nu fusese amânată, pentru că Dumnezeu încă mai dorea să ducă la bun sfârşit scopul Său terestru conform planului Său. „Totuşi, Eu am uns pe Împăratul Meu, pe Sion, muntele Meu cel Sfânt” (Psalmul 2:6). De precizat este faptul că numele bisericii nu este sinonim cu Împărăţia Cerurilor, cu toate că Biserica face parte din Împărăţia Cerurilor (Matei cap 13). De asemenea expresia Împărăţia lui Dumnezeu nu este sinonimă cu Împărăţia cerurilor. Împărăţia lui Dumnezeu este un termen mai larg care cuprinde toată creaţia lui Dumnezeu, inclusiv îngerii. Capitolul 1 înregistrează genealogia şi înregistrarea naşterii miraculoase a lui Isus În anul 4 B.C. numit sau Anno Domini”  ori  în anul Domnului”, când s-a născut Isus în Betleem. Patru sute de ani  a fost un moment de tăcere din partea lui Dumnezeu între Vechiul Testament  şi Noul Testament.   Cu toate că această perioadă este marcată de tăcerea lui Dumnezeu, este fără îndoială evident că Domnul pregătea lumea pentru venirea lui Hristos. Poporul evreu, civilizaţia greacă, Imperiul roman[3] şi mulţimea clarvăzătorilor orientului, toţi erau  pregătiţi pentru venirea unui mântuitor, în aşa fel încât aceste evenimente au întregit scena pe care Pavel a descris-o ca fiind „împlinirea timpurilor” (Gal.4:4).  Isus Cristos[4] împarte istoria omenirii în două : B.C. şi D.C, El fiind punctul central. Evenimente necomutabile în istorie sunt :  Revelaţia Generală, Revelaţia Specială, iar apoi urmează: Canonizarea, Păstrarea Traducerea Observarea, Insuflare,  Inspirare,  Iluminare,   Interpretare şi Aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa credinciosului şi a bisericii. Cu privire la  Unsul, Mesia,   Isus Cristos, evenimentele importante înseamnă Întruparea,   viaţa şi învăţăturile lui Isus,    Moartea  lui Hristos, pe Cruce, Învierea  Înălţarea la cer şi poziţia pe care o are astăzi sus în cere la dreapta Tatălui de autoritate şi putere. În ceea ce priveşte  Biserica   se poate afirma  că naşterea Biserici,  s-a petrecut la Rusalii, iar  apoi urmează mărturia Bisericii şi viaţa  Bisericii care este deja istorie  trecută, prezentă şi va fi în viitor. Evenimente nerepetabile în istorie sunt :  vorbirea directă al lui Dumnezeu cu omul,  vorbirea prin profeţi, scrierea Vechiului Testament, Întruparea,  ucenicii,   apostolul Pavel, scrierea Noului Testament, Canonul. Legătura dintre  Vechiul şi Noul Testament[5]. Între cele două Testamente există o perioadă de 400 de ani în care Dumnezeu nu mai vorbeşte prin proroci ultimul fiind Maleahi. Se poate spune că a existat o„ prăpastie de linişte” în care evreii aveau doar Legea  lui Dumnezeu dată prin Moise şi prorocii,  în plus tradiţia care deja se suprapunea peste Legea dată de Dumnezeu. Condiţiile Regatului lui Iuda erau transformate, exista o cultură nouă, instituţii şi organizaţii diferite. Dacă la încheierea Vechiului Testament sa afla la putere Imperiul Medo – Persan, la începutul evangheliilor Imperiul  Roman era noul conducător. Facem o scurtă prezentare[6] a istorie dintre cele două Testamente. „în 480 î.Cr. Xerxes, persanul, iese victorios împotriva grecilor la Termopile, dar a fost înfrânt. Aceasta a fost ultima încercare a Estului de a domina lumea. În anul  333 î.Cr,  Alexandru cel Mare conduce forţele armate unite ale Greciei la victorie împotriva persanilor la Salamis. În anul  332 î.Cr. Alexandru cel Mare vizitează Ierusalimul şi i s-a arătat profeţia lui Daniel în care se vorbeşte despre el, de aceea a cruţat Ierusalimul. În anul   323 î.Cr. Alexandru moare, iar imperiul său din est şi vest a fost împărţit între cei patru generali ai săi. În anul    320 î.Cr.  Iudeea este anexată Egiptului de către Ptolemeu Soter. În anul  312  î. Cr. Selucius fondează Împărăţia selucizilor. Iudea devine teren de bătaie între Egipt şi Siria, ca stat tampon, Iar în anul  203 î.Cr. Antioch cel Mare cucereşte Ierusalimul şi spurcă Templul. El este menţionat în cartea Daniel ca fiind cornul cel mic (Daniel 8:9). A fost numit şi Nero al istoriei evreieşti În anul  -166 - 68 î.Cr iar preotul Iudeii, Matatia stârneşte o revoltă împotriva Siriei. Acesta este începutul perioadei macabeilor. Evreii nu au suferit niciodată mai mult decât în această perioadă şi nu s-au comportat mai eroic decât în acest interval. Iuda macabeul, supranumit ciocanul, a fost cel care a organizat revolta. În anul   63 î.Cr. Pompei, romanul, cucereşte Ierusalimul, iar poporul intră sub legile unei noi puteri mondiale, care se găseşte în acelaşi loc în timpul naşterii lui Isus. În anul  40 î.Cr. Senatul roman îl numeşte rege în Iudea pe Irod. În anul  37 î. Cr. Irod ia Ierusalimul şi-l măcelăreşte pe Antigon, ultimul rege preot macabean. În anul  31 î.Cr. Cezar Augustus devine împăratul Romei. În anul   19 î.C. Începe construirea templului lui Irod anul 4 î.Cr.  În Anno Domini -  anul Domnului, s-a născut Isus în Betleem”. În locul limbii ebraice se foloseşte aramaica. Partidele din vremea  Domnului Isus sunt : „1. Fariseii  care s-au ridicat  pentru a apăra stilul de viaţă evreiesc împotriva influenţelor străine. Ei erau legalişti stricţi, credeau în Vechiul Testament şi erau naţionalişti în politică. 2. Saducheii  erau dintre cei bogaţi, gânditori sociali, care doreau să scape de tradiţie. Ei respingeau supranaturalul şi se aflau în conflict cu fariseii care acceptau supranaturalul. Saducheii erau înrudiţi îndeaproape cu epicurienii greci. 3. Cărturarii -  erau un grup de copiatori profesionişti ai Legii care provin din zilele lui Ezra. Ei au devenit despicători ai firului în patru care se preocupau mai mult de litera legii decât de spiritul legii. 4. Irodianii  erau un partid din zilele lui Isus, care a apărut ca un grup de oportunişti politici, care a încercat să-l menţină pe Irod pe tron”. Mai existau Esenienii, Zeloţii, şi alte partide mai puţin importante.  Vechiul Testament a fost tradus în limba greacă în Alexandria din Egipt (285 – 247), de şase membrii din fiecare trib a lui Israel, iar de acolo vine numele de Septuaginta, LXX, adică şaptezeci. Pe timpul lui Isus ca loc de închinare erau Templul şi sinagogile, iar ca for conducător în domeniu social şi religios era Soborul.  Redactarea cărţi[7] a fost făcută cam prin anii 50, iar Matei s-a aplecat asupra perspectivei  înţelegerii evreilor ca ei priceapă Evanghelia lui Isus Hristos. Scopul cărţii este de a dovedii că evreilor faptul că Isus Hristos este Mesia cel promis de Dumnezeu prin proroci. Pentru acest lucru el se foloseşte de genealogia lui Isus  din linia genealogică a lui David, descrisă în detaliu. Versete Cheie în Evanghelia după Matei din care redăm câteva sunt :  Matei 4:17  „De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Matei 5:17  Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. (Matei 5:43-44). Rugăciunea Tatăl Nostru ( Matei 6:9-13), Matei 16:26  Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?, Cele două porunci : (Matei 22.37-40),  Matei 27.31: „După ce și-au bătut astfel joc de El, L-au dezbrăcat de haina stacojie, L-au îmbrăcat cu hainele Lui și L-au dus să-L răstignească.” (Matei 28.5-6) „Matei 28.19-20: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit. Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” Puncte de repere[8] în Evanghelia după Matei avem două mari secţiuni : primul este când Isus învăţa norodul Matei 4:17  De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.”, iar al doilea marchează o altă etapă din viaţa lui Isus. Matei 16:21  De atunci încolo, Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorât, şi că a treia zi are să învieze. În această postură Isus era deja Mesia, Hristosul sau Robul din Isaia 53. În evanghelia după Matei avem 8 pilde ca : Pilda semănătorului râul şi neghina, Sămânţa de muştar, Aluatul, Comoara, Mărgăritarul, Năvodul, Pilda gospodarului.  Legăturile[9], în Evanghelia după Matei au fost făcute în vederea scopului de a-l prezenta pe Isus Hristos ca fiind Mesia. În sensul acesta el se foloseşte de linia genealogică a lui Isus, David respectiv Avram. De asemenea el citează profeţii Vechiului Testament care fac referire cu privire la Naşterea din fecioară a lui Isus (Isaia7;14), locul în care se naşte fiind Betleem (Mica5:2), întoarcerea Lui din  Egipt (Osea 11.1), lucrarea lui Isus printre neamuri ( Isaia 9:1-2, 60 :1-3), vindecările miraculoase ale sufletului (Isaia 53), vorbirea lui în pilde (Ps. 78:2) şi intrarea triumfală în Ierusalim (Zaharia 9:9)” Aplicaţia practică a Evangheliei după Matei este că ne învaţă principalele  elemente de studiu, şcoală, învăţături, şi ucenicie, ale creştinismului.  Isus a avut ca şi ascultători, ucenicii, mulţimea, între care cărturarii, iudeii şi fariseii care, au refuzat în mod categoric învăţătura Sa. Ei nu au recunoscut în Persoana lui Isus pe Mesia cel aşteptat (Ioan 5:38-40). Doreau un Mesia în termenii lor, care să îi scape de jugul roman. În această greşeală poate să cadă şi credincioşii care vor să experimenteze, dragostea, mila Harul Domnului, în timp ce respingem alte calităţi ca şi urgia, justiţia, mânia lui Dumnezeu, doar pentru a ne simţii bine, şi concepem un Hristos, după standardele omului, iar un  asemenea Dumnezeu, nu este altceva decât un idol creat de propria noastră minte. Evanghelia după Matei[10]  ne prezintă în capitolele 5-7, portretul cetăţeanului care va face parte din Împărăţia Cerurilor, şi etica Împărăţiei. Isus trece dincolo de litera Legii, în adâncul inimi, la motivaţii. El repetă sintagma „Aţi auzit dar eu vă spun” de şase ori, şi se situează deasupra Legii lui Moise. De fapt în Evanghelia lui Isus găsim cinci discursuri dintre care primul este discursul etic. Dar pentru a înţelege promisiunea din  Geneza 3:15  Domnul Dumnezeu a zis şarpelui: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece şi să mănânci ţărână. 15  Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul,” trebuie să ne uităm la felul în care Dumnezeu se descopere oamenilor şi îşi duce planul la îndeplinire tot printr-o femeie. Acest verset din Geneza 3:15 are o dublă semnificaţie evidentă în verset. Pe de o parte se promite un Răscumpărător „ zdrobi capul” care va veni prin femeie, pe de altă parte închinarea adevărată va avea ca şi una din alternative o închinare falsă „ muşca călcâiul. ”, care se vor derula de-a lungul istoriei, fapt valabil în trecut prezent şi viitor.

2). Botezul[11]. Botezul este un ritual creştin prin care o persoană convertită este primită în Biserică. În religia creştină cina şi botezul sunt denumite sacramente şi se practicau în Biserica primară. Botezul[12] a fost  prefigurat   în Vechiul Testament, în istoria Potopului 1 Petru 3:20  „care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia, în care au fost scăpate prin apă un mic număr de suflete, şi anume opt. 21  Icoana aceasta închipuitoare vă mântuieşte acum pe voi, şi anume botezul, care nu este o curăţire de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Hristos”, care este o „icoană mîntuitoare”, el nu este o curăţire de păcate, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu. El se regăseşte şi în ritualul tăierii împrejur, care era un semn a legământului Coloseni 2:11  „În El aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur, făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în desbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti, 12  fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez, şi înviaţi în El şi împreună cu El, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morţi”, Aici se remarcă aspectele „tăiaţi în  Cristos, desbrăcare, îngropaţi şi înviaţi tot în Cristos”. De asemenea botezul este prefigurat în momentul în care Moise şi poporul trece marea Roşie. Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că părinţii noştri toţi au fost sub nor, toţi au trecut prin mare, toţi au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise; (1 Corinteni 10:1-2). Botezul creştin   a fost poruncit de Isus Cristos ucenicilor săi: Matei 28:19  „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. El a fost făcut în Numele Tatălui, al Fiului şi a Duhului Sfânt (Matei 28:19), în numele lui Isus Cristos (Fapte 2:38, 10:4, 19:5) şi a Domnului Isus (Fapte 19:5).  Botezul[13] ca  şi ritual creştin se regăseşte în toate confesiunile creştine, şi este  un procedeu, manieră, sau metodă ce reprezintă intrarea în mod vizibil a unei persoane în comunitatea creştină. În Biserica Catolică şi Ortodoxă şi Bisericile Vechi Orientale, el este unul dintre cele şapte taine „sacramente” ale bisericii. Cuvântul grec pentru botez este (βαπτίζειν), care înseamnă a te scufunda cât şi a scufunda. Iosiv Flavius întrebuinţează acest termen  baptismós (βαπτισμός), când relatează despre  botezul lui Ioan Botezătorul.

Forme necreştine despre botez. Scriitorii Noului Testament au pornit de la supoziţia că botezul era  o practică  cunoscută, (sub aspectul spălării şi a curăţirii) iar ca şi momente de referinţă avem câteva exemple din Vechiul Testament. Naman (Neeman), fiind bolnav de lepră, care a fost căpetenia oştirii regelui din Siria s-a scăldat de şapte ori în Iordan la porunca prorocului Elisei şi s-a vindecat de boala fizică (2 Împăraţi 5: 1-14). La fel şi David se referă la o curăţire interioară a păcatelor „cu isop”, cât şi la o spălare a trupului, cu efect direct (Psalmul 8:50) în ceea ce priveşte iertarea păcatelor. În iudaism regăsim comunitatea de la Qumran, care nu a fost singura în care s-a păstrat o asemănare şi potrivire faţă de botezul creştin al pocăinţei, purificării interioare şi îndemn la o înnoire a vieţii. Esenienii practicau şi ei ritualuri asemănătoare. O spălare rituală făcută în numele lui Dumnezeu se făcea în mod regulat, se putea efectua de orice persoană şi nu necesita şi o mărturisire publică. În Talmud exista  porunca spălării rituale „mikweh” pentru refacerea curăţiei spirituale. De asemenea se practica la primirea prozeliţilor în poporul iudeu. ”În prezent[14], majoritatea legilor privind puritatea şi impuritatea rituală au fost abandonate în urma unui proces de perimare declanşat o dată cu distrugerea Templului”.  De asemenea a fost suspendată spălarea în perioada tanaimilor (Tos. Neg. 6, 1; Sanh. 71a), iar cele legate de lepră au fost abandonate în epoca gheonimilor. Israel (în Ereţ), au rămas consecvenţi şi s-au disociat de evreii din Babilon. Dar sub influenţa musulmanilor, care se spălau şi ei înainte de rugăciune, gheonimii babilonieni ai insistat asupra spălării pentru a fi curaţi şi sfinţi în faşa păgânilor (vezi Kiduş ha-Şem). Existau şi alte influenţe negative dar între acest gen de spălări şi botezul lui Ioan exista o mare diferenţă

3). Boteezul în Noul Testament[15]. Pornind de la spălările ceremoniale ale evreilor, şi ritualurile de purificare ajungem la botezul practicat de Ioan botezătorul. Aşa cum ritualurile de curăţire a evreilor prefigurau botezul lui Ioan, tot aşa şi Ioan a fost un antemergător a lui Isus şi a botezului creştin practicat de ucenici. Ştim la modul concret că unii dintre ucenicii ucenicii lui Ioan, au devenit ucenici a lui Isus, fiind botezaţi de Ioan  (Ioan 1:35-42). La început nu s-a făcut diferenţa dintre botezul practicat de Ioan şi Isus, iar această practică a botezului îşi are originea în Faptele apostolilor, iar de la Rusalii a fost aprobată şi ratificată de Cristos cel Înviat botezul fiind făcut în numele lui Isus (Matei 28:19). Ioan chema oamenii la pocăinţă şi îi boteza Matei 3:2  „El zicea: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Persoanele care acceptau botezul îşi manifestau credinţa lor şi năzuinţa, aspiraţia de a primii iertare. Au fost  şi oameni care nu au venit la Ioan cu sinceritate. Matei 3:7  „Dar când a văzut pe mulţi din Farisei şi din Saduchei că vin să primească botezul lui, le-a zis: „Pui de năpîrci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare”?  Botezul lui Ioan a fost „un act simbolic pregătitor” pentru botezul care urma să vină, cu privire la Isus, dar care simboliza şi judecata divină, ce se putea asemăna cu un râu de foc, fiindcă se folosea acelaşi cuvânt în ebraică şi greacă, din suflare „ruah – Duh”. Persoanele care practicau botezul acceptau pocăinţa dar şi judecata lui Dumnezeu, care purifică şi curăţă, şi era şi o expresie a pocăinţei lor. Cei care refuzau vor trece prin  oroarea şi urgia judecăţii lui Dumnezeu, descrişi în  (Matei 3:10-12), prezentaţi ca pomi fără roadă şi pleavă. În momentul în care Ioan îl vede pe Isus face o afirmaţie : Ioan 1:29  „A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”! Isus a trecut prin botezul pocăinţei, fapt care i-a încurcat pe unii dintre creştini (Matei 3:14…  Ieronim, Contra Pelag. 3. 2), dar botezul lui Isus a fost modalitatea prin care El s-a supus voinţei Tatălui, iar un alt aspect şi mai important este faptul că în momentul botezului Isus care era de origine divină s-a identificat cu întreaga rasă umană. După botez Duhul Sfânt a venit peste Isus, iar dacă ne uităm în text urmează ispitirea lui Cristos. Ulterior botezului lui Isus mulţi au perceput acest act ca şi arhetipul botezului creştin  ca şi botez cu apă şi Duh. Evangheliştii se concentrează asupra ungerii Duhului şi a vocii din cer, dar Luca, redă ca prezente toate Persoanele din Trinitate : Luca 3:22  „şi Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip trupesc, ca un porumbel. Şi din cer s-a auzit un glas, care zicea: „Tu eşti Fiul Meu prea iubit: în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea”! Pavel vorbeşte despre botez sub forma : Dumnezeu ne-a aşezat în Cristos, ne-a botezat sau ne-a „uns” (2 Corinteni 1:21), iar Ioan vorbeşte de asemenea despre ungere (1 Ioan 2:27).  Botezul în creştinismul primar[16]  este o parte imperativă încă de la început pentru acei care doreau să devină creştini. Primii oameni convertiţi care au urmat botezul îi găsim în Fapte 2. Botezul primilor creştinii a fost o „ expresie a pocăinţei şi a credinţei” persoanei respective (Fapte 2:38,41,…..19:2, Evrei 6:1). Se crede că existau şi alte interpretări ale botezului, ca o iertare a păcatelor mediată prin botez, un apel către Dumnezeu pentru a primii „un cuget curat” (1 Petru 3:21), era un dar al Duhului, o înnoire a credinciosului, o angajare a viitorului creştin, aspecte care se repercutau asupra credinciosului prin ostracizare de către familie, prieteni, societatea iudeilor, dar toate aceste aspecte însumau mai mult sau mai puţin botezul creştin. Botezul era completat în unele cazuri prin punere mâinilor, iar acest lucru era necesar şi acceptul comunităţii creştine (Fapte 8:14-17…Evrei 6:2). Un aspect destul de controversat este relaţia dintre botez şi darul Duhului descris în Faptele Apostolilor. O parte dintre credincioşi aduc argumente biblice asupra faptului că Duhul a fost dat prin botez, prin punerea mâinilor, sau prin ambele, botez şi punerea mâinilor,  dar făcând parte din acelaşi act sacramental,  în plus să nu uităm că religia creştină era în proces de clarificare, iar prezenţa Duhului se putea observa în viaţa credinciosului, prin acest „contact divin – uman”, fiind aşa cum am reamintit mai sus o expresie a pocăinţei şi credinţei în Isus Cristos.  Pavel[17] face referire la botez în  Romani 6:4; 1 Corinteni 1:13-17, Efeseni 4:5; şi Coloseni 2:12 , iar cea mai clară referinţă la botez este cea din Corinteni în care Pavel consideră botezul de „la sine înţeles - eis”, care se făcea în numele, contul, lui Isus, şi era perceput ca un „titlu” de transfer de la o persoană la alta. În Corint a apărut necesitatea rezolvării problemei a faptului că mulţi se considerau ucenici a lui Pavel, Chifa, Apolo, ca şi cum nu ar fi fost botezaţi în numele lui Isus. Din alte texte scrise de Pavel rezultă faptul că botezul era una din temeliile creştinismului. Textele cu cel mai mare impact sunt cele din Romani 6:4 şi Coloseni 2:12, în care se arată faptul că ambele vorbesc despre botez  în care creştinul se îngroapă cu Cristos, sau ascundere „prin scufundare” a vieţii dinainte de botez, iar învierea cu Cristos, ca simbol, la ieşirea din apă este privită în viitor. Pavel cel mai probabil a privit botezul ca o identificare cu Cristos, un proces care ţine toată viaţa, iar botezul în cazul acesta este un simbol al existenţei creştine  (Romani 6:5; 8:17; 4:10; Galateni 2:20; 6:14; Filipeni 3:10), iar Duhul Sfânt indică o viaţă nouă în Cristos  Romani 8:2, 1 Corinteni 15:45, Galateni 5:25; 6:8 şi altele). Atunci când ţinem seama de caracterul lui Dumnezeu, manifestat în creştinismul primar, „pecetluirea Duhului” este însăşi darului lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt. În  scrierile lui Ioan în privinţa  botezului se pot da diferite interpretări, pentru că simbolismele[18] primesc interpretări diferite. Atunci când se face referire la discuţia dintre Isus şi femeia samariteană  (Ioan 3:5) „născut din apă şi din Duh”, referinţa cea mai probabilă este la botez, care dincolo de ritual înseamnă începutul unei vieţi noi în şi cu Cristos – „apă plus puterea Duhului”, ca are o putere de curăţire şi înnoire (Isaia 44:3-5, Ezekiel 36:25-27), este o cerinţă a Naşterii din Duhul, pe lângă o naştere naturală, iar ideea de bază este lucrarea Duhului Sfânt. Ioan nu face legătura directă dintre „ „botezat în” cu „ născut din”, şi nici scriitorii Noului Testament nu pun un semn de egalitate între Botez ca ritual şi Naşterea din Nou  (Iacov 1:18; 1 Petru 1:3, 23; 1 Ioan 3:9) şi cum am amintit mai sus ele  pot să nu corespundă nepărat ca şi punctual, şi eveniment în viaţa credinciosului. Aş dori să readuc aminte faptul că cele prezentate mai sus, nu sunt o finalitatea a crezului creştin care a fost definitivat ca şi conţinut cam pe la sfârşitul secolului I. Botezul copiilor mici, (nou născuţi), este un aspect controversat şi astăzi,  un subiect de polemică, dar în Noul Testament nu avem referinţă directă la o practică a copiilor mici, dar nici nu poate fi exclusă probabilitatea ca şi copiii să fie botezaţi împreună cu familiile botezate,  referinţe pe care le găsim în (Fapte 16:15, 33; 18:8 şi 1Corinteni 1:16). Şi copiii mici ai credincioşilor fac parte din familia creştină dacă cităm textul din 1 Corinteni 7:14, şi Marcu 10:13-16. Dar  pe de altă parte însăşi Pavel aduce ca şi argument faptul că a aparţine lui Cristos nu ţine de un act ritual (Galateni 3), ci vine prin credinţă, şi nu depinde de alţi factori, decât de credinţă („ nou născut”?) şi este un dar al Duhului. Când privim botezul ca şi o expresie a credinţei celui care se botează, este greu să aduci argumente în favoarea botezului copiilor mici. Aşa cum iudaizatorii au supraevaluat circumcizia tot aşa a fost şi cu unii dintre creştini care supraevaluează botezul. Pavel aminteşte de acest lucru şi i se opune în 1 Corinteni 7:14  „Căci bărbatul necredincios este sfinţit prin nevasta credincioasă şi nevasta necredincioasă este sfinţită prin fratele; altmintrelea, copiii voştri ar fi necuraţi, pe când acum Sunt sfinţi”. Vrâsta responsabilităţii[19] este pusă în discuţie, dar se omite faptul că deşi copii sunt „inocenţi”, fără păcat, ei sunt vinovaţi înaintea lui Dumnezeu datorită păcatului  strămoşesc imputat (Palmul 51:5), iar David recunoaşte că este păcătos încă din momentul concepţiei, datorită păcatului moştenit de la Adam şi Eva. Un Dumnezeu bun şi drept, nu va trimite în Iad o persoană care nu este responsabilă de faptele lui, în cazul acesta fiind vorba de copii. Singurul mod prin care cineva este declarat neprihănit e ca persoana respectivă să primească iertarea prin credinţa în Cristos “Isus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. (Ioan 14:6). Petru face şi el afirmaţia : Faptele Apostolilor 4:12  “În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi,”, iar primirea mântuirii este o decizie personală. De obicei copilul este responsabil în perioada cuprinsă între 13 ani, (la evrei), iar la celelalte popoare nu este un etalon, fiindcă ţine de individ, cultura respectivă, mediul social în care trăieşte, o mulţime de alţi factori. Dacă avem în vedere aceste aspecte Moartea lui Cristos este suficientă pentru întreaga omenire 1 Ioan 2:2  “El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi”, se poate aplica şi la copii, sau a celor persoane care nu au capacitatea să creadă în El,  ca exemplu pot fi  daţi şi handicapaţii. Deşi acest lucru este o posibilitate nu avem dreptul să dăm verdicte, să fim fermi  categorici, sau dogmatici pentru că Biblia nu afirmă la modul concret aceste lucruri.  Ce putem afirma este că “Dumnezeu este iubitor şi sfânt, plin de îndurare, drept milos, iar tot ce face este drept şi bun”.

4). Dezvoltarea istoric a conceptului și ritualului botezului [20]. În mod succint vom baleia puţin Istoria Creştinismului pentru a înţelege ritualul botezului de astăzi. Cei care  s-au botezat în primele decenii aveau convingerea şi credinţa că a doua venire a lui Cristos „ parousia” era iminentă. Cel care se boteza era salvat şi ajutat să iasă din păgânism şi să fie cuprins şi inclus în Cristos, prin formula εις χριστον ιησουν („în Hristos Iisus“), fiind pecetluit cu  Duhul Sfânt (Efeseni 4:30) pentru ziua răscumpărări. De asemenea el se integra în Trupul lui Cristos (1Cor 12, 12-14). În multe cazuri se botezau toţi membri familiei, slugile şi sclavii. Cea mai veche mărturisire de credinţă era legată de botez  „κύριος Ιἠσοῦς” – Iisus este Domnul” (Romani 9.10), formulă prin care părinţii apostolici considerau poarta prin care se intra în religia creştină, botezul  fiind făcut doar în numele lui Isus, iar ceva mai târziu botezul se făcea în Numele Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt conform cu Marea Trimitere din Matei 28:18-28. Botezul se efectua în primele secole în noaptea de Paşti pentru a scoate în evidenţă Moartea şi Învierea lui Cristos, iar botezul se făcea prin scufundare, practicat şi de Biserica Catolică până prin secolul al - XII – lea, iar în cazuri deosebite se făcea prin stropire. Printre primele menţiuni despre botez în Biserica primară cu privire la copii le regăsim în regula canonică „ Baptismus infantium” a sfântului Ipolit. Tertulian combate această practică. La începutul secolului al – III –lea, iar Ciprian din Cartagina şi Tertulian sunt de părere că prin  botez, păcatul strămoşesc, este iertat iar  chipul omului  se restaurează ajungând la Ymago Dey. Biblia nu face referinţă faptul că apostolii au fost botezaţi de Cristos, dar datorită poruncii date de Isus botezul este obligatoriu pentru fiecare credincios. Teologii au dezbătut şi problema recunoaşterii botezurilor efectuate de episcopii în sânul bisericii, dar şi în afara comuniunii eurahistice a ei. S-a ajuns la un consens prin acceptarea formulei Trinitare a botezului, care era temelia recunoaşterii sau a respingerii botezului şi în afara unei unităţi a celor care au aceeaşi credinţă eclesială. Prin faptul că cel botezat primea Duhul Sfânt, creştinismul a avut şi o reacţie negativă la curentele agnostice din antichitate, iar prin punerea mâinilor s-a ajuns la o etapă deosebită prin însemnarea cu charismă şi ungerea cu untdelemn. Ritualul botezului s-a îmbogăţit prin elemente ca „haine albe, „lepădare de satana” şi a început să fie considerat taină „gr. μυστηριον, lat. sacramentum”. Biserica a fost denumită şi veche generată de „ iluminare -  în  greacă phôtismós”, cuvânt care vine din 2 Corinteni 4:6, termen ce clarifică o schimbare ontologică, o venire de la întunericul păcatului şi necredinţei la lumina credinţei şi a cunoaşteri „Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina din întuneric”, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos”. Aurelius Augustinus percepe în botez lucrarea lui Isus Cristos ca şi cuvânt care se vede, “cuvânt vizibil şi lucrarea Harului invizibil, care prin ritualul botezului aduce mântuirea”. Sacramentul este ca  şi o “ştampilă” pusă pe credincios. Augustin percepe botezul ca fiind “lucrarea mântuitoare care lucrează împotriva păcatului strămoşesc”, iar odată cu începerea secolului al – Vl - lea botezul copiilor mici se generalizează. În Evul Mediu botezul a fost influenţat de scolastica care era[21] un sistem filozofic bazat pe dogmele bisericii, caracterizat de raţionamente abstracte şi artificii logice, fiind un mod steril, uscat, de activitate intelectuală, rupt de realitatea practică a vieţii şi de mântuire, a folosit formula[22] lui Aristotel în relaţia dintre materie şi formula botezului, şi s-a bazat pe teoria lui Augustin, care descrie pe Dumnezeu ca şi „cauza principală” –  iar apa ca şi „cauza instrumentală” a Harului ca act al iertării păcatului strămoşesc. O altă componentă necesară botezului este intenţia (intensio) săvârşirii actului din partea sacerdotului. Învăţătura  a fost adoptată prin bula papală  „Exsultate Deo”, şi a  rămas valabilă până astăzi în Biserica Romano Catolică. În locul scufundării complete la botez, s-a trecut la stropirea cu apă, care era o practică obişnuită în Evul Mediu timpuriu, informaţie culeasă din descoperirile arheologice, fiind datate din secolul al - IV-lea.  „Bisericile Ortodoxe răsăritene au rămas la conceptul de taină (misteriu),” prin care se permite împărtăşirea celorlalte taine. Chiril din Alexandria în catehezele sale descrie cum persoana care se botează „catehumeni”,  se face părtaş la moartea şi învierea lui Isus Cristos. Cele trei scufundări în apă simbolizează cele trei zile petrecute de Cristos în locuinţa morţilor. Reforma protestantă prin  reprezentanţii săi, au preluat din Biserica Catolică şi din învăţătura lui Augustin actul botezului ca o împlinire vizibilă în ceea ce priveşte iertarea păcatelor, dar şi o alianţă a celui convertit cu Dumnezeu. Luther accentuează ulterior  că botezul nu este un act singular ci este repetabil prin înnoirea spirituală zilnică a celui convertit : „Astfel pocăinţa nu este altceva decât reîntoarcerea şi intrarea în (baia) botezului căci se reia şi se face (din nou, (pocăinţa) şi nu s-a împlinit.” La fel face şi Ulrich Zwingli, pentru care cina şi botezul sunt doar simboluri (realism filozofic), care indică o realitate dincolo de ele care sunt mult mai importante şi nu este de acord cu anabatiştii aducând două argumente: 1. Botezul în Noul Testament este un simbol al Legământului,  analogic cu  circumcizia vechi-testamentară, 2. Încheiere acestui legământ se face prin mila lui Dumnezeu care este prin Har, ca şi o acţiune necontenită anterioară credinţei individuale, iar anabaptiştii deformează învăţătura lui Dumnezeu care înseamnă : încheierea legământului, predestinarea, apartenenţa şi credinţa în Dumnezeu. Ideea de legământ este predominantă în practica bisericilor Reformate şi astăzi. Calvin continuă teologia despre botez a lui Zwingli, şi în chatechismul de la Geneva afirmă că botezul este „ un semn extern pentru noi al bunăvoinţei dumnezeieşti, şi un „zălog“ al milei lui Dumnezeu”. El nu consideră botezul ca ceva necesar mântuirii iar în Catehismul din Heidelberg scrie : „că el (Hristos) vrea să ne asigure prin acest gaj dumnezeiesc şi semn al adevărului, că suntem curăţaţi într-adevăr duhovniceşte de păcate, după cum trupeşte suntem curăţaţi de apă”. Anabaptiştii preiau şi dezvoltă aspecte din învăţătura lui Zwingli, cu menţiunea că botezul fiind un simbol ala alianţei omului cu Dumnezeu, El dăruieşte tuturor oamenilor mântuirea prin Cristos cel înviat în Noul Legământ. Predicarea este mijlocul de a oferii oamenilor  oferta lui Dumnezeu în Cristos, iar omul este de acord cu acest lucru şi încheie un legământ cu Dumnezeu. Au fost şi alte ramuri ale Reformei, dar care au respins botezul cu apă dar acceptând botezul cu Duhul Sfânt ca exemplu catarii şi spiritualiştii. Biserica Catolică a reacţionat la învăţătura protestantă despre botez, iar la Conciliul de la Trent a introdus botezul copiilor mici ca ceva obligatoriu. În perioada modernă practica botezului se schimbă în această perioadă „a luminilor”, iar întrebările din momentul botezului sunt adresate părinţilor, iar teologii raţionalişti consideră că prin botez se face „introducerea în religia adevărată”. Unele din bisericile libere  nu mai practică botezul, ca exemplu quaker-ii (tremurătorii), care consideră că pot ignora acest sacrament, dar cine doreşte să îl facă are libertatea să meargă  la bisericile neoprotestante care practică botezul. În mişcarea penticostală după botezul cu apă este completat cu botezul cu Duhul Sfânt în interiorul inimi omului. Botezul  astăzi ca şi  practică a botezului se regăseşte în toate confesiunile creştine, dar el diferă foarte mult de la o confesiune la alta[23], pornind de la aceleaşi referinţe din Scriptură prin diferite interpretări. Aşa au rezultat diferite abordări şi practic diferite ritualuri creştine de botez. Dacă se priveşte la botezul copiilor mici, bisericile tradiţionale practică această formă de botez, cu ajutorul naşilor şi a părinţilor naturali, care „mărurisesc credinţa” în locul copilului şi în numele lor dar şi promit o educaţie creştină copilului. În religia protestantă  şi romano – catolică, acest act[24] este reconfirmat mai târziu când copiii sunt mari şi conştienţi prin mirungere, prin care îşi declară ei înşişi credinţa în Isus Cristos. Botezarea adulţilor este practica în special în cultele Protestante şi Neoprotestante. Aici catehumenul are dorinţa de a fi botezat, ocazie prin care îşi mărturiseşte credinţa în Isus Cristos. Există un ritual al botezului în care simbolul exterior este  apa, iar forma prin care se efectuează este ca şi în Biserica primară în mod simbolic „împreună-îngroparea şi împreună-învierea cu Iisus Hristos”  folosită în bisericile ortodoxe răsăritene, bisericile necalcedoniene, baptişti şi alte culte neoprotestante. Catolicii germani botează prin udare, dar bisericile din Răsărit rămân la tradiţia botezului prin scufundare inclusiv a copiilor mici. Anabaptiştii din timpul Reformei au practicat botezul prin udare. Menoniţii au practicat botezul prin scufundare (Immersion), udare (Affusion), sau stropire (Aspersion), în funcţie de normele proprii ale parohiei. Botezul prin scufundare revine în mediul protestant prin mişcarea pietistă, mai târziu baptiştii şi alte grupări neoprotestante. Formala de botez, a suferit modificări minore regăsindu-se în aproape toate confesiunile creştine prin aceeaşi formă  „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh „. „În biserica Ortodoxă formula de botez este  „Se botează robul lui Dumnezeu N.N., în numele Tatălui. Amin. şi al Fiului. Amin. şi al Sfântului Duh. Amin. acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”, iar în Biserica romano catolică sunt folosite cuvintele „eu te botez pe tine în….”. În bisericile evanghelice  este folosită traducerea lui Martin Luther   „N.N., eu te botez întru numele ....” Cuvântul original din textul grecesc din Matei 28 : 18-22,  are prepoziţia εις, care indică un scop (în - întru, pentru). Pavel este mai clar în Romani 6 : 3-5, a fost botezat „întru moartea sa” (εις τον θανατον αυτου). Pentru o şi mai bună înţelegere s-a folosit varianta latină formulei de botez „in nomine -  în Numele”. Această formulă „εις το ονομα „ este varianta unei expresii rabinice  לשם – l^eschem – „in numele“, din Talmud, folosită pentru o autoritate divină, iar în Noul Testament ea se extinde şi asupra persoanei lui Isus (Ioan 14,13). Există comunităţi creştine care folosesc doar formula „în numele lui Iisus (Hristos), negând aspectul Trinitar, iar martorii lui Iehova fac botezul în numele lui Iehova. Există şi practica botezului de urgenţă săvârşită de către preot, dar aceasta este o excepţie, practicată de biserica Ortodoxă, Catolică, alte confesiuni creştine şi de către laici. Există particularităţi confesionale dar în general în lumea creştină se recunoaşte că botezul cu apă  este un semn exterior  al legământului pe care un om îl face cu Dumnezeu. Botezul este efectuat de un pastor ordinat, sau de un prezbiter, iar procedura este prin scufundare, candidatul fiind o persoană matură care ia o decizie personală, în mediul protestant.

5). Cristologie - despre Isus Cristos[25] . Este necesar  să abordăm şi Persoana Domnului Isus Cristos care face parte din Treime şi vom exemplifica câteva din  calităţile sau atributele divine. El este a doua Persoană din Trinitate (Ioan 1:1) sub aspectul substanţei, este egal din eternitate cu Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Duhul Sfânt şi sunt de aceeaşi esenţă. Isus a intrat în lume prim naşterea din fecioară (Mat. 1:18-25; Luca 1:26-38), fiind pe deplin om şi Dumnezeu în acelaşi timp (Coloseni 2:9, 1Tim 2:5). O divinitate nu poate muri, şi pentru acest lucru a fost necesară Întruparea, iar pentru  lucrarea de mântuire trebuia să fie şi divin ca să aibă valoare în răscumpărarea păcatelor. Ca şi noi a fost ispitit de Satan dar a biruit ispita (Evrei 4:15; Iacov 1:13). În momentul în care s-a Întrupat El a păstrat ce este divin, dar a renunţat la folosirea în mod parţial a atributelor divine (Fil. 2:6-8), şi s-a supus voinţei Tatălui şi în unele cazuri Duhului Sfânt. Dezbrăcarea de Sine a fost voluntară, pe când animalele jertfite în perioada Vechiului Testament erau victime, iar după Înălţarea la cer Dumnezeu l-a pus la dreapta Sa, care înseamnă autoritate şi putere ca Rege, Mare Preot, Avocat şi Mijlocitor. Sub aspect soteorologic El a murit pentru păcatele oamenilor (1 Ioan 1:2),  iar moartea lui a avut un aspect de ispăşire  (Ioan 19:30),  ea era în planul lui Dumnezeu (Fapte 2:23), şi valoare sa este infinită. Astfel Moartea lui Isus este : „răscumpărătoare (Matei 20:28), ispăşitoare (1 Ioan 2:22),  de împăcare (2 Cor. 5:18)  şi înlocuitoare (Is. 53:6).”  Astfel răscumpărarea a fost universală şi suficientă. Prin Întrupare şi botez, Cristos s-a identificat cu rasa umană şi a devenit om ca şi noi, dar fără păcat. După Înălţarea la cer Isus va reveni „ parousia” şi va ridica Biserica sus în cer şi va instaura Împărăţia Cerurilor (Apoc. 19:11). Credincioşii trebuie să îl aştepte cu credinţă şi speranţă.

6). Trinitatea[26]. Cuvântul nu se găseşte pe paginile din Scriptură, conceptul fiind dezvoltat mai târziu de către biserică, el a fost folosit pentru prima dată de Tertulian, spre sfârşitul secolului al -  II –lea. Ca şi teologie a bisericii a fost acceptat în secolul al - IV- lea, fiind o doctrină distinctivă în credinţa creştină. Ea face afirmaţia că : există un singur Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt fiecare Dumnezeu şi în acelaşi timp o Persoană distinctă. Prezentă pe paginile Scripturii atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament, a devenit un crez al biserici, formulată de Tertullian, Athanasius şi Augustin. Conceptul de Trinitatea stă la baza Revelaţiei lui Dumnezeu. Atunci când ne referim la termenul de revelaţie trebuie să pornim de la început, un Dumnezeu care este viu şi adevărat, care s-a desprins dintre multiplele zeităţi păgâne.  Aşa găsim pasaje în Vechiul Testament, în care sunt prezente mai multe Persoane, iar existenţa lucrurilor se datorează unei surse întreite. Chiar încă de la creaţie Dumnezeu, Cuvântul şi Duhul sunt prezente acolo, iar Elohim creează prim Cuvânt şi Duh  (Geneza 1:2-3).  De asemenea la crearea omului (Geneza 1:2-3) „ să facem „ se foloseşte pluralul, în care urmează o împlinire a Cuvântului lui Dumnezeu, sugerând pluralitate şi unitate, Ymago Dey, fiind realizat în om. La fel avem cazuri în care Dumnezeu, Cuvântul, şi Duhul Lui le găsim împreună (Isaia 63:8-10) şi vorbesc trei Persoane. De asemenea Cuvântul este personificat ca şi Înţelepciunea lui Dumnezeu (Proverbe 8:22; Iov 28:23-27), sau Duhul care împarte binecuvântări, fiind sursa puterii fizice, a curajului, a stăpânirii, şi altor lucrări, cauze sau efecte  (Exod 31:3; Numeri 11:25; Judecători 3:10). Cel mai clar se vede conceptul de Trinitate în lucrarea de răscumpărare a omului. În forme de la început se regăseşte fenomene asociate cu Îngerul lui Iahveh, sau Îngerul Domnului, care primeşte onoarea şi cinstea divină (Geneza 16:2-13; 22:11-16). Divinitatea îi este atribuită lui Mesia chiar şi atunci când este privită ca şi o Persoană distinctă faţă de Dumnezeu (Isaia 7:14; 9:6). Duhul lui Dumnezeu a fost prezent la creaţie când Dumnezeu s-a descoperit prin cele două forme de Revelaţie, Generală şi Specială şi mai ales  în lucrarea de răscumpărare pe care Mesia urma să o facă (Isaia 11:2; 42:1; 61:1).  De asemenea Dumnezeu pregăteşte prin poporul Lui pentru credinţă şi ascultare (Ioel 2:28; Isaia 32:15; Ezechiel 36:26-27). Dumnezeu s-a descoperit în mod obiectiv prin îngerul - Mesager, care împarte binecuvântări, daruri în dimensiunea răscumpărării, şi în mod subiectiv prin El Însuşi, iar binecuvântarea aronică întreită (Numeri 6:24), era un model pentru binecuvântarea din Noul Testament.     Trinitatea este mult mai clară în Noul Testament[27] odată cu Întruparea lui Isus Cristos. Ioan Botezătorul a fost conştient de prezenţa Duhului Sfânt, de chemarea Lui, iar vestirea lui a avut  un aspect Trinitar Matei 3:3  „Ioan acesta este acela care fusese vestit prin proorocul Isaia, când zice: „Iată glasul celui ce strigă în pustie: „Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările.”, cu referinţă la Mesia, Isus Cristos, de asemenea a vorbit şi despre Duhul Sfânt ( Matei 3.11).  Revelaţia Trinitară s-a făcut în patru etape. 1. Vestirea cu privire la naşterea lui Isus Luca 1:35  „Îngerul i-a răspuns: „Duhul Sfânt Se va pogorâ peste tine, şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu”, prin care Tatăl şi Duhul Sfânt au fost prezenţi în momentul în care Fiul s-a Întrupat. 2. Botezul lui Isus, în care toate cele Trei Persoane sunt prezente, Fiul în apă, Duhul Sfânt în chip de porumbel şi Glasul Tatălui din cer, iar Ioan recunoaşte aspectul Trinitar De îndată ce a fost botezat, Isus a ieşit afară din apă. Şi în clipa aceea, cerurile s-au deschis, şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborându-Se în chip de porumbel şi venind peste El. (Matei 3:16). 3. Învăţătura lui Isus este pe de - a- ntregul Trinitară, El vorbeşte despre  Sine ca  cineva care descopere pe Tatăl  şi pe Duhul. Isus lucra prin Duhul şi făcea voia Tatălui. Aceste relaţii sunt accentuate în numeroase versete (Ioan 14:7; 9-10). De asemenea Isus promite un înlocuitor. Ioan 14:16  „Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt mângâietor (Greceşte: Paraclet, Fapărător, ajutor.), care să rămână cu voi în veac”, şi 9-10. Fiecare Persoană din Trinitate este specificată în mod precis. Duhul purcede de la Tatăl şi Fiul este trimis tot de Tatăl, acest aspect fiind o bază a credinţei creştine. De asemenea ca şi început şi origine în controversa cu evreii Isus afirmă că nu este un numai un fiu a lui David ci că este Domnul lui David, sau Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu.” (Ioan 8:58), prin care se indică dumnezeirea Lui dar  afirmă şi prexistanţa Sa. 4. Însărcinarea dată de Domnul Înviat, înainte de înălţare se referă în mod specific la botezul  în  “Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh", un alt aspect în care conceptul şi realitatea Trinităţii este foarte clară. De asemenea în scrierile Noului Testament răscumpărarea venea dintr-o sursă  întreită, iar Pavel explică acest lucru la Rusalii, ea fiind o lucrare a Trinităţi  Faptele Apostolilor 2:32  „Dumnezeu a înviat pe acest Isus, şi noi toţi Suntem martori ai lui. 33  Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu, şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi”. Acest aspect este amintit şi în Corinteni (1Corinteni 12:4-6), sau de Petru (1 Petru 1:3), prin care Harul mântuitor al Fiului ne dă acces la dragostea Tatălui  prin părtăşia cu ajutorul Duhului Sfânt. Mulţi iudei monoteişti, au acceptat Trinitatea[28], care nu venea în contradicţie cu credinţa vechi – testamentală. Pentru teologie a rămas ca şi îndatorire să dea o formulare a doctrinei despre Trinitate, a relaţiilor dintre Persoanele care compun Trinintatea, cât şi personalitatea, sau lucrarea pe care o face fiecare dintre Persoanele care formează Trinitatea. De acest aspect s-a ocupat părinţii bisericii, ca Irenaeus,  Origen şi Tertulian, din care să rezulte un crez fundamental, păstrat în Biserica Catolică. La Conciliul de la Nicea din 325 d.Cr, condus de Athanasius, şi mai târziu îşi aduce aportul Augustin, rezultă Credeul Atanasian acceptat în bisericile trinitariene şi în ziua de azi. John Calvin dă mai multă claritate conceptului de Trinitate (vezi B. B. Warfield, Calvin and Augustine, 1956, p. 189-284), intră şi în patrimoniul credinţei reformatorilor. Dacă se priveşte la Persoanele din Trinitate există asemănări dar  şi deosebiri, pe care doar le enumerăm : „Unitate în diversitate, Egalitate în demnitate Efeseni 3:14 „singurul născut",   ...Iată dece, zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos,( Ioan 5:18 ) şi 1 Corinteni 2:10 „ Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”. Diversitate în acţiune”, prin faptul că sub aspectul soteorologic există o subordonare, Tatăl a trimis pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, Fiul este trimis de Tatăl, iar Fiul trimite pe Duhul Sfânt, iar ca şi funcţie Fiul revelează pe Tatăl, iar funcţia Duhului este să reveleze pe Fiul. Ioan 16:14  „El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi”. Pentru primii creştini Trinitatea a fost mai degrabă o realitatea mântuitoare care mult mai târziu a devenit doctrină sau  concept. La modul comprimat Tatăl creează, alege şi cheamă, Fiul răscumpără, iar Duhul Sfânt, printre alte lucrări, face sfinţirea în viaţa credinciosului şi a bisericii. Există implicaţii ale doctrinei despre Trinitatea pe care doar le enumerăm : „a. Înseamnă că Dumnezeu poate fi revelat b. Înseamnă că Dumnezeu poate fi comunicat, c. Înseamnă că Trinitatea este baza oricărei adevărate comuniuni din lume,” „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi" (Ioan 17:21).  d. Conferă varietate vieţii universului.

7). Botezul lui Isus[29]  Naşterea lui Isus a fost în planul lui Dumnezeu, a fost una miraculoasă şi unică, controlată de Dumnezeu spre mântuirea noastră, Fiinţă în care se vor împleti divinul cu umanul. Isus s-a identificat cu umanitatea atât prin naştere cât şi prin botez În scenă apare un nou personaj, Ioan Botezătorul care face o profeţie despre Isus amintită şi de  ultimul  proroc al Vechiului Testament.  Maleahi 3:1  „Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. ………..”, în acest caz Ioan fiind mesagerul despre care s-a vorbit înainte cu sute de ani. Ioan prin proclamaţia s-a certifică el însuşi acest lucru  şi vesteşte botezul pocăinţei`` Matei 3:2  „El zicea: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Cuvântul grec pocăinţă înseamnă „metonoia - schimbarea minţii” cu 180 de grade, şi este adresată poporului evreu, pentru a se întoarce de la păcatele sale spre Dumnezeu. Cuvântul  hamartia (păcat) este strâns legat de metonoia, fiindcă termenul hamartia era folosit atunci când cineva trăgea cu arcul la ţintă şi o rata. În aceşti termeni, cuvântul păcat, înseamnă acelaşi lucru dar în domeniul spiritual şi înseamnă că noi am ratat ceva, voia lui Dumnezeu, iar ţinta noastră ne duce la pierzare. Mesajul lui Ioan a fost că Dumnezeu trimite pe cineva, pe Isus Cristos, ca prin El să putem intra în relaţie cu Dumnezeu. Atunci când ne referim la Împărăţia Cerurilor, acest lucru este ceva real, de domeniul spiritual în care se intră prin pocăinţă. De fapt  şi Cristos predică acelaşi mesaj Matei 4:17  „De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Este adevărat că Isus a instaurat Împărăţia cerurilor, care a fost în stadiul de început, cu o finalitate în viitor, iar în mintea creştinului şi a bisericii există tensiunea dintre deja – nu încă, o realitate pe care trebuie să o acceptăm. Împărăţia Cerurilor va avea o împlinire şi finalitate în viitor. Ne întoarcem la Ioan Botezătorul care propovăduia în pustia Iudeii prin mesajul „El zicea: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Ioan era vocea şi avea misiunea să pregătească calea Domnului Isus, iar rolul predicatorului azi este acelaşi, să predice pocăinţa şi pe Isus Cristos. Pocăinţa însemnă o hotărâre de întoarcere de la păcat, fiind realizată de libertatea omului de a decide acest lucru, iar pocăinţa s-a aflat în centrul mesajului prorocilor din Vechiul Testament şi a Noului Testament, ea fiind strâns legată de credinţa adevărată în Dumnezeu, iar astăzi mesajul creştin trebuie să conţină  chemarea la pocăinţă. Exista o promisiune a curăţirii „În ziua aceea, se va deschide casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului un izvor pentru păcat şi necurăţie. (Zaharia 13:1) şi  ca s-o sfinţească, după ce a curăţat-o prin botezul cu apă prin Cuvânt” (Efeseni 5:26). Ioan era un personaj care nu se încadra  în pesajul citadin ci în pustie, şi pe lângă îmbrăcămintea neobişnuită se hărănea  cu  lăcuste şi miere, dar în pofida acestui comportament oamenii erau atraşi de el, astfel că locuitorii din Ierusalim şi din Iudea veneau la  el pentru a fi botezaţi. Ioan se supunea unei legi din Vechiul Testament  prin “legea nazireanului”, care era o formă de dedicare lui Dumnezeu, dar misiunea lui era ceva nou şi viza aspecte din Noul Testament. Această dedicare a lui Ioan faţă de Dumnezeu se vedea şi în exterior, iar omenii au fost motivaţi în felul acesta să treacă la acţiune, să mărturisească păcatele, se botezau în Iordan şi aveau dorinţa să trăiască după voia lui Dumnezeu. Dar au fost şi oameni care în eticheta lor de credincioşi aveau impresia că ritualul Botezului le va salvă sufletul. Ioan îi recunoaşte uşor şi îi apostrofează „pui de năpîrci,” iar dacă am fi şi noi etichetaţi în felul acesta în mod sigur ne-am supăra în nesinceritatea noastră dacă există, s-au ne-am pocăi. Ioan a fost îndrăzneţ în vorbire şi nu îl preocupa propria popularitate. Fariseii şi saducheii erau două dintre cele mai importante  grupări din iudaism din timpul Domnului Isus. Fariseii  aderau la conţinutul întregului Vechiului Testament cât şi la tradiţia rabinică, iar în viziunea lor mântuirea se obţinea prin supunerea faţă de litera legii şi propria lor înţelegere a Scripturi. De asemenea[30] ei nu recunoşteau depravarea omului, iar religia lor era una exterioară (Luca 9:14, 18:9-14), iar pe Mesia îl aşteptau în dimensiunea umană şi eliberarea terestră de sub jugul roman. Saducheii erau religioşi şi deşi pozau în postura de credincioşi, ei refuzau multe din învăţăturile din Cuvântul lui Dumnezeu. Ei respingeau învăţătura despre înviere, îngeri,  minuni, nemurire şi judecata viitoare. Ei erau lumeşti şi mai târziu a devenit prigonitori a lui Cristos (Ioan 16:1-4). De  asemenea în  contrast un credincios trebuie să aducă roade ale neprihănirii vrednice de pocăinţă,(Faptele Apostolilor 26:20 ), altfel „va fi tăiat şi aruncat în foc”. De fapt la ora aceea o naţiune întreagă era necredincioasă lui Dumnezeu. De asemenea avem şi o presupoziţie falsă cu privire la ce este omul, s-au ar putea să fie (Geneza 3:5-7), aşa cum evreii deşi pretindeau că sunt, de fapt fiii spiritual  al lui  Avram, pe când în realitate nu mai erau copiii lui Avram. Absenţa roadelor Duhului Sfânt, va aduce în final la o sălbăticire  şi o tăiere, şi un foc care va fi judecata lui Dumnezeu. De asemenea botezul este privit într-o dublă dimensiune, a apei şi a focului. Prin conjunţia şi, înţelegem că este vorba de două botezuri, cel cu Duhul Sfânt realizat deja şi cu foc. Focul în Biblie înseamnă judecata lui Dumnezeu care este de domeniul viitorului. Limbile văzute deasupra ucenicilor la Rusalii  erau „limbi ca de foc”, fiind vorba de o comparaţie. În consecinţă sunt două botezuri diferite  şi trebuie tratate în mod deosebit una unul faţă de celălalt. De fapt Ioan clarifică acest lucru în versetul 12 din text „lopata în mână, va curăţi, va strînge grîul, dar pleava o va arde într'un foc care nu se stinge.”, fiind  în mod clar o referire la ziua judecăţii. Momentul cel mai important în textul de faţă este botezul lui Isus, care vine la Ioan să fie botezat. El s-a botezat pentru ca “Se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit!”, s-a identificat şi a reprezentat omenirea, dar aspectul identificării iese cel mai mult în evidenţă. Deşi nu avea păcat şi nu era necesară pocăinţa El s-a botezat, dar a existat şi o implicare şi consacrare în chemarea oamenilor la pocăinţă  Mai există un aspect aici fiindcă  botezul reprezenta şi moartea lui Isus, lucru pe care ucenicii nu îl înţeleg în acel moment. Ioan a avut un simţământ de nevrednicie când l-a botezat pe Isus, iar Isus avea întâietate. În momentul botezului noi ne identificăm cu moartea Domnului Isus şi o recunoaştem prin botez. De asemenea atunci când Duhul Sfânt în chip de porumbel s-a coborât deasupra lui Isus, El este investit ca şi Mare Preot. Păcatul care a distrus relaţia omului cu Dumnezeu, avea un singur mijloc de rezolvare prin moartea lui Isus prin care se face lucrarea de izbăvire. Aceste lucruri nu sunt de ordin facultativ, ci imperativ şi nu există altă cale. Acest lucru trebuie să fie un sistem de alarmă pentru noi, nu are valoare inspiraţia cuiva, sau altă percepţie, ci este o singură cale aleasă de Dumnezeu şi trebuie să ne conformăm. Dumnezeu a ales,  Isus a acceptat, Duhul Sfânt a asistat lucrarea mântuitoare,  iar Dumnezeu a confirmat această cale prin Învierea lui Isus, iar noi nu putem face decât să credem sau să să rpmânem necredincioşi. În momentul şi contextului botezului avem o  dovedire, un argument complet, o realitate a lucrării Sfintei Treimi compusă din Isus, Duhul Sfânt şi Dumnezeu Tatăl.  „Isus a ieşit afară din apă…. Duhul lui Dumnezeu pogorîndu-Se în chip de porumbel…. şi din ceruri s'a auzit un glas, Acesta este Fiul Meu prea iubit…”. Aici avem practica botezului pentru viitorii creştini şi mărturia Tatălui despre Fiul, iar egalitatea dintre Persoane este evidentă. Scriptura afirmă că Dumnezeu este o singură Fiinţă, o unitate perfectă a unei naturi, substanţe şi esenţă (Deutronom 6:4, Galateni 3:20), iar dintre Persoanele care compun Treimea nici una nu este Dumnezeu fără celelalte, şi fiecare împreună cu celelalte sunt Dumnezeu. Astfel într-un anume sens Dumnezeu este singular (o unitate), iar în alt sens este o pluralitate, adică Trei Persoane. Fiul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt posedă aceleaşi atribute ca şi Dumnezeu.

8).Botezul credincioșilor. Aş dori să privim în primul rând forma exterioară a botezului ca şi ritual. Cuvântul vine (din latină ritus, "ceremonie, cult religios"), rezultat din tradiţiile vechi, care se desfăşoară după anumite norme, într-un cadru solemn din existenţa umană în împrejurări deosebite ca naştere, botez, moarte, sau cu ocazia unor sărbători, anotimpuri etc. Ritualul a supravieţuit şi în domeniul laic, de exemplu diferite parade militare, primirea unor şefi de stat etc.  De asemenea  există şi ritualuri păgâne, dar care nu au de a face cu  practica botezului, ci mai mult cu iniţierea celui care îmbrăţişează credinţa păgân respectivă. Botezul în creştinism apare în bisericile tradiţionale şi în toate confesiunile creştine, şi este un procedeu, mijloc sau metodă prin care un credincios intră în comunitatea creştină. Cuvântul grec folosit este “baptízein (βαπτίζειν)” şi înseamnă scufundare. Pentru certificarea termenului există dovezi, în literatura lui  Platon (secolul 4 î. Hr.), sau în “Septuaginta, traducerea greacă a Vechiului Testament, termenul baptízein (βαπτίζειν) apare doar de 4 ori”. Termenul apare şi în IV Regi 5,14, cu referire la curăţirea rituală. De asemenea şi Iosif Flaviu foloseşte termenul de “baptismós (βαπτισμός) – Botez”, cu referinţă la botezul lui Ioan.  Puternic anocorat în tradiţia creştină ritualul botezului[31], rămâne la aspectul exterior, şi trebuie folosit cu prudenţă, fiindcă întâlnit în toate confesiunile creştine, are înţelesuri diferite. În cultele Neoprotestante[32] Cina şi Botezul, sunt considerate simboluri ale Noului Testament, şi nu taine ca şi în bisericile tradiţionale. El se face prin scufundare în apă în mumele Sfintei Treimi. Porunca vine direct de la Isus, pe care o dă ucenicilor Matei 28:19  “Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. El simbolizează îngroparea omului vechi şi învierea omului nou spre o altă viaţă şi o nouă fire. Romani 6:4  “Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentruca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă”. Botezul nu are puterea de a curăţi păcatele, acest lucru se face prin Sângele Mielului, iar mărturia publică a botezului indică faptul că persoana respectivă a primit deja curăţirea. Există persoane care din păcate au procedat  aşa ca şi cele din timpul lui Ian Botezătorul Fapte 8:13  “Chiar Simon a crezut; şi după ce a fost botezat, nu se mai despărţea de Filip, şi privea cu uimire minunile şi semnele mari care se făceau” dar…. “Petru i-a zis: ‘Banii tăi să piară împreună cu tine, pentru că ai crezut că darul lui Dumnezeu s-ar putea căpăta cu bani!  Tu n-ai nici parte, nici sorţ în toată treaba aceasta, căci inima ta nu este curată înaintea lui Dumnezeu, eşti plin de fiere amară.” Petru aduce acelaşi argument în a preciza faptul că botezul nu mântuie. 1 Petru 3:21  “Icoana aceasta închipuitoare vă mântuieşte acum pe voi, şi anume botezul, care nu este o curăţire de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Hristos”, Pentru botez sunt necesare credinţa în Isus Cristos, pocăinţa, şi mărturia unui cuget curat. În aceste condiţii copiii nu sunt botezaţi. În sprijinirea ideilor de mai sus se dau câteva referinţe. Faptele Apostolilor 2:38  „”Pocăiţi-vă” le-a zis Petru „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh”. De asemenea momentul botezului nu trebuie amânat dacă nu există motive bine întemeiate. Faptele Apostolilor 8:36  Pe când îşi urmau ei drumul, au dat peste o apă. Şi famenul a zis: „Uite apă; ce mă împiedică să fiu botezat?” 37  Filip a zis: „Dacă crezi din toată inima, se poate.” Famenul a răspuns: „Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.” Elementul de bază pentru a fi botezat rămâne în primul rând credinţa în Cristos, ca şi punct de plecare, spre viaţă veşnică sau spre osândă veşnică Marcu 16:16  “Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osîndit”.  Naşterea din Nou[33], sau regenerarea prin botez, este un rezultat al credinţei pentru o persoană care urmează a fi mântuită. El este un pas în ascultarea credinţei, dare se respinge ideea că fără botez nu poţi fi mântuit.  Botezul trebuie făcut prin scufundare şi exemplifică “identificarea credinciosului cu moartea, îngroparea şi învierea lui Hristos” Romani 6:3  “Nu ştiţi că toţi cîţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui”? 4  “Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentruca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă”. Dacă se cere ceva în plus se presupune o mântuire prin fapte, şi se neagă suficienţa morţii  şi învierii lui Cristos, pentru că El a plătit pentru toate păcatele noastre  (Romani 5:8; 2 Corinteni 5:21). Plata păcatului care este moartea este trecută în contul fiecărui om care crede credinţă (Ioan 3:16; Faptele Apostolilor 16:31; Efeseni 2:8-9) din Jertfa de pe Cruce. Ca şi o mică concluzie botezul este un pas în ascultarea credinţei, dar nu poate fi cerut în mod categoric pentru mântuire. Există versete care par să indice un alt punct de vedere, dar Biblia afirmă în mod clar că mântuirea se primeşte prin credinţă (Ioan 3:16; Efeseni 2:8-9; Tit 3:5), iar acest lucru înseamnă că versetele respective au o interpretare diferită, fiindcă se poate aminti axioma : Scriptura nu se contrazice pe sine. În timpurile biblice o persoană, se convertea de la o religii la alta se făcea botezul prin care se identifica convertirea. În mintea ucenicilor şi apostolilor ideea că un  creştin nu era şi botezat era ceva de neconceput. Regenerarea prin botez nu este biblică, pentru că botezul nu e mântuieşte de  păcat, ci eventual de o conştiinţă rea, şi repetăm ce spune Petru. 1 Petru 3:21  “Icoana aceasta închipuitoare vă mântuieşte acum pe voi, şi anume botezul, care nu este o curăţire de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Hristos”. Botezul rămâne ca un simbol a ceea ce s-a petrecut deja în inima credinciosului care a crezut în Cristos ca şi Mântuitor (Romani 6:3-5; Galateni 3:27; Coloseni 2:12) şi este un pas în ascultarea credinciosului pe care fiecare dintre creştini trebuie să îl facă. Alte cerinţe negă suficienţa Jertfei de pe Calvar. Aşa cum deja am amintit botezul[34] se face prin imersiune, pornind de la semnificaţia cuvântului amintit mai sus. Botezul prin turnare este un “oximoron “(Figură de stil care exprimă o ironie subtilă sau un adevăr usturător sub forma asocierii paradoxale a doi termeni incongruenți și aparent incompatibili)”[35] “ - ceva ce se contrazice pe sine”. Botezul prin definiţie înseamnă scufundarea – imersiune în apă. Botezul în apă este singura modalitate  prin care se ilustrează identificare cu Cristos a credinciosului.  Botezul prin stropire a început odată cu practicare nebiblică a botezului copilot mici. Botezul prin scufundare  indică o schimbare radicală în viaţa credinciosului, părăsirea unei vieţi vechi cu trăirea în păcat spre o viaţă nouă şi sfântă  în noua creaţie. 2 Corinteni 5:17  “Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (Sau: zidire.) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi”.  Botezul are importanţă[36] pentru creştin, pentru că în primul rând este o mărturisire publică şi intrarea credinciosului în Biserică, respectiv comunitatea creştină. De asemenea sunt necesare două condiţii principale : “(1) persoană care urmează să se boteze trebuie să creadă în Iisus Hristos ca Mântuitor personal, şi (2) acea persoană trebuie să înţeleagă ce semnificaţie are botezul. Dacă o persoană Îl cunoaşte pe Domnul Iisus ca Mântuitor personal, se poate boteza. Dacă  se reia puţin ideea în cultele Neoprotestante botezul are o semnificaţie ca un simbol,  care prezintă în mod indirect identificarea cu Cristos, şi nu taină ca în bisericile tradiţionale. Botezul se face prin scufundare în numele sfintei Treimi. El simbolizează înmormântarea omului vechi şi învierea omului nou în Cristos. Botezul este legat strâns de credinţa în Isus Cristos, iar numai o persoană matură poate să creadă, nu şi un copil. Mântuirea şi osânda sunt legate de credinţă sau necredinţă în Cristos şi este o decizie personală. Marcu 16:16  „Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osîndit”. El implică ascultarea credinciosului de voia lui Dumnezeu şi este o identificare a credinciosului cu moartea şi Învierea lui Isus Cristos. Naşterea din Nou se poate produce în momentul convertirii şi a botezului, ea este o lucrare a Duhului Sfânt, dar sunt şi oameni care se botează formal doar ca ritual, fără aportul Duhului Sfânt iar omul respectiv nu va fi mântuit. Accentul botezului cade pe mărturia unei conştiinţe  curate, este o cerinţă pentru a intra în comunitatea creştină şi botezul exemplifică părăsire păcatului pentru o viaţă nouă. Importanţa botezului este mare pentru că presupune schimbarea inimi, mărturia publică, este o  identificare, dedicare şi proclamare. Botezul a fost practicat de Isus, apostoli, Biserica primară şi este un model pentru noi în ziua de astăzi. La botez Isus a primit în mod public confirmarea de Fiu al lui Dumnezeu, dar trebuia să fie dovedită prin : izbândă asupra ispitei, şi biruinţă prin Cruce şi Înviere.  Botezul reprezintă şi intrarea în Noul Legământ, în care intră neamurile şi acei din poporul evreu care au crezut. Isus Hristos şi Ioan Botezătorul, au predicat acelaşi mesaj, “al pocăinţei“. Botezul  pocăinţa şi credinţa sunt evenimente inseparabile iar numele de creştin trebuie confirmat prin botez, care este o poruncă, intrarea în Noul Legământ, urmat de o viaţă de sfinţenie. Botezul mai înseamnă a intra pe uşă şi a merge pe cale.  Ioan 10:9  „Eu Sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra şi va ieşi, şi va găsi păşune”. Călcarea Legământului, înseamnă părăsirea Bisericii, şi  în consecinţă o viaţă fără sfinţenie. Botezul în Numele Trinităţii este un eveniment (scufundarea în apă), dar şi un proces de o viaţă. El înseamnă şi dragostea lui Dumnezeu, sfinţenia Sa, mila, justiţia, apa vie, pâinea vieţii, curăţit, mângâiat, şi o mărturie despre Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. La abordarea Trinităţii am încercat să prezentăm câteva Nume a Tatălui, a Fiului, a Duhului  Sfânt, care în gândirea poporului evreu sunt legate de calităţile Lor sau de evenimente, acţiuni, dar trebuie să facem precizarea că divinitatea nu are cum să aibă în mintea omului ca idee generală, sau să reflecte corect o realitatea dincolo de înţelegerea noastră, ori  să posede o noţiune completă despre divinitate, omul fiind o fiinţă finită. Botezul ţine şi de sinceritatea credinciosului indiferent de circumstanţe. Faptele Apostolilor 9:18  „Chiar în clipa aceea, au căzut de pe ochii lui un fel de solzi; şi el şi-a căpătat iarăşi vederea. Apoi s-a sculat, şi a fost botezat”.

9). Concluzii. Între Vechiul Testament  şi Noul Testament au fost 400 de ani de tăcere în care Dumnezeu nu a mai vorbit prin proroci, ultimul fiind Maleahi. Poporul avea legea lui Dumnezeu dată prin Moise sub forma Vechiului Testament, numită Septauginta - LXX -  o, traducere din ebraică în greacă realizată în Alexandria în secolul al - III- lea î.Cr. sub Ptolemeu al - II –lea care era şi un Canon, dar scris pe suluri separate. Evanghelia după Matei este o punte între cele două Testamente, culegând informaţii şi prorocii din Vechiul Testament cu realizare în Noul Testament, cu privire la Mesia şi Împărăţia Cerurilor. La împlinirea vremii „Dar, când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege”, (Galateni 4:4), Dumnezeu trimite pe Fiul care s-a Întrupat ca şi om, ca dată aproximativă în anul 4 B.C. numit şi   „Anno Domini”  sau  în anul Domnului”,  când s-a născut Isus în Betleem. În perioada respectivă pe scena istorie se afla poporul roman, grecii şi evreii care erau sub ocupaţie romană. Cristos rupe istoria în două înainte şi după Cristos, ca eveniment care nu se poate repeta în istorie. Avem evenimente istorice care sunt necomutabile ca Revelaţia Generală şi Revelaţia Specială, după care prin Duhul Sfânt urmează alte procese ca şi canonizare, păstrarea, traducerea, observarea, insuflarea, inspirarea Iluminare,   Interpretare şi aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu. În ceea ce priveşte pe Mesia Unsul Cristosul, evenimente importante sunt  Întruparea,  viaţa şi învăţăturile lui Isus, Moartea  lui Hristos, pe Cruce, Învierea  Înălţarea la cer şi poziţia de autoritate şi putere pe care o deţine acum la dreapta Tatălui Fapte 7:56  „şi a zis: „Iată, văd cerurile deschise, şi pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.” La încheierea scrierii Vechiului Testament, imperiul Medo- Persan, domina lumea ca la venirea lui Isus imperiul Roman are rol de asupritor. Trecem peste cei 400 de ani şi evenimentele petrecute, care au afectat religia şi închinarea poporului evreu pentru a ne readuce aminte câteva dintre partidele importante din vremea lui Isus ca Fariseii, Saducheii, Cărturarii, Irodienii, Esenienii, Zeloţii, şi alte partide  fiecare cu specificul lui. Închinarea se făcea în Templu şi în Sinagogi, iar ca for superior era Soborul. Isus însuşi predică Împărăţia Cerurilor Matei 4:17  „De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” De asemenea avem două mari puncte de repere din viaţa lui Isus „de atunci în colo”, primul ca debut, iar al doilea ca o prevestire care viza Crucea. Este demnă de remarcat şi Predica de pe Munte care este considerată o mini-evanghelie. Acolo este prezentat portretul cetăţeanului care va face parte din Împărăţia Cerurilor. De asemenea sintagma „a-ţi auzit dar Eu vă spun”,  se repetă de şase ori, iar Cristos se pune deasupra legii lui Moise. Problema evreilor era că peste Legea dată de Dumnezeu prin Moise s-a suprapus învăţătura rabinilor, poporul evreu aştepta un Mesia terestru eliberator de sub jugul roman, ei au pierdut cu puţine excepţii  dimensiunea spirituală a împărăţiei, şi în consecinţă l-au respins pe Isus, aşa cum mulţi creştini o pierd astăzi. În creştinismul actual în cultele Neoprotestante cina şi botezul sunt numite sacramente ca şi în Biserica Primară conform învăţăturilor din Noul Testament. Botezul a fost prefigurat şi în Vechiul Testament  sub diferite forme, cu referinţă la Potop, tăierea împrejur, trecerea mării Roşii, dar este greu de crezut că oamenii din timpul acela au înţeles semnificaţia ulterioară a acestor acte sau întâmplări. Acest lucru nu înseamnă că nu erau credincioşi, iar noi privim în trecut  şi vedem Reveleţia progresivă a lui Dumnezeu în istorie, înţelegem mai mult, dar avem şi o mai mare responsabilitate. Nu toţi care se botează sunt mântuiţi, este suficient să ne amintim ce spune Ioan Botezătorul. În Noul Testament botezul creştin a fost poruncit de Isus, mai târziu de apostoli şi a fost practicat de Biserica primară. El se făcea în numele lui  Tatălui a Fiului şi a Duhului Sfânt. Mai târziu pentru bisericile tradiţionale cina şi botezul erau două din cele şapte taine. Au existat şi forme „necreştine” de botez, sub aspectul curăţirilor, este cazul lui aman, David, dar spălarea ca ritual implica şi curăţirea prin Cuvântul lui Dumnezeu. Iudaismul practica aceste forme de curăţiri, dar el era diferit  cu mult în esenţă de botezul iniţiat de Ioan Botezătorul, de Isus, iar mai târziu de apostoli şi de Biserica Apostolică. Botezul în Noul testament a avut originea în spălările ceremoniale ale evreilor, şi de la acestea s-a ajuns la botezul făcut de Ioan Botezătorul de Isus, apostoli şi mai târziu de Biserica Primară. La Rusalii botezul a fost aprobat şi ratificat prin Duhul Sfânt. Botezul lui Ioan era un act premergător pentru botezul lui Isus, implicit botezul creştinilor. Deşii mulţi practică botezul el nu are un caracter exclusiv mântuitor şi este suficient să ne gândim la apostrofările făcute de Ioan Botezătorul cu privire la nesinceritatea unor iudei care veneau la el să fie botezaţi aşa cum fac mulţi dintre musulmanii de azi din oportunism. Acest lucru este  o realitate şi sub acest ritual o serie de credincioşi se simt foarte confortabil. De fapt au fost două botezuri, pentru că focul indică în Biblie judecata lui Dumnezeu, care încă nu a venit Matei 3:11  „…..El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc”. Atunci când Ioan îl vede pe Isus face afirmaţia de căpetenie „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”! Momentul botezului a dovedit ascultarea lui Isus faţă de Tatăl, era de origine divină şi s-a identificat cu întreaga rasă umană. În momentul botezului au fost prezente toate Persoanele din Trinitate Luca 3:22  „şi Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip trupesc, ca un porumbel. Şi din cer s-a auzit un glas, care zicea: „Tu eşti Fiul Meu …….” . După botez urmează ispitirea lui Cristos, implicit ispitirea tuturor credincioşilor din toate timpurile. În timpul Biserici Apostolice, botezul s-a făcut conform învăţăturilor din Noul Testament, iar primii oameni care s-au convertit îi găsim în Faptele Apostolilor, el  se prezintă sub mai multe interpretări ca expresie a pocăinţei, a credinţei, o iertare a păcatelor, apel către Dumnezeu, un cuget curat, înnoire a credinciosului, o angajare şi intrarea creştinului în rândul credincioşilor. Daca se analizează aceste aspecte suma lor este un adevăr biblic. Botezul se făcea în numele lui Isus. El era completat cu punerea mâinilor şi existau diferite păreri cu primirea Duhului Sfânt care se făcea în timpul botezului, a punerii mâinilor, dar ambele variante sunt adevărate. De fapt nu poţi nici măcar să crezi în Isus, sau să te consideri păcătos pentru că acest lucru  ţine de activitatea Duhului Sfânt Ioan 16:9  “În ce priveşte păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine”, dar se poate şi invers şi astfel devii creştin. Astfel prin credinţă contactul dintre om şi divinitate se realizează prin intermediul Duhului Sfânt.  Ioan scrie despre botez iar sibolismele  au primit diferite interpretări ca începutul unei vieţi noi în Cristos, apă plus puterea Duhului, curăţire şi înnoire, iar ideea de bază este lucrarea Duhului Sfânt. Nici un narator al noului Testament nu pune semnul de egalitate între botez şi Naşterea din Nou. Referinţele date de Pavel despre botez se fac cu privire la faptul că el este făcut în numele şi contul lui Isus, fiind considerat unul din temeliile creştinismului. În textele de bază Pavel face referinţă la botez  la îngroparea cu Cristos,  a vieţii creştinului dinainte de botez şi la ieşirea din apă, învierea cu Cristos cu aspect escatologic. Botezul este şi un simbol permanent în viaţa de creştin, iar pecetea Duhului Sfânt indică natura şi darul lui Dumnezeu. Momentul botezului  şi a Naşterii din Nou, pot să nu fie concomitente dar să aibă un aspect punctual, sau un proces limitat în timp în viaţa credinciosului. Aş dori să readuc aminte faptul că cele prezentate mai sus, nu sunt o finalitatea a crezului creştin care a fost definitivat ca şi conţinut cam pe la sfârşitul secolului întâi. Cu privire la botezul copiilor mici şi astăzi există diferenţe de opinii foarte mari. Bisericile tradiţionale îl practică pe când Bisericile Neoprotestante nu sunt de acord cu aşa ceva. Atunci când abordăm această problemă sursa de inspiraţie trebuie să fie Biblia şi nu dogma bisericii. Dacă botezul este privit ca o expresie a credinţei, este greu  să accepţi botezul copiilor, fiindcă ei nu au discernământ Pavel aminteşte acest lucru în 1 Corinteni 7:14   şi se opune acestei practici. Există o vrâstă a responsabilităţi, care aplicată la copii diferă de la individ la individ dar şi este diferită în funcţie de naţiunea respectivă sau timpul şi cultura vremii la un moment dat. Pe de altă parte Dumnezeu care este bun şi drept nu va trimite în Iad persoană lipsite de discernământ. Atunci când ne gândim la Jertfa lui Cristos ca suficientă pentru a mântui o omenire întreagă, ea se poate aplica şi la copiii sau la handicapaţi mintal. Nu este bine să dăm verdicte categorice în sensul acesta ci se poate afirma că Dumnezeu este iubitor şi sfânt, plin de îndurare, drept milos, iar tot ce face este drept. Dacă ne uităm în istorie la felul cum a evoluat botezul ca şi ritual am văzut destule diferenţe dogmatice. În timpul Bisericii primare botezul s-a făcut conform cu învăţăturile din Noul Testament. La început botezul s-a făcut în numele lui Isus, iar mai târziu s-a folosit formula trinitară de Botez şi prin scufundare. Şi Biserica Catolică a procedat în felul acesta până în secolul  VII. Ulterior lucrurile se schimbă şi botezul ca rit se îmbogăţeşte cu haine albe, formule de botez, „lepădare de satana”, iar botezul copiilor mici se generalizează pentru a fi mântuiţi de păcatul strămoşesc. Astfel sacramentul era ca şi o ştampilă pe cel botezat.  De la Constantin cel Mare, conţinutul învăţăturii creştine nu mai era din Noul Testament, ci Biserica hotăra acest lucru prin Concilii. Această practica este valabilă şi astăzi în Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică. În Evul Mediu scolastic lui Aristotel a influenţat gândirea bisericii, iar  lui Augustin ia fost schimbată gândirea religioasă de scolosatică care era un sistem filozofic steril.  Se ajunge  de la Dumnezeu ca şi cauză principală, la apă care este cauza instrumentală, ca act al iertării păcatului strămoşesc. Şi preotul îşi are rolul lui prin intenţie actului respectiv. De la scufundarea prin apă s-a trecut la stropire în Biserica Catolică dar nu şi în bisericile răsăritene care prin scufundarea în apă de trei ori simbolizează timpul petrecut de Isus în locuinţa morţilor. Adulţii când efectuează botezul se fac părtaş la moartea şi Învierea lui Isus, învăţătură dată de Chiril din Alexandria. În momentul în care se produce Reforma Protestată  din Occident, actul botezului  se apropie de semnificaţia originală, dar fără să scape în totalitate de tradiţie. Luther percepe botezul, prima dată ca şi un ritual dar şi ca pe ceva continuu, prin pocăinţă care este un proces.  Ulrich Zwingli, gândeşte aproximativ la fel prin care cina şi botezul sunt simboluri care indică o realitate, iar Calvin vede botezul ca şi un zălog pentru credincios, mila lui Dumnezeu şi nu consideră botezul ca şi ceva necesar mântuirii. Anabaptiştii preiau din aceste învăţături, ei văd botezul ca  un simbol al alianţei omului cu Dumnezeu, iar prin predicare Dumnezeu dăruieşte oamenilor mântuirea prin Cristos în Noul Legământ. Alte ramuri ale reformei resping botezul cu apă şi acceptă doar botezul cu Duhul Sfânt. Biserica Catolică reacţionează la evenimentul Reformei şi introduce în mod obligatoriu botezul copiilor mici, în Conciliul de la Tren în plus iniţiază şi o contra reformă, de ordin spiritul şi moral. În perioada modernă teologii raţionalişti consideră că prin botez omul este introdus în religia adevărată. Întrebarea este care din multiplele biserici sau confesiuni este adevărată pentru că fiecare susţine  că este posesoarea adevărului dat nici una deţine adevărul la modul absolut. Unele din bisericile liberale ignoră ritul botezului, dar oferă libertatea ca cel care doreşte să fie botezat, să îl facă în bisericile care practică botezul. Penticostalii  consideră că ritualul botezului cu apă este completat de cel al botezului cu Duhul Sfânt. Astăzi botezul diferă mult de la o confesiune la alta prin interpretări diferite, cu aceiaşi bază Biblia. În bisericile tradiţionale naşii mărturisesc credinţa în locul copilului care este botezat, iar în religia protestantă şi romano-catolică, se face o reconfirmare a botezului mai târziu la vrâsta adolescenţei. În cultele Protestante şi Neoprotestante adulţii sunt cei care se botează, ocazie prin care îşi mărturisesc credinţa, iar ritualul botezului are aceiaşi semnificaţie ca în Biserica Primară şi este desprinsă din Noul Testament. Botezul se face prin scufundare, iar formulele de botez au cam aceiaşi esenţă. Sunt comunităţi creştine care nu recunosc Trinitatea şi botezul se face doar în numele lui Isus, sau în numele lui Iehova, cum este cazul Martorilor lui Iehova. De asemenea se poate reaminti botezul de urgenţă care este o excepţie. Aceste particularităţi confesionale, sunt excepţii dar în general toate confesiunile creştine practică botezul sub o formă sau alta. El este şi un semn al Noului Legământ pe care omul îl face cu Dumnezeu, iar ritualul este efectuat de preot, pastor sau prezbiter fiind o decizi personală a candidatului, aspect găsit în mediul Neoprotestant.  Atunci când se face referire la Persoane lui Isus Cristos, este necesar a ne reaminti că este o Persoană din Trinitate, egală în esenţă cu Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Duhul Sfânt şi vine din eternitate fiind coexistent cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. A intrat în lume prin naşterea din fecioară şi a devenit om ca şi noi, pentru că o divinitate nu are cum să moară. Pentru răscumpărarea păcatelor trebuia să fie om şi divin în acelaşi timp pentru ca sub aspect soteorologic lucrarea de mântuire  păcatelor omenirii să aibă o valoare universală. Sub aspectul lucrării de mântuire s-a supus voinţei Tatălui şi Duhului Sfânt. Prin botez s-a identificat cu întreaga rasă umană fiind denumit şi al doilea Adam şi a ieşit biruitor. Acum stă la dreapta Tatălui, ca Împărat, Mare Preot, Avocat şi Mijlocitor. După Înălţarea la cer Isus va reveni  şi va ridica Biserica sus în cer şi va instaura Împărăţia Cerurilor.  Matematica lui Dumnezeu diferă de matematica oamenilor iar pentru noi în ceea ce priveşte conceptul de Trinitatea este o acceptare mai mult decât  o înţelegere a lui.  În mintea umană finită 3=1şi 1=3, este imposibil de înţeles, totuşi Trinitatea se regăseşte pe paginile Scripturii în Vechiul Testament dar mai clar în Noul Testament. Ea devine un crez al bisericii dezvoltat mai târziu de părinţii bisericii acceptată în secolul V. De la Dumnezeu unul în credinţa monoteistă a poporului evreu, s-a ajuns la Dumnezeu în trei Persoane, fiecare dintre ele având atributele dumnezeirii, fiind Persoane distincte şi în acelaşi timp Dumnezeu. Ele există din veşnicii, sunt egale în esenţă şi legate împreună prin dragoste. În Vechiul Testament găsim pasaje în care sunt prezente  mai multe Persoane, iar lucrarea şi existenţa unor lucruri este rezultatul unei surse întreite. Chiar din Geneza găsim afirmaţia „ să facem”, iar Ymago Dey se regăseşte în fiinţa umană. În Geneza 1:1, este utilizat cuvântul "Elohim" care are sensul de plural. Cuvântul şi Duhul se regăsesc în numeroase texte începând de la facerea lumii, iar Cuvântul este personificat fiind egal ca înţelepciunea lui Dumnezeu, fiind de fapt vorba despre Fiul, iar Duhul este acela care vine peste proroci fiind o sursă de binecuvântare, putere fizică curaj alte lucrări, cauze şi efecte. Regăsim forme asociate între Îngerul lui Iahve şi Îngerul  Domnului care au acelaşi statut. Divinitatea este dată în virtutea unui drept lui  Mesia Unsul, Isus Cristos. Cei trei “membri” ai Trinităţii[37] sunt prezentaţi distinct în diverse pasaje biblice, astfel: În Vechiul Testament, "DOMNUL" se este prezentat ca "Domn" (Geneza 19:24). "DOMNUL"  care are un "Fiu" (Psalmul 2:7, Proverbe 30:2-4). Duhul Sfânt este reprezentat distinct faţă de "DOMNUL" (Numeri 27:18) şi faţă de "Dumnezeu" (Psalmul 51:10-12). Dumnezeu Fiul este prezentat distinct faţă de Dumnezeu Tatăl (Psalmul 45:6-7; Evrei 1:8-9).  În Noul Testament, în Ioan 14:16-17, Iisus se adresează Tatălui despre trimiterea unui Ajutor (Mângâietor), şi anume Duhul Sfânt. Fiecare membru al Trinităţii este Dumnezeu: Tatăl este Dumnezeu, a se vedea Ioan 6:27; Romani 1:7,  Fiul este Dumnezeu  Ioan 1:1,  Evrei 1:8; 1 Ioan 5:20,  Duhul Sfânt este Dumnezeu Faptele Apostolilor 5:3-4; 1 Corinteni 3:16 (Cel care locuieşte în cei credincioşi este Duhul Sfânt, Romani 8:9; Ioan 14:16-17; Subordonarea în cadrul Trinităţii: Duhul Sfânt se subordonează Tatălui şi Fiului, în timp ce Fiul se subordonează Tatălui. Sarcinile fiecărui membru al Trinităţii: Tatăl este sursa sau cauza definitorie apariţia universului (1 Corinteni 8:6; Apocalipsa 4:11); revelaţia divină (Apocalipsa 1:1); 3) mântuirea (Ioan 3:16-17); şi  lucrărilor lui Iisus pe pământ (Ioan 5:17; 14:10). Tatăl este Cel care INIŢIAZĂ toate aceste lucruri. Fiul este “agentul” prin care Tatăl a împlinit următoarele lucrări: 1) crearea şi existenţa universului (1 Corinteni 8:6; Ioan 1:3; Coloseni 1:16-17); 2) revelaţia divină (Ioan 1:1; Matei 11:27, Apocalipsa 1:1); şi 3) mântuirea (2 Corinteni 5:19, Ioan 4:42). Tatăl face toate aceste lucruri prin Fiul Său, care acţionează ca “agent” al Său. Duhul Sfânt este modalitatea prin care Tatăl face următoarele lucrări:  crearea şi existenţa universului (Geneza 1:2; Iov 26:13; Psalmul 104:30); revelaţia divină (Ioan 16:12-15,  2 Petru 1:21); 3) mântuirea (Ioan 3:6, 1 Petru 1:2); şi lucrările lui Iisus (Isaia 61:1; Faptele Apostolilor 10:38). Astfel, Tatăl face toate aceste lucruri prin puterea Duhului Sfânt”. Dumnezeu se descopere prin cele două forme ale Revelaţiei, cea mai completă fiind momentul când Cuvântul s-a făcut om Evrei 1:3  „El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor, şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte”, Ioan botezătorul era conştient de prezenţa Duhului Sfânt, iar predicarea lui a avut un aspect trinitar, cu referinţă la Isus Matei 3:3  „Ioan acesta este acela care fusese vestit prin proorocul Isaia, când zice: „Iată glasul celui ce strigă în pustie: „Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările.” Descoperirea conceptului de Trinitate se poate împărţi în etape ca Vestirea naşterii lui Isus, Botezul lui Isus moment în care sunt prezente toate Persoanele din Trinitate De îndată ce a fost botezat, Isus a ieşit afară din apă. Şi în clipa aceea, cerurile s-au deschis, şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborându-Se în chip de porumbel şi venind peste El. (Matei 3:16, - 17  Şi din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” De asemenea învăţătura lui Isus este trinitară şi El se identifică cu Tatăl Ioan 10:30  „Eu şi Tatăl una Suntem.” De asemenea la Rusalii Pavel  explică răscumpărarea în termeni trinitari Fapte 2:32  „Dumnezeu a înviat pe acest Isus, şi noi toţi Suntem martori ai lui. 33  Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu, şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi”. Porunca dată de Isus în Marea Trimitere  are un aspect trinitar Matei 28:19  „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Pentru un iudeu monoteist era greu de acceptat aşa ceva totuşi mulţi au crezut. În Trinitate există uniune, părtăşie dar şi deosebiri în lucrare şi le enumerăm doar : Unitate în diversitate, Egalitate în demnitate Diversitate în acţiune”, aspecte care implică  faptul că Dumnezeu poate fi revelat  Dumnezeu poate fi comunicat,  Trinitatea este baza oricărei adevărate comuniuni din lume,  şi conferă varietate vieţii universului iar acestea sunt doar o parte din lucrurile pe care le ştim. „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese sunt căile Lui! Şi în adevăr, „cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui?'' " (Romani 11:33-34). Întruparea lui Isus a fost în planul lui Dumnezeu, iar botezul a constituit practic debutul lucrări Sale. Prin botez Isus se identifică cu întreaga rasă umană şi să împlinesc ce este scris. „Se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit!”. Acest aspect implică şi o dedicare, implicare, punctul forte fiind Crucea. Ioan Botezătorul  este mesagerul care îi anunţă dinainte apariţia ca mântuitor a lumii în postura de Miel care ridică păcatele lumii. Ioan se simte nevrednic în momentul în care îl botează pe Isus, la fel şi apostolul Pavel spune „După ei toţi, ca unei stârpituri, mi S-a arătat şi mie” (1 Corinteni 15:8), sentiment pe care trebuie să îl aibă fiecare creştin. În momentul când Ioan vede Duhul Sfânt în chip de porumbel peste Isus, Cristos este investit ca Mare Preot, iar mântuirea se primeşte în termenii lui Dumnezeu “În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.” (Faptele apostolilor 4:12). Acest lucru nu este ceva facultativ ci este un imperativ. Dumnezeu a ales termenii prin care se obţine mântuirea, Isus acceptă să facă voia lui Dumnezeu, asistat de Duhul Sfânt, iar la modul foarte concentrat Dumnezeu creează alege şi chemă, Cristos răscumpără iar Duhul Sfânt sfinţeşte. Şi Ioan şi Isus  vestesc Împărăţia Cerurilor prin care se intră prin pocăinţă, care înseamnă o schimbare a minţii. Isus a instaurat Împărăţia cerurilor, dar este în desfăşurarea, creşte dar nu a ajuns la final şi se creează o tensiune dintre deja – nu încă, atât în viaţa creştinului cât şi în viaţa spirituală a bisericii iar finalitatea sau împlinirea ei va fi în viitor. Pocăinţa este definită ca întoarcerea de la păcat la căile Domnului pentru poporul israel, iar pentru necredincioşi înseamnă părăsirea păcatului spre o viaţă de sfinţenie, prin care se intră în relaţie de părtăşie cu Dumnezeu. Pocăinţa în toate cazurile este legată de credinţa în Dumnezeu şi Isus Cristos. O falsă pocăinţă este recunoscută uşor „Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţa voastră. (Matei 3:8). Cel  care nu aduce roade “va fi tăiat şi aruncat în foc”, cu vizare la individ dar şi la o naţiune întreagă. O presupoziţie falsă nu duce omul la mântuire, aşa cum evreii susţineau că au ca tată pe Avram, realitatea fiind cu totul alta. La fel se întâmplă şi în creştinismul actual în majoritatea cazurilor se bazează pe forme fără fond. Botezul este privit într-o dublă dimensiune, cu apă şi în Duh, iar mai târziu cu foc. Cele două aspecte ale botezului trebuie tratate diferit fiindcă focul în Biblie înseamnă judecat lui Dumnezeu, fapt care încă nu s-a petrecut. În final cei care nu aduc rod vor fi aruncaţi în foc Matei 3:12  „Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţi cu desăvârşire aria, şi Îşi va strânge grâul în grînar; dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge.” La fel în momentul botezului fiinţa umană este îngropată cu Cristos, şi la ieşirea din apă simbolizează învierea în şi cu Cristos la modul spiritual acum, cu aspect escatologic în viitor, la propriu. La botezul lui Isus sunt prezente toate Persoanele sfintei Treimi. „Isus a ieşit afară din apă…. Duhul lui Dumnezeu pogorîndu-Se în chip de porumbel…. şi din ceruri s'a auzit un glas, Acesta este Fiul Meu prea iubit…”. Este cea mai clară reprezentare a Treimii, fiind suficient să numeri până la trei. În cultele Neoprotestante botezul este înţeles ca un simbol şi nu taină ca în bisericile tradiţionale. Botezul se face prin scufundare în numele sfintei Treimi. El simbolizează înmormântarea omului vechi şi învierea omului nou în Cristos. Botezul este legat strâns de credinţa în Isus Cristos, iar numai o persoană matură poate să creadă, nu şi un copil. Mântuirea şi osânda sunt legate de credinţă sau necredinţă în Cristos şi este o decizie personală. El implică ascultarea credinciosului de voia lui Dumnezeu şi este o identificare a credinciosului cu moartea şi Învierea lui Isus Cristos. Naşterea din Nou se poate produce în momentul convertirii şi a botezului, ea este o lucrare a Duhului Sfânt, dar sunt şi oameni care se botează formal doar ca ritual, fără aportul Duhului Sfânt iar omul respectiv nu va fi mântuit. Accentul botezului cade pe mărturia cugetului curat, este o cerinţă pentru a intra în comunitatea creştină, el exemplifică părăsire păcatului pentru o viaţă nouă. Importanţa botezului este mare pentru că presupune schimbarea inimi, mărturia publică, este o  identificare, dedicare şi proclamare. Botezul a fost practicat de Isus, apostoli, Biserica primară şi este un model pentru noi în ziua de astăzi. La botez Isus a primit în mod public confirmarea de Fiu al lui Dumnezeu, dar trebuia să fie dovedită prin : izbândă asupra ispitei, şi biruinţă prin Cruce şi Înviere.  Botezul reprezintă şi intrarea în Noul Legământ, în care intră neamurile şi acei din poporul evreu care au crezut. Isus Hristos şi Ioan Botezătorul, au predicat acelaşi mesaj, “ al pocăinţei “  Botezul  pocăinţa şi credinţa sunt evenimente inseparabile Numele de creştin trebuie confirmat prin botez, care este o poruncă, intrarea în Noul Legământ, urmat de o viaţă de sfinţenie. Călcarea Legământului, înseamnă părăsirea Bisericii, şi o viaţă fără sfinţenie. Botezul în Numele Trinităţii este un eveniment (scufundarea în apă), dar şi un proces de o viaţă. El înseamnă şi dragostea lui Dumnezeu, sfinţenia Sa, mila, justiţia, apa vie, pâinea vieţii, curăţit, mângâiat, şi o mărturie despre Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. La abordarea Trinităţii am încercat să prezentăm câteva Nume a Tatălui, a Fiului, a Duhului  Sfânt, care în gândirea poporului evreu sunt legate de calităţile Lor sau de evenimente, acţiuni, dar trebuie să facem precizarea că Divinitatea nu poate fi cuprinsă în concepte omeneşti. „Pe când îşi urmau ei drumul, au dat peste o apă. Şi famenul a zis: „Uite apă; ce mă împiedică să fiu botezat?” (Faptele apostolilor 8:36) Amin.

10). Bbibliografie

Sait Teophilos  http://www.theophilos.3x.ro

SCURTĂ INTRODUCERE  BIBLICĂ de ERNEST AEBI  Editura Lumina Lumii

Sait Itirar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evanghelia-dupa-matei.html

Tenney,  C.  Merrlill    STUDIU AL   NOULUI  TESTAMENT,   Imprimeria de Vest Oradea 1992

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evanghelia-dupa-matei.html

DICŢIONAR BIBLIC   SOCIETATEA  MISIONARĂ ROMÂNĂ,     Editura  “Cartea Creştină”  Oradea  1995.

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Botez

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Ritual

Sait https://dexonline.ro/definitie/oximoron

Index tematic de termeni şi nume din Biblie

Sait https://gotquestions.org/Romana/Biblia-Trinitatea.html

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Botez

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/botez.html

Sait https://gotquestions.org/Romana/varsta-responsabilitatii.html

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Botez

Sait https://dexonline.ro/definitie/scolastică

O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar - doctor in teologie, Detroit

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2013/04/trinitate.html

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2013/04/trinitate.html

Mărturisirea de credință Baptistă  http://www.baptist-tm.ro/

Sait https://gotquestions.org/Romana/mantuirea-prin-botez.html

Sait https://gotquestions.org/Romana/Modalitatea-botezului.html

Sait https://gotquestions.org/Romana/Crestin-botez.html

Enciclopedia Iudaismului. Saithttps://cristytepes.wordpress.com/2012/10/17/cd-ul-adevaruri-crestine-editia2012

Ardelean Viorel.