Matei 27:51- 52 "Şi îndată, perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat", "mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor care muriseră au înviat". Matei 27:54  „ Sutaşul  şi cei ce păzeau pe Isus împreună cu el, când au văzut cutremurul de pământ şi cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte tare şi au zis: „Cu adevărat, Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!”

• „Iosif a luat trupul, l-a înfăşurat într-o pânză curată de in (Matei 27) şi l-a pus într-un mormânt nou al lui însuşi, pe care-l săpase în stâncă. Apoi a prăvălit o piatră mare la uşa mormântului şi a plecat”.
• „Şi Iosif a cumpărat o pânză subţire de in, a dat jos pe Isus de pe cruce, L-a înfăşurat în pânza de in şi L-a pus într-un mormânt săpat în stâncă. Apoi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.” (Marcu 15)
• „L-a  dat jos de pe cruce, L-a înfăşurat într-o pânză de in şi L-a pus într-un mormânt nou, săpat în piatră, în care nu mai fusese pus nimeni” (Luca 23:53).
  
• „Nicodim, care la început se dusese la Isus noaptea, a venit şi el şi a adus o amestecătură de aproape o sută de litri de smirnă şi de aloe”.
• Ioan 19:40:„ Au luat deci trupul lui Isus şi l-au înfăşurat în fâşii de pânză de in, cu miresme, după cum au obicei iudeii să îngroape. "
• „S-a plecat şi s-a uitat înăuntru, a văzut fâşiile de pânză jos, dar n-a intrat”.
• „Simon Petru, care venea după el, a ajuns şi el, a intrat în mormânt şi a văzut fâşiile de pânză jos”.
• „Iar ştergarul, care fusese pus pe capul lui Isus, nu era cu fâşiile de pânză, ci făcut sul şi pus într-un alt loc, singur.”

Iată relatările celor patru Evanghelii, pe care ne bazăm cercetarea. Din versetele de mai sus, desprindem concluziile: 

-A existat o pânză de in în care a fost înfășurat Trupul Domnului Isus după coborârea de pe cruce și astfel a fost așezarea în mormânt; (atestată de cele 3 Evanghelii sinoptice).

-Au existat fâșii de pânză de in îmbibate cu smirnă și aloe care s-au pus peste acest giugiu.

 -A existat o maramă care a învelit  capul Domnului Isus în mormânt (Ev, Ioan).

Acestea sunt mărturiile biblice despre două obiecte de care credem că s-au păstrat și sunt identificate cu Giulgiul de la Torino și vălul de la Manopello -deci, totuși, sunt confirmate de Evanghelii.

În 1898, cavalerul Secondo Pia a avut ideea de a fotografia „pânza sfântă” , dar pe negativ în loc de fâșii obișnuite, i-a apărut imaginea unui om în suferință, după descrierea fotografului.  Pentru prudență, giulgiul nu a mai fost expus public.

Fiziciana Dame Isabel Piczek a examinat giulgiul în lumina fizicii cuantice și afirmă că  „ acest obiect bidimensional are o hologramă cuantică tridimensională”.

 Giulgiul din Torino are lungimea de 4,36 m, lățimea de 1,10 m și este alcătuit din fire de in tors manual, iar urzeala este executată tot manual. Imaginea fantomatică de pe el pare a reprezenta negativul corpului lui Isus, iar pânza ar fi giulgiul în care a fost îngropat. Pe țesătură apar două amprente: partea din față și cea din spate a unui bărbat neîmbrăcat, biciuit și crucificat.  Corpul a fost așezat pe spate, pe jumătatea inferioară a giulgiului, petrecându-se cealaltă jumătate pe deasupra. Materialul prezintă numeroase găuri (în prezent peticite), locurile presupuse a fi ars la incendiul din 1532 și mai multe pete de apă de la stingerea flăcărilor.

Istoric (după Wikipedia)

Perioada anterioară secolului al XIV-lea

Istoria giulgiului din Torino este învăluită în mister.

 Prima dovadă a existenței giulgiului apare într-una din scrisorile Episcopului din Saragosa, la mijlocul secolului al VII-lea.  După unele surse istorice, giulgiul ar fi fost dus din Ierusalim, după moartea lui Iisus, regelui Abgar din Edessa (azi: Urfa, Turcia), care l-ar fi ascuns într-un perete al cetății. Sfântul Ioan Damaschinul, în lucrarea sa anti-iconoclastă „Despre icoane”, face o descriere a giulgiului și îl identifică cu acea „imagine de la Edessa”.

Până în secolul al XII-lea, în Occident nu s-a știut aproape nimic despre giulgiu. În schimb, în Răsărit, evlavia pentru pânzele înfășurarii, venerarea pentru maramă și închinarea la Chipul Domnului erau mijloace și căi de verificarre a credinței, mai ales după Sinodul al VII-lea Ecumenic (787).

În anul 1172, Amonis, regele Ierusalimului, însoțit de cronicarul Wilhelm de Tyr, sosește la Curtea  Bizanțului. Împăratul Manuel I Comnenul, arată oaspeților comorile Bizanțului din timpul lui Constantin cel Mare, Teodosie, Justinian și al altor împărați: relicve sfinte și giulgiul..

În jurul anului 1200, Nicolae Messoritis, la cererea Curții Bizantine și patriarhului de Constantinopol  face un nou inventar la Capela "Sf. Maria", pune giulgiul, alte relicve sfinte într-o lădiță și le transferă pentru mai multă siguranță în Biserica Mănăstirii din Vlaherne, notând: „Giulgiul este din pânză obișnuită de in, miroase încă tare a smirnă”.

Cel mai mult au fost atrași de mirajul giulgiului apusenii. Cavalerul Robert de Clari, cronicar al Cruciadei a patra, scria încă din 1203: „deși am vederea slabă, cred că am văzut chipul lui Hristos pe o pânză din Bizanț”.

În 1204, cruciații cuceresc Constantinopolul. În cele din urmă, giulgiul ajunge în posesia lui Othon de la Roche. Acesta îl trimite pe ascuns tatălui său, Donche de la Roche. Astfel giulgiul ajunge în 1206 la Lirey, Franța, în grija episcopului Amedeo de Besançon, care îl depune la Biserica Sfântul Ștefan.

Secolul al XIV-lea

În 1349, un fanatic  aprinde focul lângă incintă și un incendiu mistuie biserica; ca prin minune, giulgiul este salvat fără a suferi vreo daună. Nobilul Geoffrey de Charny plătește sume mari de bani și ridica relicva de la Lirey, ducând-o la Trieste. După puțină vreme, pânza este depusă în biserica Sf. Hipolit, transportată cu mare cinste la Chymy (Belgia).

În 1353, de Charny este însărcinat de regele Ioan al II-lea (cel Bun) să fondeze o biserică în Lirey, Troyes (departamentul Aube). Acolo, în 1357, are loc prima prezentare publică a giulgiului în Europa. Portretele lui Iisus apărute după secolul al VI-lea și raspândite în toata lumea se aseamănă cu chipul imprimat pe giulgiu.

În secolul al XIV-lea, giulgiul a fost expus în mai multe rânduri, dar nu în mod continuu .

Secolul al XV-lea

În 1418, Humbert de Villersexel, conte de la Roche, lord de Saint-Hippolyte-sur-Doubs, mută giulgiul în castelul său de la Montfort, Doubs, pentru a-l proteja împotriva hoților. După moartea contelui, soția lui, Margaret, călătorește în diverse locuri unde expune giulgiul, în special la Liège și Geneva. În 1453, ea îl vinde în schimbul unui castel din Varambon (Franța). Noul proprietar, Ludovic I de Savoia, îl depune la Saint-Chapelle din Chambéry.

Începând cu 1471, giulgiul este expus în mai multe orașe europene ca: Vercelli, Ivrea, Susa (Italia), Chambery, Avigliana.

Secolul al XVI-lea și până în prezent

Aparent, prima menționare istorică a acestei pânze ca fiind “giulgiul din Torino” apare spre sfârșitul secolului al XVI-lea, când pânza este adusă la catedrala din Torino. Se spune că ar fi fost descoperită în timpul unei cruciade “sfinte” in Turcia. Mai târziu, giulgiul a fost donat casei princiare de Savoya (Franța). În 1578, a fost predat Domului din Torino, rămânând totuși proprietatea familiei de Savoya (până în 1983, cand a fost predat Vaticanului). Cu un ceremonial deosebit pânza este dusă în 1578 la Catedrala „Sfântul Ioan Botezătorul” din Torino.

Examinarea științifică

In 1988, Vaticanul a permis datarea pânzei de catre 3 laboratoare independente (Universitatea Oxford, Universitatea Arizona si Institutul Elvetian Federal de Tehnologie). Toate cele 3 laboratoare au datat pânza ca aparținând perioadei medievale, perioada 1350. Dar, trebuie subliniat că însăși datarea cu carbon radioactiv este contestată azi de mulți oameni de știință.  Se spune ca giulgiul ar fi fost expus la un incendiu in 1532. Conform celor care cred în autenticitatea giulgiului, acest incendiu este responsabil pentru datarea cu carbon eronata a giulgiului.. În 1931, cardinalul din Torino a încuviințat expunerea pânzelor: nu numai giulgiul, ci și alte fâșii bănuite că ar fi  autentice (husa cu care a fost învelit giulgiul). De data aceasta, savanții din diferite domenii au început investigațiile. Când toata lumea credea ca pe pânză „a fost pictat” chipul lui Iisus Hristos, biologii și antropologii constată fantasticul: chipul apărut este al unui om, fiind din sânge, nu din vopsele. În 1946, giulgiul a fost expus din nou în același loc, reluându-se pelerinajul, în ciuda războiului. În martie 1983, după decesul fostului rege italian Umberto I de Savoia, giulgiul a intrat în posesia Vaticanului, cu condiția păstrării sale în continuare în relicviarul Domului din Torino. În vara lui 2008,Giulgiul a constituit subiectul a numeroase și aprinse controverse între oameni de știință, reprezentanți ai religiei creștine, istorici și scriitori.

Deși efectuată independent de trei laboratoare, acestă datare a fost imediat contestată, nefiind acceptată de întreaga lume științifică . Unul din argumentele aduse de către Anna Arnoldi (Universitatea din Milano) și Raymond Rogers (Universitatea din California) menționează eventuala contaminare bacterială care poate afecta precizia unui astfel de test. Mai mult, Rogers, pe baza studiilor microchimice referitoare la conținutul de vanilină (polimer ce rezultă din descompunerea termică a ligninei din cadrul țesăturii de in) concluzionează că vârsta lințoliului ar fi cuprinsă între 1300 și 3000 de ani.

O echipă condusă de Leoncio A. Garza-Valdes și Stephen J. Mattingly (Universiatea San Antonio din Texas) au adus un alt argument referitor la reziduurile bacteriene conținute de giulgiu, subliniind faptul că acea contaminare bacteriană a mostrei supusă studiului afecteaza acuratețea datării cu carbon-14. Analizorul VP-8, folosit de NASA, realizează o imagine tridimensională a giulgiului.

La ora actuală, nu se poate afirma cu certitudine care este perioada reală când giulgiul a fost țesut. Practic, misterul giulgiului a rămas și pe mai departe neelucidat.

Recomandăm : Giulgiul de la Torino-„Țesătura timpului”

Este un documentar care abordează controversata problemă a giulgiului din Torino printr-o perspectivă unica, surprinzatoare, inedită și greu de acceptat de mulți: fizica cunatică.
Sunt încă multe întrebări fără răspuns legate de acest obiect misterios.
Care este legatura între găurile negre si Înviere?
Ce tip de radiație a putut crea acel misterios chip uman de pe giulgiul din Torino? Acestea sunt unele din întrebările la care acest documentar încearcă să le dea răspunsuri....

Credincioșii sunt convinși că giulgiul din Torino este chiar pânza cu care a fost acoperit Isus Cristos când a fost înmormântat și că fața imprimată este cea a lui Isus. Detractorii susțin că artefactul are o vechime de doar o mie de ani. Unii spun că Giulgiul din Torino este făcut de Leonardo Da Vinci și că pe acea pânză este imprimat chiar chipul marelui savant (că Da Vinci descoperise cum se pot face fotografii, iar acea pânză ar fi fost negativul). Toate taberele se folosesc de știință și documente pentru a-și sprijini ipotezele.

Giulgiul în zilele noastre (2015). O echipa de cercetători italieni susține că a aflat că bucata de pânză de in în care se presupune că a fost înmormântat Isus Hristos conține ADN-ul unor plante care se găsesc în mai multe zone ale Pământului. Astfel sunt demonstrate peregrinările și „aventurile” giulgiului.

 Gianni Barcaccia, specialist în genetica plantelor și profesor la Universitatea din Padova, spune că a analizat, împreună cu colegii lui, ADN-ul genomic prezent în particulele de polen și de praf aspirate din părți ale imaginii trupului imprimată pe pânza și din marginile laterale.

Vălul de la Manopello

Conform textului biblic după apostoli, giulgiul în care fusese înfășurat era aruncat pe jos și într-un colț, împăturită, se afla pânza cu care chipul Mântuitorului fusese șters de sudoare și sânge. (Există și un sudarium în Spania). Marama de byssus i-a legat capul, peste față, cât a stat în mormânt.

- Sanctuarul Sfintei Feţe a lui Cristos, ascuns în munţii Apenini din Italia, atrage atenţia lumii, iar sora Blandina Paschalis Schloemer este o călugăriţă trapistă care locuieşte lângă Sanctuarul din Manoppello. Bazilica modestă de aici găzduieşte curioasa imagine a lui Isus Cristos. În funcţie de lumină, uneori este vizibilă, alteori transparentă. La analiza materialului transparent din care e țesut vălul s-a descoperit că este vorba de byssus-mătase „marină” (fire produse de niște moluște din Mediterana).

Sr. Paschalis Schloemer a demonstrat ea însăşi că faţa este similară ca proporţii cu cea de pe Giulgiul din Torino, dar dacă ochii lui Cristos pe Giulgiu sunt închişi, aici sunt deschişi.  Unii cred că ar fi „vălul Veronicăi”, pe care femeia ar fi folosit-o pentru a şterge faţa lui Isus Cristos pe când acesta îşi ducea crucea spre locul răstignirii, dar aceasta e o legendă. De fapt, numele de Veronica înseamnă „vera icone”-adică „imaginea adevărată”. Alţii spun că este „pânza învierii”, un „sudarium” care a acoperit faţa lui Cristos în mormânt. Există desigur şi unii care susţin că este un fals de secole. Ce este sigur e că nimeni nu poate explica cum s-a format imaginea pe această pânză fină, pe care nu există nici un pigment.

Paul Badde, autor german al cărţii „Faţa lui Dumnezeu”, este convins că este acel „Sfânt Sudarium”, pânza din mormântul lui Cristos la care face referinţă Sf. Ioan în Evanghelia sa. Revelând faţa lui Cristos în momentul Învierii, pânza este „prima pagină autentică a tuturor Evangheliilor”, dar noi am spune ultima filă sau  dintre ilustrațiile Noului Testament. Cartea lui Badde relatează cum a ajuns el la această concluzie. totuşi: „imaginile lui Cristos au puterea de a ne mişca inimile; ne pot catehiza fără cuvinte şi să ne permită să contemplăm chipul frumos al lui Dumnezeu revelat în Fiul Său”. 

În Manoppello, Sanctuarul este condus de capucini asemenea Cardinalului O’Malley. ce comentează: „Aici Isus spune: ‘Pentru tine sunt aici’. El este mereu aici şi ne aşteaptă pe noi şi pe fiecare fiinţă umană. Când ne deschidem inimile, El se manifestă. Ni se poate arăta şi să ne vorbească.”

„Adevărata Veronica, adevărata maramă, este Sfânta Cină, iar adevăratul Chip Dumnezeiesc îl regăseşti în chipul aproapelui tău.”

Concluziile noastre:

Trebuie să comentăm că Leonardo da Vinci -pe care o emisiune „științifică” britanică îl desemna autorul imaginii giulgiului și chiar....modelul chipului de pe el (autoportret, ce ridicol!) s-a născut în 15 aprilie 1452, deci...100 de ani mai târziu de prima expunere publică a giulgiului din 1357.

Iar Leonardo da Vinci nu avea nici un interes real, nici posibilitatea să falsifice un giulgiu a cărui existență a fost atestată cu 1000 de ani înaintea lui. În plus, după cum dovedește Isabel Piczek, ar fi avut nevoie de un Laser de mare precizie-atomo-nuclear pentru a realiza imaginea de pe giulgiu, dar care nu există nici în zilele noastre. Ori, a-l crede pe Leonardo mai avansat decât fizica de azi...și totuși creând artefacte religioase, e cel puțin o aberație.

Noi credem că o degajare de energie fără egal s-a relizat din trupul mort al Domnului, ca la explozia nucleară de la Hiroshima (unde oamenii din epicentrul exploziei au fost făcuți..poze pe asfalt în timpul dezintegrării atomice). Așa s-a imprimat imaginea-negativ de fotografie în giulgiu. De asemenea, o degajare de energie fără egal și comparație decât cu creația lumii s-a folosit pentru Înviere și așa s-a imprimat Chipul pe Vălul de la Manopello care e din byssus, mătase marină, ce nu se poate picta.

În Scriptură, Isus este descris ca înviat „prin Duhul lui Dumnezeu”.

În plus, petele de sânge de pe sudarium-ul din Spania (bine atestat istoric) corespund celor de pe giulgiu.

Poate aceste dovezi materiale au fost păstrate pentru cei sinceri, dar îndoielnici, ca Toma și ca savanții de azi.

Morală:

Pentru cine vrea să creadă, am o mie de dovezi/ Însă nu am chiar nici una, dacă tu nu vrei să crezi!